Din credință în credință

Arhimandritul Zaharia Zaharou, de la Sfânta Mănăstire a Cinstitului Înaintemergător (Essex, Anglia), Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice, vorbește despre nădejde și credință.

***

Noi, creștinii, credem într-un Dumnezeu personal și viu, și nu în vreun Dumnezeu egocentric și îndepărtat, cufundat în contemplarea iubirii de sine și incapabil de a veni în contact cu ființele create. Pentru noi, dovada existenței Lui Dumnezeu sunt energiile Sale, harul Său, prin care participăm și noi la viața Sa, viața Dumnezeirii. Chiar și atunci când omul este încercat de îndoieli, pătrunderea harului dumnezeiesc în inima sa împrăștie norii îndoielilor, activând înlăuntrul său viața dumnezeiască. Această viață nu este din lumea aceasta, și nici un raționament uman nu poate să i se opună. Prima credință a omului reorientează întreaga sa existență către Dumnezeu, picurând în sufletul său frica de Dumnezeu, cucerindu-i, astfel, inima.

Și, într-adevăr, tocmai această frică față de Dumnezeu ajută inima noastră să se vadă pe sine. Dumnezeiasca Scriptură vorbește despre,,adâncurile inimii” (Psalm 62. 7) omului, care sunt cercetate de dimineața până seara și de seara până dimineața (Iov 7,18). Atunci când Iov întreabă: ,,Ce este omul, că l-ai arătat pe el plin de cinste?” (Iov 7, 17), Scriptura dă următorul răspuns: omul este ,,acuzatorul Lui Dumnezeu” (Iov 7, 20). Adică, acel om, a cărui inimă a devenit ținta Lui Dumnezeu, se prezintă în fața Lui și vorbește cu El de la egal la egal, mijlocind pentru mântuirea lumii întregi, fiindcă Dumnezeu i-a acordat cinstea aceasta. Dumnezeu dorește această egalitate de împărtășire cu omul; nu-l consideră pe om doar o creatură pe care a adus-o la viață, ci o ,,icoană” a Lui, ca pe cineva egal cu El cu care poate să vorbească.

În Sfânta Scriptură găsim foarte multe locuri unde vedem că Dumnezeu îi vorbește omului de la egal la egal: ,,Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33). Dacă, prin Harul Duhului Său, venim în legătură personală cu El, atunci Îl mărturisim nu doar cu cuvântul, ci prin realitatea prezenței Lui în noi. Fiindcă atunci, Acela va pătrunde în inima noastră și acolo mărturisește mântuirea noastră cu harul Său. Cuviosul Siluan Atonitul confirmă acest adevăr paradoxal, atunci când spune că ,,Duhul mărturisește în inima noastră mântuirea noastră”.

Un alt mod prin, care Dumnezeu ne vorbește ca unor egali ai Săi, este cuvântul Său: ,, Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Matei 6, 14). Această egalitate, reiese, de altfel, și din Rugăciunea Domnească: ,,Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6, 12). La prima vedere, negarea iertării Lui ni se poate părea, poate, destul de severă. Însă, dacă luăm în considerare că El este Creatorul, iar noi suntem creaturile Lui, atunci putem constata că dispozițiile cuvintelor Sale sunt nedrepte În ce fel? Dumnezeu este mult prea milostiv față de noi în judecățile Sale!

Dumnezeu, în dorința de a-l așeza pe om într-o relație de egalitate cu El, cercetează ,,adâncurile inimii” acestuia. Domnul dorește ca inima omului să dobândească ,,minte și simțiri dumnezeiești” (Pildele lui Solomon 15, 14), adică nu doar simpla utilizare a rațiunii, ci exact acea formă de trăire interioară care să-i ridice existența mai presus decât cea a animalelor. Vorbirea articulată ne diferențiază de acestea. Dacă, însă, această capacitate a noastră nu slujește decât bunăstării noastre, atunci, cu adevărat, nu depășim foarte mult nivelul viețuitoarelor. Dacă ne vom petrece viața în griji lumești, atunci sufletul nostru va merge, împreună cu trupul, în mormânt. Însă, după cum am amintit deja, chemarea noastră este mult mai înaltă. Dumnezeu dorește să scruteze adâncurile inimii oamenilor cu prezența sa dumnezeiască și dătătoare de viață. Atunci când omul va dobândi conștiința acestui tezaur în inima sa, atunci îl va umbri frica Lui Dumnezeu.

Chivot. Acuarelă de Angela Hanc

Imediat ce inima noastră este cucerită de această sfântă teamă dumnezeiască, și începem să simțim energia dătătoare de viață a Lui Dumnezeu, stabilim o relație personală cu Dumnezeul-Persoană, Acela Care s-a descoperit pe Sine, Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfânt. Legătura aceasta este un fapt care depășește orice logică, orice gândire omenească. Cei de altă credință obiectează: ,,Nu putem înțelege creștinismul. Cum poate susține că Dumnezeu este, în același timp, și Unul, dar și Trei? Religia noastră este mai logică, fiindcă propovăduiește că Dumnezeu este unul, este puternic și are cutare și cutare însușiri etc…”. Unii ca aceștia, aducând acest argument, nu fac decât să confirme caracterul dumnezeieștii descoperiri pe care îl propovăduiește credința noastră, și, prin urmare adevărul ei. Acest adevăr, ce ne este dezvăluit, nu se supune logicii omenești ci o depășește. Ei se încred într-un aspect al credinței, care constituie produsul raționalismului omenesc. Insistând să trecem credința prin filtrul logicii, ei o disprețuiesc, demonstrând lipsa, din aceasta, a adevăratului caracter al descoperirii, care depășește în mod substanțial percepția umană.

Venind în legătură cu Dumnezeu – Personal, având încredere în El, ale Cărui fire și esență ne sunt nouă inaccesibile, intangibile și imperceptibile, Îl ,,îndatorăm”, prin credința noastră, să ne cerceteze cu harul său cel nestricăcios. Cu harul Său cel necreat, ce izvorăște din însăși Ființa Sa, va crea o punte între veșnicie și natura Sa necreată, pe de-o parte, și creaturile sale limitate – nu însă și lipsite de logică – pe de altă parte.

Dumnezeu cercetează încontinuu inima omului. Omul, însă, abuzând de libertatea ce i-a fost dată, devine robul propriilor idei și fidel acestora. Astfel, el nu face decât să împiedice harul Lui Dumnezeu care vrea să intre în inima sa și să se sălășluiască acolo. În acest sens, păcatele noastre sunt fără valoare înaintea milostivirii Lui Dumnezeu. În ochii Săi, acestea sunt precum praful ce se așează pe suprafața unui obiect, dar dispare cu totul atunci când suflăm asupra lui. Imediat ce frica de Dumnezeu va pune stăpânire pe inima noastră, înțelegem cât de neputincioși suntem ca să cultivăm o adevărată relație cu Dumnezeu și înțelegem că doar harul Său ne poate ajuta pentru a înfăptui acest lucru.

Astfel, omul începe să aibă o relație nouă, creatore cu Dumnezeu. Abia acum înțelege el că acesta este singurul scop pentru care a fost creat. Că acesta este planul din veșnicie al Lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, și că adevărata destinație finală a omului este unirea lui cu Dumnezeu. Dar, legătura aceasta cu Dumnezeu îl obligă pe om să fie fidel unei singure legături, fără a fi duplicitar. Acum, omul înțelege că situația în care se află, legăturile și obiceiurile pe care și le-a format și cultivat reprezintă un obstacol în relația cu Dumnezeu, îl împiedică să ajungă cu bine pe malul celălalt al râului, acolo unde îl așteaptă nemurirea. Pricepe omul că nu se poate încă uni cu Dumnezeu, fiindcă ,,nu oricine va intra în Împărăția Lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21,27). Acum înțelege omul că, dacă vrea să se mântuiască, trebuie, mai întâi, să se sfințească, lucru fără de care ,,nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12,14). Pentru atingerea acestui scop, el trebuie să folosească talantul acestei vieți pământești ce i-a fost încredințat de către Dumnezeu, fără să rețină nimic, astfel încât să îl înmulțească de treizeci, șaizeci ori o sută de ori (Marcu 4, 8-20).

Abia atunci, omul începe să cunoască și o a doua latură a credinței, care ar putea fi caracterizată drept ,,nădejdea cea de pe urmă”. Atunci când, omenește vorbind, se va stinge în sufletul său orice nădejde de mântuire, din acel moment, omul își va pune toată nădejdea sa în Dumnezeu, Cel care poate să învie și morții (Romani 4,17). De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu a îngăduit moartea ,,ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce învie pe cei morţi” (II Corinteni 1,9).

Atunci când omul va ajunge să fie stăpânit de această credință, care este atât de plăcută Lui Dumnezeu, atunci el poate să progreseze spiritual foarte mult. Dumnezeu va răspunde rugăciunilor omului, iar această relație dintre ei se va intensifica foarte mult. Câțiva psalmi și rugăciuni conțin o rugăciune scurtă, care se găsește și în slujba Miezonopticii: ,,Al Tău sunt, Doamne, mântuiește-mă” (Ps. 118, 94). Dar, fiindcă suntem nevrednici ca să Îi spunem Lui Dumnezeu ,,mântuiește-mă, căci al Tău sunt, Doamne”, suntem datori, întâi de toate, să îi arătăm Lui Dumnezeu că suntem al Lui, lucrând conform acestui mod harismatic al credinței.

Întâlnim foarte multe exemple ale acestui fel de credință în Scriptură. Cu totul impresionant este cazul lui Avraam, care a crezut în Dumnezeu care învie morții și cheamă la ființă cele ce încă nu sunt (Romani 4,17). Este foarte important pentru noi să încercăm să înțelegem credința lui, de vreme ce el este părintele tuturor acelora care au crezut după el. Mai întâi de toate, Avraam a crezut în Dumnezeu Cel Viu, Care, doar cu suflarea Sa poate să aducă la existență cele care nu sunt, și poate învia și morții. Mai mult de atât, în vremea aceea, logica omenească nu vedea decât deznădejdea absolută, fapt ce subliniază autenticitatea nădejdii lui Avraam. Aceasta se întemeia pe o credință adâncă, din inimă, care nu era doar o simplă acceptare cu mintea a tainei puterii dumnezeiești. De aceea, i-a insuflat o asemenea încredere interioară, încât a primit putere de sus ca să-și pună toată existența sa în mâinile Lui Dumnezeu.

Această credință adâncă i-a dat dreptul lui Avraam de a sta în preajma Lui Dumnezeu și l-a făcut părinte al multor neamuri. Atunci când Dumnezeu i-a poruncit ,,Ieși din pământul tău și din rudeniile tale și urmează-mi Mie”, Avraam nu a întrebat unde urma să meargă. Dumnezeu i-a spus: ,,Vino în pământul pe care ți-l voi da ție” (Facere 12,1), fără ca să-i spună care anume este acea țară. Avraam, care Îl iubea pe Dumnezeu din toată inima, fără să-L întrebe absolut nimic, și având deplină încredere în El, a făcut întocmai după cum i-a poruncit Dumnezeu. Atunci, Acela i-a făgăduit că va dobândi urmași, în ciuda vârstei sale înaintate. Iarăși, în pofida vârstei sale, Avraam a crezut că Dumnezeu, Cel care învie morții poate să fie și Dătător de viață, indiferent de împrejurări. Vedem, iată, câtă bunăvoință a aflat Avraam înaintea Lui Dumnezeu, încât Acesta l-a considerat vrednic de a-i făgădui că prin el se vor binecuvânta toate neamurile pământului (Facere 17, 4-8). Aceasta nu a fost singura făgăduință a Lui Dumnezeu către Avraam, căci îi va promite că el va dobândi și un fiu, deși el era înaintat în vârstă și la fel era și soția sa, Sarra. În continuare, Sfânta Scriptură ne spune că Avraam l-a iubit pe Isaac, fiul pe care Dumnezeu i l-a dăruit (Facere 22,2), pregătindu-ne, astfel, pentru ceea ce urmează, atunci când Dumnezeu îi poruncește: ,,Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu” (Facere 22,2). Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi spune: ,,Ia-l și jertfește-l pe fiul tău, pe care eu ți l-am promis, pe fiul făgăduielii care a deschis pântecele sterp al Sarrei, soția ta”. Aici se ascunde o mare taină. Avraam, credincios fidel al voii Lui Dumnezeu, a făcut întru totul după cum Acesta i-a poruncit. Însă, atunci când l-a dobândit pe Isaac, după promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o, inima sa s-a împărțit între dragostea pentru Dumnezeu și dragostea pentru fiul său. Dumnezeu, pentru a-i elibera inima, l-a supus unei încercări foarte mari, cerându-i să-l jertfească pe singurul, pe iubitul său fiu. Avraam nu a stat pe gânduri nici o clipă. Atunci când Dumnezeu a văzut că inima robului său s-a eliberat și s-a întors la prima sa dragoste pentru El, prin ascultare și gata fiind să-și jertfească singurul fiu, l-a dat iarăși pe Isaac lui Avraam, care își pusese toată încrederea în Dumnezeu.

Acest al doilea stadiu al credinței urmează primului în care inima a fost însuflețită prin credință. De acum, omul se lăsat pe sine cu totul în mâinile Dumnezeului Celui Viu. Nu este condus către o direcție anume iar existența sa, asemenea vieții lui Avraam, gravitează în jurul Soarelui dreptății, el punându-și toată încrederea în Dumnezeu, cel care învie morții. Această credință îi permite omului să rămână în prezența Lui Dumnezeu, de vreme ce și-a pus toată nădejdea în atotputernicia și în cuvântul Lui.

Fiecare om, atâta timp cât s-a deșertat pe sine și s-a încrezut pe deplin în Dumnezeu, va fi încercat în diferite feluri, iar câteodată chiar foarte dur. Unii chiar vor fi amenințați că își vor pierde viața dar, dacă în clipa când sunt încercați, ei se vor arăta neclintiți în credință, aducând slavă și mulțumire Lui Dumnezeu, atunci, credința unora ca aceștia, asemenea credinței lui Avraam, depășind nu doar lumea, dar chiar moartea, se va arăta mai puternică decât aceasta. Din acest motiv este foarte important să înțelegem credința ca ,,nădejde mai presus de nădejde”, astfel încât, dacă ne vom învrednici de un asemenea prilej, să-l câștigăm pe Hristos și, împreună cu El, și veșnicia. Căci, într-adevăr, oricine se va lăsa cu tot sufletul în mâinile Lui Dumnezeu, va fi condus de Dumnezeu în Împărăție pe calea cea îngustă. Se va lepăda de omul cel vechi, pentru a putea intra curat în casa Tatălui: ,,Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8).

Scriptura spune că ,,Dumnezeu foc este” (I Ioan 1,5), iar când Îl vom vedea, vom deveni și noi foc precum El (I Ioan 3,2). Dar, mai întâi trebuie să ne curățim pentru a deveni vrednici fericitei vederi a Dumnezeului Celui Adevărat. El cercetează pe toți oamenii, dar își îndreaptă atenția mai ales asupra acelora care dau dovadă de dorința și disponibilitatea de a se lăsa cu totul în mâinile Lui. El are grijă de fiecare dintre noi, în mod separat, așa cum a făcut cu Avraam, și cu toți aleșii săi. Într-adevăr, întreaga Scriptură, care este istoria relației Lui Dumnezeu cu omul, se recapitulează în mod separat, în viața fiecărui om. Atunci când Dumnezeu va vedea că omul ia în serios problema mântuirii sale, atunci va pune o piedică omului, pentru a-l încerca și a-l întări în hotărârea sa. Îl cercetează și îl povățuiește, așa cum face un tată cu fiul său (Evrei 12, 6-11). Primind această încercare a credinței sale, omul este învățat [de către Dumnezeu] cum să depășească acest prim obstacol.

Atunci, Dumnezeu va trimite încercări și mai mari, pentru ca omul să învețe să creadă și mai mult în El. În acest fel, Dumnezeu îi acordă cinste omului, dându-i prilejul de a arăta, precum Iov, înălțimea credinței sale care îl va face moștenitor al bunurilor Raiului. ,,Toate ale mele, ale tale sunt” (Luca 15, 31) îi spune tatăl fratelui fiului rătăcitor. De aceea, fericit este acela care va răbda la vreme de încercare și va rămâne tare în credință, chiar și atunci când este amenințat cu moartea.

,,Nădejdea mai presus de nădejde” este definiția exactă a acelei credințe prin care sunt trecute și obstacolele cele mai dificile. Această credință concentrează în sine toate gândurile și toate puterile sufletului nostru, într-un singur punct și cu un singur scop. Acest lucru se aplică, de asemenea, și în desăvârșirea în viața duhovnicească, acolo unde ne nevoim pentru a uni mintea cu inima. Toată existența noastră este concentrată în inimă, astfel încât să ne putem ruga cu un singur gând, conform învățăturii tradiției noastre isihaste. Hotărâm, astfel, să luptăm din toate puterile, cu ajutorul Lui Dumnezeu, chiar până la moarte, pentru a depăși fiecare greutate. Și trebuie să facem acest lucru, fiindcă, de această luptă depinde însăși mântuirea noastră. În acest punct, inima omului devine un nod foarte strâns, unde se află concentrată toată existența sa, iar omul însuși este, cu totul, la mila Lui Dumnezeu. În felul acesta începem și noi să credem, asemenea lui Avraam, având ,,nădejde mai presus de nădejde”. Credem că Dumnezeu poate să ne arate și pe noi fiii Lui Avraam (Matei 3,9), și că ,,la Dumnezeu, toate sunt cu putință” (Matei 19,26). Treptat, noi vom fi pregătiți pentru a face și acel salt în credință, care învinge chiar și moartea.

Credința harismatică, precum aceea a lui Avraam, ne conduce, din realitatea creată spre cea necreată, formând o punte între Dumnezeu și om. Iar atunci când omul va da dovadă de o asemenea credință, atunci va afla limanul cel lin al iubirii, fiindcă Dumnezeu este iubire. Viața cea trecătoare a omului se va uni cu viața cea dumnezeiască, veșnică și nemuritoare, fapt ce constituie cea mai mare minune a existenței umane. Dumnezeu arată prețuire față de viața omenească și o arată vrednică de a se uni cu viața Sa, cu modul său de existență, cu ajutorul harului necreat.

Împlinirea acestui celui de-al doilea stadiu al credinței presupune o mare străduință care ne obligă să ne amintim prima noastră dragoste pentru Dumnezeu, să rămânem angajați cu toată ființa noastră și cu credincioșie în această dragoste. În cartea Apocalipsei găsim scris: ,,Şi stărui în răbdare şi ai suferit pentru numele Meu şi nu ai obosit. Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi” (Apocalipsa 2, 3-5). În ziua Judecății, când ne vom afla în fața Domnului, cu multă îndrăzneală, unii vor spune: ,,Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?” (Matei 7,22), și ,,am mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat. Şi el vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii” (Luca 13, 26-27). Dar, cum este posibil ca oamenii să facă minuni în numele Domnului și, totuși, Acesta să nu îi recunoască drept lucrători ai săi? Fiecare dintre noi, cu mai mulți ani înainte de sfârșitul vieții noastre, sau chiar numai cu o zi, sau măcar cu o clipă, am fi putut să ne venim în fire și să credem în Dumnezeu din tot sufletul nostru. Având acest duh al credinței, ar fi fost posibil să simțim atotputernicia Lui Dumnezeu și, cu ajutorul acesteia, să săvârșim chiar și minuni. Dumnezeu, însă, nu dă foarte mare importanță acestor lucruri, fiindcă așteaptă de la noi lucruri mai importante. Dacă dorim să fim drepți și plăcuți înaintea Lui – căci citim în Apostol că ,,dreptul din credință va fi viu” (Romani 1,17) – atunci, credința noastră trebuie să fie în continuă creștere: ,,credința care duce la credință” (Rom. 1,17).

Cu alte cuvinte, cei drepți vor sta ,,bine” pe acest al doilea nivel al credinței harismatice. Își vor pune toată nădejdea în Dumnezeu, primejduind totul pentru harul Său, pentru a dobândi tot ce e bun, văzând fără întrerupere dumnezeiești minuni în viața lor. Apostolul, însă, ne avertizează: ,,Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va coborî pe sine, nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Evrei 10,38). La ce se referă ,,coborârea” aici, oare? Se referă la lipsa de bărbăție duhovnicească. Dimpotrivă, drumul credinței este un urcuș continuu în viața duhovnicească cea după Dumnezeu (I Cor. 3,7; Coloseni 2,19) care ne conduce prin credință la credință.

Dorința cea mai adâncă a fiecăruia dintre noi este de a păstra vie această legătură a noastră cu Dumnezeu și de a ne bucura de Cinstitele Sale Daruri. Chiar și cea mai ușoară atingere a dumnezeiescului har în sufletul nostru este ,,mai puternică decât viața” (Psalm 62, 4), după cum ne spune psalmistul. Cu toate acestea, intrăm, în mod conștient, în această relație cu Dumnezeu, cu promisiunea că vom dovedi și noi statornicia drepților, adică vom trăi, în continuare, ,,cu credință”.

Suntem datori de a lucra credința, astfel încât aceasta să crească continuu, până va ajunge la al treilea nivel al credinței drepților: credința statornică care ne va întări pentru a putea sta neclintiți în toate încercările la care Dumnezeu ne va supune pentru a vedea tocmai fermitatea noastră în credință. Acest cel mai înalt nivel al credinței este atât de stabil, încât nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. O astfel de credință nu se poate micșora, și nici nu se poate separa de izvorul vieții. În această nouă realitate, omul trăiește fiecare zi ca pe o nouă întâmplare, ca pe un nou prilej pe care dumnezeiescul har i-l oferă. La acest nivel foarte matur al înțelegerii credinței, Sfântul Duh se descoperă foarte delicat și sensibil, fiind, în același timp și foarte exigent.

Cu toate acestea, la început, Dumnezeu se arată a fi foarte îngăduitor. Omul dobândește experiența bucuriei pe care harul o transmite. Cu toate că încă este supus slăbiciunilor omenești, neputinței și ignoranței, harul nu încetează de a-i bucura inima și de a-l împinge înainte, datorită nevinovăției sale. Dumnezeu este milostiv și dorește, înainte de toate, să-l învețe pe om cum trebuie să lucreze harul Său în suflet. Duhul Sfânt se va retrage, însă, de la omul acela care nu respectă poruncile Sale. Epistola către Evrei vorbește tocmai despre acest lucru, despre cei care au primit mari daruri de la Dumnezeu, au cunoscut puterea cuvântului Său, renăscând duhovnicește, dar, după care, s-au pierdut pe drumul care duce la mântuire. Citim în Scriptură că este aproape cu neputință ,,să fie reînnoiți iarăși spre pocăință”(Evrei 6, 4-6), adică să fie ridicați iarăși de către Dumnezeu după căderea lor. Cu alte cuvinte, cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai ,,exigent” devine Duhul Lui Dumnezeu, astfel încât să trăim cât mai aproape de El, și să fim veșnic uniți cu el. Așa după cum am mai spus, Dumnezeu dorește să se comporte cu omul ca și cu un egal al Lui, ca unul care este creat după chipul și asemănarea Sa. L-a înzestrat cu mari daruri și posibilități, astfel încât să se poată prezenta în fața Lui Dumnezeu și să câștige bogăția vieții veșnice. ,,Toate câte sunt ale mele, ale tale sunt” (Luca 15, 31).

Când vom trece primele 2 niveluri ale credinței (credința ,,de început” și credința harismatică, ce este în legătură nemijlocită cu deznădejdea harismatică sau sfânta deznădejde) vom ajunge la credința care se distinge prin statornicie interioară și este asemenea credinței drepților. Atunci Îl vom fi convins pe Dumnezeu că suntem pe deplin ai Lui, iar El ne va răspunde prin cuvântul Lui, cuvântul vieții veșnice. Iar Dumnezeu va încheia cu noi un testament final al dragostei, care, după cum știm din Sfânta Scriptură, este testament veșnic. Exact cu aceleași cuvinte cu care L-a trimis pe Fiul Său, Îl vom auzi spunându-ne, nu doar ,,al Meu ești” (Isaia 43, 1), ci și ,,Fiul Meu ești tu, Eu astăzi te-am născut” (Ps. 2,7). Aceasta este una, singura și adevărata noastră chemare: să ne facem asemenea lui Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu.