Protatonul și Țările Române – 1: Începutul relaţiilor dintre Sfântul Munte și Țările Române

În decursul relaţiilor pentaseculare româno-athonite, Kariesul, centrul geografic şi de conducere al Muntelui Athos, unde se află şi biserica Protatonului (adică a Protosului Sf. Munte), a avut o situaţie puţin mai specială. Aici se afla dealtfel centrul ierarhic al Muntelui, cu toate că, se ştie, primele mănăstiri au fost Ivirul şi Lavra Sf. Atanasie. Tot Sf. Atanasie este acela care a contribuit foarte mult şi la ridicarea bisericii din Karies[1] care s-a numit Pantocrator, după numele instituţiei “protosului” (Πρώτος), conducătorul independent al comunităţii.

Structura ierarhică a Muntelui a fost consfinţită prin tipiconul din 972 – “Magna Charta” a Muntelui Athos[2]. Călugării aveau să fie, conform acestui tipicon, de două feluri: cu viaţă de obşte şi pustnici. Frăţia fiecărei mănăstiri (Ιερά Σύλλογος) se conducea prin adunarea egumenilor (Σύναξη) aşezată la Karies. Deasupra tuturor se afla Protosul, un monah independent, ales de împărat şi hirotonit de patriarh, având atribuţii de episcop (era înzestrat chiar cu cârja arhierească şi la Liturghii slujea cu epigonat şi cruce, însemne ierarhice). Avea dreptul să întărească egumeni, să facă recomandări pentru hirotonie[3]. Instituţia Protosului a funcţionat cu succes până în secοlul al XVII-lea, timp în care sunt întâlniţi ultimii protoşi[4].

Acum Comunitatea Muntelui Athos (Κοινότητα, Μεγάλη Μέση) este condusă anual de câte o pentadă de mănăstiri.

Cât despre Karies şi biserica Protatonului ne face amintire şi tipiconul din 1045 care redă numele protosului Teofilact, alături de care semnau egumenii de la Lavra, Vatoped şi Ivir, apoi pe locul şase Esfigmenu, pe al nouălea Ilie de la Xiropotamu şi Dohiariu în rândul al unsprezecelea. Primele trei purtau titlul de Lavre pentru că celelalte, în număr de 180 (atâtea semnături existau), erau simple mănăstiri. Tot aşa, comunitatea de la Karies purta numele de Lavra Kariesului (Λαύρα των Καρυών)[5]. Ca să se numească, însă, Lavră, trebuie să fi avut în jurul ei numeroase schituleţe şi chilii, lucru de altfel atestat încă din sec. XI [6]. Una dintre celebrele chilii ale Kariesului era cea cu hramul “Αξιον εστίν” (Cuvine-se cu adevărat) aşezată într-o vâlcea spre mănăstirea Pantocrator[7]. Tot acolo exista pe la sfârşitul sec. XV chilia cu hramul Sf. Trifon al cărei ctitor a devenit Ştefan cel Mare al Moldovei. O altă chilie, din sec. XVIII, a căpătat celebritate prin aceea că acolo a locuit Sf. Nicodim Aghioritul împreună cu ucenicii săi Ştefan şi Neofit[8].

Începând cu sec. XVI, puterea protosului scade, iar chiliile din jurul Kariesului ajung să fie vândute diverselor mănăstiri din cauza marilor datorii în care căzuseră. Acestea sunt conacele de azi în care se află instalaţi şi reprezentanţii celor 20 de mănăstiri[9].

Spuneam că centrul religios îl constituie biserica “Adormirii Maicii Domnului”, ieşirea ei nordică dând chiar spre sediul Comunităţii (Κοινότητα), iar ieşirea răsăriteană se află chiar în drumul principal. Biserica este – alături de catoliconul Marii Lavre şi cel al Ivirului – cea mai veche în Sf. Munte. Bineînţeles că ridicarea bisericii şi pictarea ei de mai târziu s-a datorat împăraţilor bizantini care o şi susţineau financiar, iar când aceştia n-au mai putut, sarcina a trecut în mâna regilor vlaho-bulgari[10].

Ca în toate cazurile, românii şi-au avut aportul lor şi aici, la Protaton, din timpul celor mai vechi domnii.

Relaţiile Protatonului cu românii sunt vechi şi se verifică prin cele 1.110 documente româneşti de acolo, documente descoperite de istoricul Dumitru Năstase în colaborare cu Florin Marinescu, în urma unei misiuni la Athos, în 1986. Cel mai vechi document care s-a salvat este de la domnul moldovean Petru Rareş, purtând data 15 februarie 1546. Numărul documentelor domneşti este de 334, adică 30% din totalul celor descoperite, ele provenind de la 47 de domni ai Moldovei şi 4 ai Ţării Româneşti şi privesc, în general, metoacele româneşti ale Protatonului. Celelalte poartă semnătura unor mitropoliţi moldoveni sau episcopi, arhimandriţi, egumeni, membrii ai Divanului[11]. Spuneam că cele mai multe privesc cele două mari metoace pe care Protatonul le-a deţinut în Ţara Românească şi Moldova: Cotroceni şi Trei Ierarhi. De fapt, nu le deţinea în mod special Protatonul, ci întreaga Comunitate a Muntelui Athos, adică cele 20 mănăstiri, în comun.

Parte din documentele acestea care acoperă perioada de timp de după 1668 a fost examinată de cercetătorul grec Haralambos Gasparis, puţin înaintea cercetătorilor români, adică pe la 1982. Acesta a reuşit să clasifice multe dintre documentele româneşti care aparţin perioadei sus amintite, documente ce sunt conţinute de 45 de codici. Este vorba despre scrisori, multe dintre ele de recomandare pentru egumenii propuşi de Sinaxa athonită pentru metoacele româneşti, altele sunt acte de lichidare a datoriilor unora dintre egumeni sau epitropi către Marea Sinaxă, după expirarea mandatului lor, altele sunt simple scrisori de informare între aceştia şi autorităţile Muntelui Athos. Există printre toate acestea şi o bogată corespondenţă între Patriarhia Ecumenică şi Chinotita Muntelui Athos. În sfârşit, se păstrează în aceşti codici scrisori ale voievozilor celor două Principate dunărene către Marea Sinaxă a Athosului, scrisori ce privesc nu numai Protatonul, ci şi alte mănăstiri aghiorite. Se mai pot găsi de asemenea multe catastife de venituri şi cheltuieli, altele cuprinzând însemnări despre milele ce s-au făcut, despre manuscrise, cărţi, obiecte de cult, cât şi despre cele două metoace pe care cele 20 de mănăstiri le-au primit din Ţările Române[12].

Deşi, cel mai vechi document din numărul celor 1.100 este de la Petru Rareş, nu înseamnă că atunci au şi început legăturile cu Protatonul. Ele sunt cu două secole mai vechi, adică de la 1369, când în Ţara Românească se va fi aflat protosul Sf. Munte, Hariton, către care domnul Vladislav I trimitea o scrisoare privitoare la călugării români de la Cutlumuş – scrisoare ctitoricească în care cerea înlocuirea vieţii de obşte cu cea idioritmică. Cu mare greutate, Hariton a aprobat acest lucru, ceea ce a dus la înmulţirea numărului românilor acolo. Asupra acestui episod nu vom insista, dat fiind ca există deja o bibliografie bogată[13]. Cu această ocazie, Vladislav devenise ctitor al Cultumuşului, la cererea călugărilor de acolo, prin Hariton, fapt pentru care Cutlumuşul a rămas în conştiinţa athoniţilor ca “Lavră a Ţării Româneşti”. Este cunoscut de asemenea că Hariton a ajuns şi mitropolit al Ţării Româneşti, în proaspăt înfiinţata mitropolie.

Un alt protos care a determinat legătura Athosului cu domnii români a fost Cosma. Către biserica Sf. Ilie de la Cutlumuş, locul unde se afla chilia acestuia, va îndrepta dania sa de 1.000 aspri, la 29 august 1492, Vlad Călugărul, domn al Ţării Româneşti[14]. La 27 ianuarie 1501 şi Radu cel Mare îi acorda un ajutor de 2.000 aspri pentru fiecare an[15]. La vremea în care Vlad Călugărul şi Radu cel Mare, mai apoi, se milostiveau către Cosma, acesta deja nu mai era protos şi de aceea se şi stabilise la Sf. Ilie, pe teritoriul Cutlumuşului, provenind ca şi Hariton de acolo.

Apoi, Radu cel Mare a acordat direct Protatonului un ajutor anual de 3.000 aspri, plus 300 curierului, la 31 ianuarie 1500. Banii erau destinaţi de fapt bisericii Sf. Nicolae[16].

La 1507-1508, prinţul Bogdan, fiu al lui Ştefan cel Mare, refăcea biserica cu totul, după cum mărturiseşte pisania pusă atunci[17]. Nu este imposibil ca protosul Cosma să fi ajuns şi în Moldova, aşa cum ajunsese în Valahia, intervenind pe lângă voievodul Bogdan spre a reface sediul Comunităţii. Nu ştim dacă şi Ştefan cel Mare l-a ajutat pe Cosma sau dacă a intervenit cu ceva la Protaton, cunoscută fiindu-i opera de susţinere a Athosului, dar menţionarea numelui său în dipticele de acolo ne îndreptăţeşte să credem că va fi avut o oarecare contribuţie[18]. Cu banii lui Bogdan sau cu ai vreunui voievod din Ţara Românească trebuie să se fi reparat, la 1512, nartexul Protatonului[19].

O relaţie de asemenea specială a Ţărilor Române cu Athosul, în particular cu Protatonul, s-a realizat prin protosul său Gavriil, ucenic al marelui mitropolit Nifon, adus de Radu cel Mare spre a reorganiza Biserica românească[20]. El era protos între 1515-1518, iar la 1517 se afla la Curtea de Argeş, cu ocazia grandioasei ceremonii de sfinţire a bisericii lui Neagoe Basarab. Relaţiile lui Gavriil cu Ţările Române nu s-au limitat numai la domniile muntene, ci el a ajuns şi la curtea lui Bogdan al Moldovei. Exista chiar şi o scrisoare a sa către prinţul Ioan Zapolya al Transilvaniei, de pe la 1532-33, cu privire la învăţăturile lui Luther[21].

Un alt protos şi-a înscris numele în analele raporturilor româno-athonite, Serafim. Prezenţa sa în Ţările Române este atestată de mai multe documente şi tot el este cel care îl determina pe Petru Rareş să acorde la 1546 o sumă de bani.

Un moment important al acestor relaţii care trebuie menţionat, este cel al domniei marelui binefăcător, domn al Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu (1552-61; 1564-68). Este drept, el murise în 1568, dar binefacerile le continuă soţia sa, doamna Ruxandra. Pe de-o parte, ea ajutase mănăstirea Zografu, răscumpărându-i din mâna turcilor toate metoacele pe care le avea în Macedonia, cu 52.000 aspri[22]. Dar, şi mai mult decât atât, doamna Ruxandra, tot la 1568, a mai oferit o imensă sumă întregului Munte Athos spre a-şi putea răscumpăra bunurile monastice ipotecate de bancherii evrei din Tesalonic. Era vorba de 165.000 aspri, adică 1.700 piese de aur ![23] Totuşi, ne spun autorii greci, situaţia nu s-a îmbunătăţit[24] cu mult, pentru că datoriile creşteau pe zi ce trece. De obicei, turcii, văzând că datoriile erau plătite (aşa cum făcuse doamna Ruxandra), măreau haraciul, încât, la 1621, ajunsese la 80.000 piaştri (groşi)[25]. Din cauza devalorizării monetare haraciul care până atunci se plătea în aspri, se va plăti de la începutul sec. XVII în groşi, socotindu-se 100 aspri la un gros[26], adică 80.000 groşi = 8.000.000 aspri!

[1] A.A. Vasiliev, Histoire de l’empire byzantin, Paris, 1932, vol.I, p.445.

[2] Porfir Uspenskij, Istoria Afona (rusa) III, Petersburg, 1847, p.265; Ph.Meyer, Die Haupturkunden fur die Geschichte der Athoskloster, Leipzig, 1894, p.141-151; Gherasim Smyrnakis, To Αγιον Ορος, Atena, 1903, p.293-9.

[3] Manuil Ghedeon, ] Ο { Αθως: ]αναμνήσεις {εγγραφα, σημειώσεις (Athosul: amintiri, documente, însemnări), ΚΠ, 1885, p.124-7; Zaharia von Lingenthal, Reise în den Orient, Heidelberg, 1840, p.227.

[4] Teodor Bodogae, Ajutoare româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p.26, n. 1.

[5] Ioan Mamalakis, To AO διά μέσου των α[ιώνων (Muntele Athos de-a lungul veacurilor), Tesalonic, 1971, p.73.

[6] Kosma Vlahos, ] Η Χερσόνησος το~υ ΑΟΑ και α]ι [εν α[υτ~?η μοναί κα`ι ο]ι μοναχοί πάλαι τε κα`ι ν~υν (Peninsula Muntelui Athos, mănăstirile şi monahii ei în vechime şi acum), Volos, 1903, p.151-3.

[7] T. Bodogae, op. cit., p.79.

[8] K. Sathas, Νεοελληνική φιλολογία (Filologia neogreacă), Atena, 1867, p.625-6.

[9] Μ. Ghedeon, op. cit., p.127-8.

[10] S-au putut înregistra acolo binefacerile regelui vlaho-bulgar Ioan Asan II – C.Jirecek, Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876, p.258, 397; Ghedeon, op. cit., p.143-5.

[11] Florin Marinescu, Τα ρουμανικά έ γ γ ρ α φ α του Πρωτάτου και των μονών Ξηροποτάμου, Κουτλουμουσίου, Διονυσίου και Ιβήρων του ΑΟ (Actele româneşti ale Protatonului şi ale mănăstirilor Xiropotamu, Cutlumuş, Dionisiu şi Ivir din Muntele Athos), “Τετράδια εργασίας”, 1987, nr.11, p.213-214; idem, Valorificarea documentelor româneşti de la Muntele Athos la Centrul de cercetări neogreceşti din Atena, “Anuarul Institutului de Istorie şi arheologie A.D. Xenopol”, XXVI/1, 1989, Iaşi, Universitatea “Al.I.Cuza”, p. 500-502. Acestea două conţin şi lista domnitorilor care au emis cele 334 acte, având fiecare, în dreptul său, numărul de acte eliberate. Numărul documentelor este confirmat de acelaşi autor – Τα ρουμανικά αρχεία του ΑΟ. Σημαντική πηγή για την ιστορία του (Arhivele româneşti ale Muntelui Athos. Un important izvor pentru istoria lui), “Διεθνές Συμπόσιο. Το Αγιον Ορος χθές, σήμερα, αύριο, 29 Οκτ.- 1 Νοε. 1993”, Μακεδονική Βιβλιοθήκη, nr. 84, Tesalonic, p.195.

[12] Αρχείο Πρωτάτου. Επιτομές μεταβυζαντινών εγγράφων (Arhivele Protatonului. Rezumate ale actelor postbizantine), “Αθωνικά Σύμμεικτα”, 2, Atena, 1991.

[13] A se vedea Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992, p.267-269 şi bibliografia capitolului de la p.272. Despre relaţia lui Hariton cu Vladislav I sau Vlaicu Vodă scrie pe larg şi Gh. Cioran, Σχέσεις τ~ων ρουμνανικ~ων χωρ~ων μετ`α το~υ { Αθω κα`ι δη τ~ων μον~ων Κουτλουμουσίου, Λαύρας, Δοχειαρίου κα`ι ] Αγ. Παντελεήμονος {η τ~ων ρωσ~ων (Relaţii ale Ţărilor române cu Muntele Athos în special cu m-rile Cutlumuş, Lavra, Dohiariu şi Sf. Pantelimon sau a Ruşilor ), Atena, 1938, p.96-101. După Iorga, Hariton a fost prima persoană care a stabilit relaţii directe între Athos şi Ţările Române – Muntele Athos în legătură cu Ţările noastre, ” Analele Academiei Române Mem.Secţ.Ist.”, seria II, XXXVI, 1913/14, p.459; a se vedea şi Bodogae, op. cit., p.70-71; P. Năsturel, Le Mont Athos et les roumains, Roma, 1986, p.39-41.

[14] Documenta Romaniae Historica,Ţara Românească, I, Bucureşti, 1966, p.370-1, nr.231.

[15] Ibidem, II, p.3-5, nr.1.

[16] D.P. Bogdan, Diplomatica slavo-română în sec.XIV-XV, Bucureşti,1938, p.93, clişeul 2; idem, Despre daniile româneşti la Athos, “Arhiva românească”, VI, 1941, p.17; N. Docan, Studii privitoare la numismatica Ţării Româneşti, “Analele Academiei Române. Mem. Secţ. Ist.”, seria II, tom XXXII, 1909/10, p.539; Gh. Moisescu, Contribuţia românească pentru menţinerea Ortodoxiei în cursul veacurilor, “Ortodoxia”, 2/1953, p.244.

[17] G.Millet, J.Pargoire, L.Petit, Recueil des inscriptions chretiennes de l’Athos, Paris, 1904, p.1, nr.1; Iorga, Muntele Athos, p.469-70, Bodogae, op. cit., p.82.

[18] În altarul catedralei, Porfir Uspenskij văzuse dipticul domnilor valahi printre care şi figura şi numele lui Ştefan Voievod – Prima călătorie din 1846 la mănăstirile şi schiturile de la Athos (rusă), Petersburg,1880, p.270, cf. D.P. Bogdan, Daniile, p.17; Millet, Pargoire, Petit, Recueil, p.1, 5-6; Marcu Beza, Biblioteci mănăstireşti la Muntele Athos, “A.A.R. Mem. Secţ. Literare”, seria III, tom VII, mem.3, p.56. Se ştie numai că Ştefan dădea bani mănăstirii Grigoriu ca să cumpere o chilie la Protaton (Bodogae, op. cit., p.82, nota 4, p.279-80).

[19] G. Millet, Monuments de l’Athos. Peintures, Paris, 1927, planşa 57.

[20] Este mult prea cunoscută lucrarea lui Gavriil Protul, Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale, părintelui nostru Nifon patriarhul Ţarigradului, scrisă între 1517-21 şi publicată în româneşte, în trei ediţii în 1937 de Tit Simedrea, 1944 de Vasile Grecu şi 1969 de G.Mihailă şi D.Zamfirescu.

[21] Denise Papachrissanthou, Actes de Protaton, Paris, 1976, p.145, nota 346.

[22] N. Iorga, Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, Bucureşti, 1914-1936, vol.XIV,1, p.49; V. Langlois, Le Mont Athos et ses monasteres, Paris, 1867, p.92; Smyrnakis, op. cit., p.557; D.P. Bogdan, Daniile, p.12; Bodogae, op. cit., p.219.

[23] P. Năsturel, op. cit., p.211 spune 2.700 piese aur, dar credem că este vorba de 1.700 piese aur.

[24] Vlahos, op. cit., p.92, cf. Mamalakis, op. cit., p.262.

[25] G. Cioran, op. cit., p.87.

[26] Mamalakis, op. cit., p.266.