Protatonul și Țările Române – 2: Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi

În acea perioadă, protosul îşi va pierde importanţa, instituţia sa fiind înlocuită cu o conducere comună – Marea Sinaxă (Μεγάλη Σύναξη). Ea va hotărî de acum în numele Muntelui Athos[1]. În acest context avea să vină pentru întreg Muntele Athos marea danie a lui Vasile Lupu şi anume închinarea mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, la 1641[2], după ce domnul plătise şi el, ca mai înainte impozitele tuturor mănăstirilor athonite către turci, pe tot parcursul domniei sale[3]. Tocmai de acea patriarhul ecumenic Atanasie Patelaros trimitea la Moscova, prin Meletie Sirigul, un răvaş foarte elogios la adresa domnului: “ajutător tuturor celor ce cer, are visteria lui deschisă şi mila lui se varsă din belşug peste toţi săracii. Precum şi râul Nilului adapă toata ţara Eghipetului aşa a făcut şi acest cucernic domn: a plătit datorii fără număr ale sfântului de viaţă dătătorului Mormânt şi cugetă la o eleimosină şi mai mare decât aceasta”[4]. Tot acelaşi patriarh mai spunea: “unicul sprijinitor şi unica glorie a neamului nostru (grecesc) singura lui lumină şi glorie… căci grecii fiind lipsiţi de împărat, tu, vrednicule de amintire, eşti pentru noi împărat”[5].

Era vremea marilor danii căci tot pe atunci închinase nu numai Trei Ierarhii, ci şi alte mănăstirii cu pământurile lor cu tot. Este de semnalat faptul că într-un document, emis de domnul Constantin Duca al Moldovei la 20 febr.1702, se spunea că Vasile Lupu închinase mai întâi la Muntele Athos mănăstirea sa de la Copou, Sf. Atanasie şi, mai apoi, construind Trei Ierarhi a supus-o pe cea de la Copou acesteia din urmă, amândouă rămânând închinate la Athos[6].

La 6 martie mai închinase Trei Ierarhilor şi Biserica Domnească din Bacău[7], ridicată de Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare şi reparată acum de Vasile Lupu. Dania aceasta era întărită la 18 aug.1666 şi de Alexandru Iliaş[8].

Cu puţin înainte, adică la 2 apr. 1656, Gheorghe Ştefan al Moldovei dăruia mănăstirii Trei Ierarhi satele Răchiteni, Tămăşeni, Iugani, pentru hrana dascălilor greci care îi înlocuiseră pe cei slavoni şi scuteau aceste sate de dări[9]. Faptul că la 1656 existau deja dascăli greci la Trei Ierarhi ne face să gândim că mănăstirea era deja închinată la Athos la aceea dată[10].

Mănăstirea Trei Ierarhi deţinea mai multe sate şi moşii, vii, livezi, case, bălţi, avere considerabilă care pe la 1827 dădea un venit anual de 50.000 piaştri româneşti sau 250.000 lei[11].

În acea perioadă de după închinarea Trei Ierarhilor nu numai această mănăstire furniza venituri Muntelui Athos, ci şi unii domni din Ţara Românească. Aşa, Grigore Ghica (1659-1664) dădea voie “celor douăzeci de mănăstiri athonite să scoată anual câte 1.000 de bolovani de sare de la Ocnele Mari”, pe care puteau să-i vândă sau să facă ce vor pofti cu ei[12]. Mai târziu şi domnii fanarioţi se vor impune prin anumite binefaceri cum este aceea de a da anual mănăstirii moldovene câte 150 taleri spre a cumpăra 200 oca de ceară, în mai multe rânduri: la 1744 de către Mihai Racoviţă, la 1763 de către Constantin Cehan şi la 1775 de către Alexandru Ioan Ipsilanti[13].

Între timp, mănăstirea Trei Ierarhi s-a mai stricat, dar a fost reparată, o dată, la 1741-42, iar a doua oară pe la 1804-6 când i se reface turnul clopotniţei, “cu ajutorul tovărăşiei celor din Athos”[14] şi, la 1809, îi face reparaţii arhimandritul Serafim de la Caracalu, egumen pe atunci la Trei Ierarhi[15]. Tot Serafim a intervenit la metocul de la Sf. Atanasie – Copou pe care “l-a înălţat cu mare cheltuială, aflându-l stricat de mult din temelii, nimicit în anul 1809 de la Mântuitorul Lumii”[16].

În ceea ce-l priveşte pe Serafim, el înlocuise la Trei Ierarhi pe Constantin Grigoriatul[17], căruia Chinotita Muntelui Athos îi impusese deja câteva condiţii la numire cu scopul de a clarifica situaţia mănăstirii ieşene care trecea prin clipe destul de grele. Cauza era aceea că de multe ori egumenii numiţi lucrau în folosul propriu şi nu al mănăstiri, astfel încât sumele cu care erau datori către cele 20 de mănăstiri athonite nu mai ajungeau acolo, ci luau cu totul alte destinaţii. Condiţiile erau următoarele:

1. Durata egumeniei era fixată la 7 ani, timp în care Chinotita nu avea dreptul să-l schimbe fără vreun motiv serios.
2. Chiria anuală cu care egumenul era dator către Chinotită se fixa la 7.500 groşi care se vor preda în trei rate epitropilor Muntelui Athos.
3. Egumenul nu va da socoteală Chinotitei.
4. Cheltuielile pentru întreţinerea mănăstirii şi a metoacelor ei nu se vor face din suma strânsă pentru plata chiriei anuale.
5. La sfârşitul perioadei de egumenie va preda integral averea mănăstirii, atât mişcătoare, cât şi cea nemişcătoare, celui ce-l va înlocui, în timp ce prisosul îi va aparţine.
6. Se interzice schimbul sau vânzarea averii imobile a mănăstirii.
7. Daniile creştinilor se vor depune la mănăstire şi nu la egumen.
8. Dacă spre sfârşitul egumeniei se va găsi vreo datorie, ea va fi achitată de către egumen; şi tot acesta va înlocui orice obiect care lipseşte pe cheltuiala proprie.
9. În caz de război, chiria anuală nu se mai depune.
10. Dacă are loc vreun incendiu, egumenul trebuie să informeze Chinotita ca aceasta să ia măsurile necesare recuperării pagubelor.
11. Tot egumenul are obligaţia să plătească 1.000 de groşi pentru cheltuielile pe care le au exarhii Sf. Munte.

Pentru respectarea condiţiilor impuse lui Constantin, garanta mănăstirea Grigoriu. Dacă acesta se va dovedi incapabil de a egumeni mănăstirea, Chinotita avea şi-şi rezerva dreptul de a-l înlătura. În cazul în care acesta murea, moştenitoarea sa, dar şi responsabilă devenea mănăstirea Grigoriu[18].

Se înţelege că şi lui Serafim trebuie să i se fi impus aceleaşi condiţii, plus faptul că trebuia să dea socoteală anual de banii pe care îi cheltuia. El fusese numit pe 23 aprilie 1806, pe şapte ani, cu garanţia mănăstirii Karakalu către Chinotită[19]. Insistăm asupra acestui personaj deoarece i se datorează multe dintre reparaţiile la Trei Ierarhi. Mai târziu, la 11 iulie 1808, a fost numit printre reprezentanţii Marii Sinaxe a Sf. Munte la Iaşi. Aceştia erau: Grigorie Irinupoleos, stareţul mănăstirii Golia şi egumenul Căprianei, arhimandritul Antim de la Zografu. Datoria lor era să se îngrijească de restabilirea mănăstirii Trei Ierarhi în urma seismului ce o afectase în anul precedent[20].

Marea Sinaxă, după expirarea celor 7 ani ai egumeniei lui Serafim (1806-1813), a numit ca exarhi ai mănăstirii de la Trei Ierarhi pe egumenul mănăstirii Dancu, arhim. Ignatie de la Xiropotamu, pe fostul egumen al Căprianei, Antim Zografitul, şi pe ieromonahul Procopie de la Rusicon, cu scopul de verifica afacerile egumenului Serafim. Se precizează în actul cu data 23 aprilie 1814 că Serafim preluase mănăstirea de la exarhul de atunci al Chinotitei, ieromonahul Sinesie de la Hilandar. Prin prezenta scrisoare, mănăstirea Karakalu accepta numirea lui Serafim de către Marea Sinaxă pentru încă doi ani, 1814-1816, cu obligaţia achitării anuale a 15.000 de groşi. Din aceştia, 11.000 vor fi întrebuinţaţi pentru achitarea dobânzilor rezultate în urma datoriei mănăstirii, în valoare de 113.000 groşi, în timp ce numai restul de 4.000 se vor trimite anual Chinotitei. La sfârşitul perioadei bianuale, Serafim era dator să predea mănăstirea precum o preluase, fără nici o altă datorie[21]. Pentru întreagă această perioadă a egumeniei lui Serafim, arhivele Protatonului păstrează foarte multe cataloage de venituri şi cheltuieli, aşa cum le ceruse Chinotita Sf. Munte[22].

Marea Sinaxă l-a considerat foarte capabil pe Serafim, de vreme ce, se vede, l-a numit pe o perioadă de încă şapte ani (1816-1822) spre a egumeni mănăstirea de la Trei Ierarhi, cu condiţia să depună la Chinotită o chirie anuală de 32.000 de groşi în două rate şi să respecte cele 20 de condiţii care i se impuneau în scrisoarea de garanţie[23].

La 20 octombrie 1820, Serafim a împrumutat pentru refacerea acoperişului bisericii 24.396 groşi şi 34 de parale. Apoi, a achitat dobânzi ale datoriei mănăstirii în valoare de 11.740 groşi şi a depus şi banii ce-i datora pentru chiriile impuse de Marea Sinaxă[24].

Egumenia lui Serafim s-a întrerupt în 1821 din cauza revoluţiei care tocmai izbucnise în Balcani şi astfel relaţiile cu Moldova ale Sinaxei athonite au intrat într-un con de umbră, aşa încât pentru multă vreme nu mai avem nici o ştire despre acestea.

[1] Bodogae (op. cit., p.44) spune ca abia la 1660 conducerea Muntelui a fost încredinţată Sinaxei, care luase locul protosului (Hristofor Ktena, | Απαντα τ`α [εν ] Αγι?ω { Ορει ]ιερά καθιδρύματα ε]ις 726 [ εν \ ολ?ω [ανερχόμενα κα`ι α]ι προς το δούλον {εθνος ]υπηρεσίαι α[υτ~ων, Atena, 1935, p.234). Însă, se pare că Sinaxa a preluat conducerea ceva mai înainte, pentru că există documente înainte de 1660, prin care noua conducere fixa cuantumul datoriei pentru fiecare mănăstire sau hotăra cum să se distribuie daniile. De exemplu, înainte de 1660 exista o hotărâre a Sinaxei pentru modul în care fiecare mănăstire va contribui la plata unei datorii care privea mănăstirea Dohariu: Marea Lavra trebuia să dea 110 groşi, Vatoped şi Hilandar câte 100, Ivir 85, Dionisiu 60, Xiropotamu 56, Pantocrator 57, Cutlumuş 55, Simonopetra 54, Sf. Pavel 35, Dohiariu şi Xenofont câte 30, Karakalu, Grigoriu, Esfigmenu şi Zografu câte 25 şi Stavronikita 10. Filoteu, Kostamonitu şi Rosiconul, datorită marii sărăcii în care se aflau erau scutite (Ph. Meyer, Die Haupturkunden für die Geschichte der Athosklster, Leipzig, 1894, p.67, cf. Mamalakis, op. cit., p.266, et passim 264-265).

[2] D.P. Bogdan, Daniile, p.26 preciza că documentul se găseşte în arhiva mănăstirii Dionisiu, cf. P. Năsturel, op. cit., p.83 spunea că închinarea s-ar fi făcut în jurul lui 1645 – vezi şi D. Petrakakos, Νέαι πηγαί τ~ων θεσμ~ων το~υ ΑΟ, Alexandria, 1915, p.17. O serie de alte acte referitoare la Trei Ierarhi se găsesc în arhiva Protatonului, catalogate fiind de Evloghie de Vatoped, Daniel de Dohiariu, Ioasaf de la Sf. Pavel, Gabriel de Stavronichita şi Ştefan de la Grigoriu, Κατάλογος των [εν τ?~ω αρχεί?ω τ~ης ] Ιεράς Κοινότητος ]αποκειμένων τυπικ~ων του ΑΟ, χρυσοβούλλων βλαχικ~ων κα`ι κυροβούλλων σιγιλλίων, φερμανίων κα`ι διαφόρων {αλλων [επισήμων [εγγράφων(Catalog al tipicoanelor Chinotitei Muntelui Athos, al hrisoavelor româneşti, sigiliilor, firmanelor şi altor acte oficiale), Atena, 1921.

[3] N. Iorga, Documente privind istoria României culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, XIII, p. 441-2; idem, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, 1972, p.169 (ed. greacă, 1984, p.183); Mamalakis, op. cit., p.266. C. Cojocaru spunea că Vasile Lupu a plătit aceste datorii la 1645 – Biserica Moldovei sprijinitoare a Orientului Ortodox, Partea II. Sec.XVII-XVIII, “M.M.S”, 3/1987, p. 46.

[4] N. Iorga, Bizanţ, p.168.

[5] Pr. Prof.I. Rămureanu, Contribuţia Ţărilor Române la dobândirea independenţei naţionale a poporului grec, “BOR”, XC, 1972, nr.1-2, p.135.

[6] Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva centrală a Statului, vol.IV, Bucureşti, 1970, p.31, nr.119; Ana Dobjanschi şi V. Simion, Arta în epoca lui Vasile Lupu, Iaşi, 1979, p. 32. În ce priveşte cele două documente, amănunte privitoare la ridicarea lor se pot găsi la N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 480-485 şi la G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933, vol.I, p.128.

[7] N. Stoicescu, op. cit., p.41.

[8] ASB, ms. 579, f. 40, 43-44.

[9] Catalogul documentelor moldoveneşti, III, 1653-1675, Bucureşti, 1968, nr.180.

[10] Mai sunt păreri conform cărora închinarea s-ar fi produs pe la 1646 – N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol.II, Bucureşti, 1906, p.146; Marin Popescu Spineni, Procesul mănăstirilor închinate, Bucureşti, 1936, p.131.

[11] Gh. Moisescu, op. cit., p.245; Cojocaru, op. cit., p.46. În Iaşi mănăstirea avea un han şi 20 case, 32 prăvălii, 150 alte prăvălii cu embatic (arendate), 73 pogoane de vie, toate acestea făcând din ea una din cele mai bogate mănăstiri moldovene – M.P. Spineni, op. cit, p.151-2; Hurmuzaki, V, supl.1, p.13-23; Bodogae, op. cit., p. 84.

[12] Gh. Cioran, op. cit., p.135; Bodogae, op. cit., p.83; Gh. Moisescu, op. cit., p.245; Mamalakis, op. cit., p.267. Hrisovul în legătură cu dania aceasta amintea că şi Ieremia Movilă şi fiul său Constantin Movilă făcuseră acest gest, ceea ce înseamnă că dania aceasta putea fi mai veche, după cum vedem că şi domnii fanarioţi o continuau, dând diverselor mănăstiri astfel de facilităţi – vezi Iorga, Muntele Athos, p. 509-511.

[13] V.A. Urechia, Istoria românilor, vol.II, 1774-86, Bucureşti, p. 103-4.

[14] N. Stoicescu, op. cit., p. 480-5.

[15] Ibidem.

[16] Iorga, Inscripţii, II, p.147; G. Balş, op. cit., p. 128.

[17] De fapt, Serafim nu era urmaşul lui Constantin, ci al lui Meletie Iviritul şi al lui Sinesie de la Hilandar. Constantin a fost acela căruia, pentru prima oară i s-au impus condiţiile despre care discutăm – Gasparis, op. cit, cod. 6, nr. 20, p. 136. Cât priveşte chestiunea abuzurilor pe care adesea le săvârşeau egumenii numiţi la metoacele româneşti, un oarecare Hagi Sava mărturisea la 4 iulie 1784, într-o scrisoare către Chinotita Muntelui Athos, că Ignatie, egumen la Trei Ierarhi, ordonase redactarea de catastife false cu scopul de a subtiliza banii mănăstirii. În aceste catastife, Hagi Sava avusese grijă să insereze alte 15 pungi de bani (o pungă=500 groşi) ca şi cheltuieli ale mănăstirii. Cu această ocazie, el îşi cerea scuze pentru “ierosilia” (sacrilegiu) ce fusese silit s-o facă – Gasparis, op. cit., cod. 3, nr. 15, p. 47. Pentru toate acestea, în 1784, Marea Sinaxă a ordonat epitropilor de atunci să purceadă la un control al “socotelilor” (conturilor) egumenului Ignatie Lavriotul şi să numească alt egumen la sus-numita mănăstire – ibidem, cod. 3, nr. 16, p. 47; nr. 18, p. 48.

[18] Ibidem, cod. 6, nr. 61-62, p. 158-9.

[19] Ibidem, cod. 6, nr. 17, p. 134.

[20] Epitropii aceştia au fost numiţi la aceeaşi dată – ibidem, cod. 6, nr. 18-19, p. 135.

[21] Ibidem, cod. 6, nr. 30, p. 143-4. Iar pentru chestiunea datoriilor, vezi ibidem, nr. 31-33.

[22] Ibidem, cod. 6, nr. 36-37, p. 146-7; nr. 40-45, p. 148-150. Asta nu înseamnă că înainte de Serafim nu existau asemenea socoteli – ibidem, cod. 37, p. 254-260; cod. 38-44, p. 261-265.

[23] Ibidem, cod. 6, nr. 35, p 146.

[24] Ibidem, cod. 6, nr. 48, p. 152.