Coloana despicată de Sfânta Lumină (1579)

În Sâmbăta Mare a anului 1579, potrivit cronicilor bisericeşti ale Cetăţii Ierusalimului, stăpânitorii turci au interzis Patriarhului grec şi creştinilor ortodocşi să intre în Biserica Învierii pentru rânduita ceremonie a Sfintei Lumini.

Scrierile care se referă la eveniment nu menţionează anul exact, ci spun că, în acea perioadă, patriarh al Ierusalimului era Sofronie, patriarh al Constantinopolului era Ieremia, al Alexandriei era Silvestru, al Antiohiei era Ioachim, iar sultan al Împărăţiei Otomane era Murat al III-lea.[1]

Dacă apelăm la cataloagele oficiale ale acestor patru Patriarhi constatăm că cei patru patriarhi greco-ortodocşi, într-adevăr, şi-au îndeplinit îndatoririle lor în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Iar dacă cercetăm anii patriarhatului fiecăruia şi perioada corespunzătoare împărăţiei sultanului Murat III, atunci aflăm că singurul an comun pentru guvernarea celor cinci bărbaţi este anul 1579.[2]

Curtea şi intrarea Bisericii Învierii.

În Sâmbăta Mare a acelui an, potrivit izvoarelor scrise, un grup de soldaţi turci au interzis intrarea ortodocşilor în Biserica Învierii. Mulţimea credincioşilor a aşteptat în curtea bisericii toată ziua, chiar şi după apusul soarelui.

Patriarhul grec, Sofronie al IV-lea, era în primul an al patriarhatului său. Era pentru prima dată când şi-a asumat săvârşirea celei mai însemnate ceremonii a anului, însă turcii l-au lipsit de acest drept legal.

Patriarhul stătea rugându-se în partea stângă a uşii bisericii, lângă o coloană. Şi deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat şi Sfânta Lumină a izbucnit din interiorul ei. Patriarhul a aprins îndată lumânarea sa şi a împărţit Sfânta Lumină credincioşilor. În câteva minute sfânta flacără s-a întins la toţi cei care se aflau acolo şi curtea bisericii s-a luminat. Uimiţi, păzitorii turci au deschis atunci uşile bisericii şi patriarhul împreună cu mulţimea ortodocşilor s-au îndreptat sărbătoreşte spre Sfântul Mormânt.

Autorul (Haralambie Skarlakidis) alături de coloana din stânga intrării Bisericii Învierii. Despicătura are o înălţime de 1,20m.

Evenimentele acelei zile sunt descrise în toate aşa-numitele Proschinitare ale Ierusalimului, care sunt nişte îndrumătoare pentru închinătorii Sfintelor Locuri. Cel mai vechi dintre aceste Proschinitare în care se menţionează despicarea coloanei, este cuprins într-un preţios manuscris care se află în Biblioteca din München. Este vorba despre de Codicele Monacensis Graec. 346 care cuprinde Proschinitarul ieromonahului Anania.[3] Manuscrisul a fost scris de către ieromonahul cretan Acachie în 1634 şi este o copie a vechii lucrări a ieromonahului Anania, scrisă în 1608, adică la 29 de ani după minunea pe care o descrie. Aceasta înseamnă că Anania a avut posibilitatea să adune date despre minune de la oamenii care au trăit evenimentele.

Prima pagină a Codicelui Gr. 346 din Biblioteca din München: „Proschinitarul, cu Dumnezeu cel Sfânt, al Sfintei Cetăţi a Ierusalimului şi al celorlalte Sfinte Locuri”.

Manuscrisul din Biblioteca din München a fost editat pentru prima dată în 1890 de către Papadopulos-Kerameus în Sankt Petersburg,[4] cu o traducere simultană în limba rusă. Potrivit consemnărilor cretanului Acachie, ieromonahul Anania povesteşte următoarele:

„În afara Sfintei Uşi, în partea de apus, sunt trei coloane de marmură. Şi din coloana din mijloc se spune că a ieşit Sfânta Lumină în vremea de demult. Şi este crăpată destul de mult şi se vede până astăzi. Această minune a arătat-o Dumnezeu în felul acesta: Deoarece se spune că, în vremea aceea, cei care rânduiau pe patriarh nu l-au lăsat să intre înăuntru să facă sărbătoarea Învierii după obicei. În Sâmbăta Mare, seara, patriarhul cu poporul stăteau mâhniţi afară în curte, având lumânările în mâinile lor. Patriarhul stătea pe tronul Sfintei Elena aproape de o coloană. Şi atunci, se spune, a ieşit Sfânta Lumină din acea coloană, despre care am spus că este crăpată destul de mult. Şi [Lumina] a mers în susul coloanei lângă care stătea patriarhul. Atunci s-au aprins lumânările pe care le ţinea patriarhul, iar apoi a aprins şi poporul, după obicei, de la acelea pe care patriarhul le ţinea în mâini. Şi se spune că atunci când cei ce rânduiau au văzut ace astă minune, au deschis sfânta uşă şi au intrat patriarhul şi poporul şi au săvârşit sărbătoarea după obicei.”

Istorisirea ieromonahului Anania despre coloana care s-a crăpat în Codicele Monacenis Gr. 347, 1634.
Deasupra sunt reprezentate foile 85a, 85b şi 86a. München, Bayerische Staatsbibliothek.

Aceeaşi istorisire, cu câteva informaţii în plus, este cuprinsă în multe Proschintare ale Ierusalimului care au fost editate în secolele următoare. Cea mai veche ediţie ale acestor călăuze se întâlneşte la Viena în 1749, cu titlul: Proschinitarul Sfintei Cetăţi a Ierusalimului, care a fost scris de păzitorul Sfântului Mormânt, arhimandritul Simeon. În lucrare se confirmă că despicarea şi aprinderea coloanei a avut loc în timpul nopţii. Arhimandritul Simeon scrie:

„Atunci patriarhul a stat afară în curtea bisericii, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, cu poporul până spre seară, cu mare mâhnire rugându-se din tot sufletul Domnului. Şi patriarhul s-a suit pe tronul Sfintei Elena [care era] lângă o coloană. Şi rugându-se patriarhul împreună cu poporul, o, iubirea Ta de oameni, Stăpâne!, s-a despicat o coloană şi a ieşit Sfânta Lumină afară. Atunci patriarhul a aprins în grabă lumânările pe care le ţinea în mâinile sale, iar din mâinile lui a aprins poporul lumânările spre sfinţirea lui”.[5]

Fragmentul care se referă la coloana care s-a despicat în Proschinitarul lui Simeon, Viena 1749, p. 19.

În ediţia de la Viena se menţionează un eveniment în plus, care are legătură cu un emir arab, pe nume Tunom. Acesta în vremea minunii se afla în curtea Bisericii. Când a văzut aprinderea coloanei a conştientizat autenticitatea minunii şi a mărturisit coreligionarilor lui puterea lui Iisus Hristos. După ce a discutat cu ei în contradictoriu, această mărturisire a lui a fost pricina de a fi executat şi de a i se da trupul focului spre ardere.[6] Astăzi el este considerat oficial drept mucenic al Ortodoxiei, pomenirea lui se săvârşeşte la 18 aprilie, iar moaştele lui se află în Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

Sfântul Mucenic Tunom şi coloana care arde, icoană de la Mănăstirea Megali Panaghia, Ierusalim.

O altă descriere însemnată a minunii despicării coloanei o întâlnim în Cronica monahului moldovean Partenie Agheev,[7] care a vizitat Ierusalimul în 1845. În volumul al doilea al Cronicii sale, monahul Partenie pomeneşte următoarele:

„Această coloană este cinstită atât de ortodocşi, cât şi de neortodocşi, chiar şi de armeni. Aş dori să scriu ceva despre această întâmplare, despre felul în care creştinii ortodocşi răsăriteni, în unanimitate, vorbesc despre această întâmplare şi turcii înşişi confirmă ceea ce ei afirmă. Pe un zid există o placă de marmură cu inscripţie şi ei susţin că textul se referă la această întâmplare, dar nu am putut să o citim, deoarece este scrisă cu litere siriace, în limba arabă. Deci, doar am auzit despre acest caz, dar nu am putut să citesc… Trecuse deja mai mult de o jumătate de oră şi încă nu-şi făcuse apariţia Sfânta Lumină. Ziua era luminoasă şi frumoasă. Patriarhul stătea în partea dreaptă, când, deodată, a căzut un trăsnet şi coloana din mijloc de pe latura din stânga s-a despicat şi din despicătură şi-a făcut apariţia un foc. Patriarhul a ridicat şi a aprins lumânările, ca apoi toţi ortodocşii să-şi aprindă lumânările de la el”.[8]

Relatarea monahului moldovean este deosebit de importantă, deoarece confirmă că datele despre despicarea coloanei şi aprinderea focului erau înregistrate pe o placă de marmură cu litere siriace. Ceea ce are importanţă este faptul că în amândouă cazurile – fie că coloana a fost lovită de trăsnet, fie că s-a despicat şi focul s-a aprins singur – este vorba despre o minune, deoarece patriarhul care stătea lângă ea, şi-a aprins lumânarea de la focul produs.

Dar dacă un foc sau o descărcare electrică au străbătut coloana cu o tensiune atât de înaltă, acum 430 de ani, atunci urmele sale trebuie să fie încă vizibile. Despicătura pare, într-adevăr, să fie arsă şi erodată de foc. În ce măsură însă aceste urme de eroziune pot fi depistate şi certificate ştiinţific?

La Paştile anului 2008, coloana despicată a devenit obiect de cercetare a fizicianului Andrei Volkov. Fizicianul rus, a trimis nişte fotografii cu rezoluţie mare ale despicăturii unui compatriot de al său, omului de ştiinţă şi profesorului Evghenii Mihailovici Morozov,[9] care este considerat unul dintre cercetătorii de vârf din toată lumea în domeniul ştiinţific al Fracture Mechanics[10] (Mecanica Ruperilor Μaterialelor) şi a Physics of Strength of Materials (Fizica Rezistenţei Materialelor).

Profesorul Evghenii M. Morozov prezintă în ultima sa lucrare, Mecanica Ruperilor de Elastoplastic, rezultatele cercetărilor contemporane cu privire la teoria fisurilor şi  aspectele comportării corpurilor fisurate, criteriile dezvoltării fisurilor și alte complexe aspecte ale mecanicii ruperilor materialelor

Profesorul Evgheni M. Morozov, după ce a analizat în amănunt fotografiile despicăturii – cum este cea reprezentată în stânga – a ajuns la concluzia că ea a putut fi pricinuită numai în urma unei descărcări electrice.

Andrei Volkov, care a colaborat cu Evghenii M. Morozov în această problemă, menţionează următoarele în interviul său pentru ziarul Vera:

Această coincidenţă, că tocmai la Paşti, atunci când nu a coborât Lumina, s-a arătat fisura, nu este o minune? Desigur, poate spune cineva că toate acestea au fost dinainte aranjate şi că despicătura din coloană a fost produsă în mod artificial. Pentru informaţii ne-am adresat lui Evgheni Mihailovici Morozov care este specialist de vârf în domeniul Mecanicii Ruperilor Materialelor nu numai în Rusia, ci în toată lumea şi care a scris mai mult de 800 de studii ştiinţifice în această privinţă. Evgheni Mihailovici a cercetat fotografiile cu fisura şi a declarat clar că ea, aşa cum îi este structura, a putut apărea numai ca rezultat al unei descărcări electrice. Ce înseamnă aceasta? Că a fost cu desăvârşire cu neputinţă ca cineva să producă această despicătură. Închipuiţi-vă, cât de puternic transformator ar fi trebuit să aibă cineva, şi mai ales în secolul XVI, când oamenii nu aveau nicio idee despre existenţa energiei electrice? Aşadar, mărturia este adevărată.

Punctul de vedere ştiinţific al lui Evghenii Morozov are, fără îndoială, o mare autoritate şi adevereşte izvoarele scrise care se referă la minunea despicării coloanei. Voiam însă să am şi un al doilea punct de vedere asupra problemei. De aceea, m-am adresat unuia din marii oameni de ştiinţă greci în domeniul mecanicii ruperilor materialelor, profesorul Gheorghios A. Papadopulos[12], de la Universitatea din Atena, căruia i-am trimis fotografiile fisurii.

După ce a examinat fotografiile, profesorul Papadopulos şi-a exprimat părerea că despicătura coloanei a fost produsă, într-adevăr, de o descărcare electrică, care s-a manifestat în acelaşi timp cu o undă seismică ce a avut loc de jos în sus. Această dublă uzură a coloanei – descărcare electrică+undă seismică – o consideră inexplicabilă şi de aceea trage concluzia că „aici se poate spune că este vorba numai despre o minune”. De unde a venit descărcarea electrică, rămâne un fapt necunoscut din punct de vedere ştiinţific. În răspunsul său la cererea mea făcută prin email, profesorul Papadopulos spune următoarele:

Stimate Domnule Skarlakidis,
Vă mulţumesc pentru email-ul Dvs. din 31/1/2010. Nădăjduiesc să ajut puţin la valoroasa Dvs. lucrare. De 35 de ani mă ocup cu Mecanica Experimentală a Ruperilor Materialelor, în Laboratorul de Rezistenţă a Materialelor din cadrul Institutului Politehnic Naţional Metsovio şi cred că acolo unde nu există explicaţie ştiinţifică, există minune.
Nu am niciun motiv să pun la îndoială manuscrisul din anul 1634 ce se află în Biblioteca din München, în care se menţionează chipul minunat al despicării coloanei, precum şi cele ce au urmat. Adică faptul că patriarhul grec şi-a aprins făclia de la această Lumină. Cred că nu se poate pune la îndoială o minune, mai ales atunci când există mărturii, aşa cum aţi arătat.
Observând despicătura din fotografii, am putea trage concluzia că ea este rezultatul unei duble uzuri: combinaţia între descărcare electrică (probabil un trăsnet puternic) şi o puternică vibraţie seismică. Descărcarea electrică, datorită înaltei temperaturi din acel moment a fărămiţat materialul coloanei în lungimea unui brâu îngust. Unda seismică de suprafaţă a corodat coloana prin oscilare răsucită. Această coroziune concomitentă a avut drept rezultat pornirea despicării de la baza coloanei în sus în zigzag (aşa cum se vede în fotografie, traseul despicăturii nu este în linie dreaptă) de-a lungul brâului fărămiţat de trăsnet.
Dacă, într-adevăr, s-au petrecut cele spuse mai sus, inexplicabilă rămâne această concomitentă combinaţie de uzură a coloanei.
Prin urmare, aici se poate spune că este vorba numai despre o minune.
Stimate Domnule Skarlakidis, vă felicit pentru strădania Dvs. şi vă doresc din tot sufletul realizări deosebite.
Cu preţuire,
Gheorghios Papadopulos, Profesor de Mecanică,
Laboratorul de Rezistenţă a Materialelor, Universitatea din Atena

Cu faptul minunat al coloanei care s-a despicat şi s-a aprins se încheie lunga noastră călătorie de-a lungul veacurilor legată de minunea Sfintei Lumini. Călătoria noastră a început în jurul anului 330, prin referirea aprinderii candelei aşezată pe Mormântul lui Hristos de către Sfântul Grigorie Luminătorul, şi s-a încheiat în anul 1579 cu evenimentul pe care deja l-am cercetat. Mărturiile adunate sunt în număr de 43 şi fiecare le poate evalua după propria sa judecată. Cercetând pe scurt aceste mărturii, merită să consemnăm trei caracteristici deosebite.

În toate istorisirile există un parametru comun: Referirea la o lumină sau flacără-foc sau fulger, care coboară din cer în faţa mulţimii, într-o epocă în care nu exista nici electricitate, nici posibilitatea producerii artificiale a unui astfel de fenomen.

A doua caracteristică importantă este aprinderea candelei neadormite şi luminarea unui Mormânt gol, întunecos şi pecetluit. Eveniment care s-a petrecut astfel cel puţin şase secole. Luminarea interiorului Mormântului nu se realiza desigur numai de la strălucirea candelei neadormite, ci mai ales de la Lumina care ieşea din însăşi piatra pe care a fost pus Trupul lui Iisus.

A treia caracteristică importantă care este menţionată în multe istorisiri este sincronizarea celor două fenomene de mai sus. Adică pogorârea Luminii cereşti, aprinderea simultană a candelei şi luminarea interiorului Mormântului. Sincronizare care este posibil să se realizeze, şi atunci şi acum, numai prin lucrarea dumnezeiască.

S-a amintit deja că în prezenta scriere nu sunt cuprinse mărturiile de după 1579 (deşi există multe) şi nici cele mai noi, deoarece, pe de o parte, se va crea o saturaţie de informaţii, iar pe de altă parte, spaţiul necesar pe care l-ar cere aşa ceva ar fi prea mare. Mai mult, structura scrierii este pur istorică şi orientarea este îndreptată exclusiv către primele veacuri în care se menţionează minunea. Cu toate acestea, s-a considerat necesar să se includă unsprezece mărturii mai noi, care prezintă un interes deosebit.

Primele două dintre aceste mărturii provin de la doi martori oculari: monahul moldovean Partenie (1846) şi arheologul englez Warren, care a trăit minunea de patru ori la rând, în perioada 1867-1870. Cu aceste două istorisiri, numărul total al mărturiilor istorice se urcă la numărul final de 45.

Următoarele şapte mărturii provin de la cinci patriarhi greci şi doi episcopi, care au fost conducătorii ceremoniei şi care descriu minunea exact aşa cum au trăit-o în interiorul Sfântului Mormânt. În felul acesta vom avea o imagine completă despre ce se întâmplă în mod real în interiorul Mormântului în clipa când se arată Sfânta Lumină.

A zecea mărturie mai nouă, care, de asemenea, prezintă un interes deosebit, provine de la singurul om care a trăit minunea în interiorul Mormântului, fără să aibă dreptul s-o facă. Este vorba despre monahul grec Mitrofan care, în Sâmbăta Mare a anului 1926, s-a ascuns deasupra tavanului Sfântului Mormânt cu scopul de a trăi minunea de aproape.

A unsprezecea, şi ultima mărturie mai nouă este a chiar a autorului cărţii de faţă şi se referă la Sâmbăta Mare a anului 2008.

[1] În Proschinitarul Sfintei Cetăţi a Ierusalimului şi întregii Palestine, la pagina 49, care a fost editat în 1787 la Viena de către Hrisanthos Prussis, se menţionează că evenimentul s-a săvârşit „în vremea Preafericiţilor Kyr Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, Ieremia, Patriarhul Constantinopolului, Silvestru, Patriarhul Alexandriei şi Ioachim al Antiohiei, şi al împărăţiei sultanului Murat”.

[2] Sultanul Mourat Khan III a împărăţit în perioada 1574-1595, Patriarhul Ierusalimului, Sofronie IV, în perioada 1579-1608, Patriarhul Constantinopolului, Ieremia II, în perioada 1572-1579, Patriarhul Alexandriei, Silvestru, în perioada 1569-1590 şi Patriarhul Antiohiei, Ioachim IV, în perioada 1553-1592. Singurul an comun este 1579.

[3] Manuscrisul ocupă numărul 346 în catalogul lui Ignaz Hardt, Catalogus codicum manuscriptorum graecorum bibliothecae regiae Bavaricae, vol. 3, München 1812, p. 547-48.

[4] Α. Papadopulos-Keramevs (ed.), Προσκυνητάριον της Ιερουσαλήμ και των λοιπών αγίων τόπων 1608-1634 [Proschinitarul Ierusalimului şi al celorlalte Sfinte Locuri], p. 17.

[5] Simeon, Προσκυνητάριον Αγίας Πόλεως Ιερουσαλήμ [Proschinitarul Sfintei Cetăţi a Ierusalimului], Viena 1749, p. 19.

[6] În ediţia din Viena se arată următoarele referitor la emirul arab: „Sunt şi nişte cuie înfipte în pământ, în faţa pragului Sfintei Uşi, încă din vremea aceea în amintirea minunii săvârşite. Spun că ele au fost înfipte acolo de un emir, care văzând acea uimitoare minune, a crezut îndată în Hristos şi strigând: Una (singură) este (adevărată), credinţa creştinilor!, a înfipt acele cuie unul cîte unul în piatră ca într-o ceară moale. Şi acesta a mărturisit prin ardere în foc” (Simeon, Προσκυνητάριον Αγίας Πόλεως Ιερουσαλήμ [Proschinitarul Sfintei Cetăţi a Ierusalimului], Viena 1749, p. 20). Istorisirea despre cuie este menţionată pe scurt şi în manuscrisul din München, astfel: „Se află nişte cuie înfipte jos în pământ, înaintea sfintei Uşi. Se spune că au fost înfipte în acea vreme” (f. 87a).

[7] Monahul Partenie s-a născut la Iaşi, în anul 1807.

[8] Traducere din ediţia Monk Parthenius, „Holy Week and Pascha in Jerusalem”, Orthodox Life 34, 2 (1984), New York, Jordanville.

[9] Evghenii Mihailovici Morozov, s-a născut în 1927 şi este Doctor în Ştiinţe Tehnice şi profesor de Fizica Rezistenţei (Physics of Strength) la Institutul de Fizică Mecanică din Moscova. A creat ecuaţii matematice, programe în CAE (computer-aided engineering) şi a dezvoltat teorii speciale referitoare la caracteristicele de rezistenţă a materialelor în formarea fisurilor şi la limitele rezistenţei materialelor. Cariera lui academică şi de cercetare a început în 1951 şi, după multe distincţii şi premii, continuă şi astăzi.

[10] Mecanica Ruperilor Materialelor este ştiinţa care se ocupă cu cercetarea ruperilor şi a formei fisurilor în materiale. Foloseşte metode de mecanică analitică ca să calculeze puterea exercitată la formarea unei fisuri, precum şi cu metode experimentale care calculează rezistenţa unui material la ruperea şi fisurarea lui.

[11] Ziarul Vera, 21 aprilie 2009.

[12] Gheorghe A. Papadopoulos este Profesor de Ingineria Materialelor de la Universitatea din Atena şi autor al mai multor cărţi şi articole ştiinţifice în domeniul Mecanicii Ruperilor. Vezi G.A. Papadopoulos, Fracture Mechanics: The Experimental Method of Caustics and the Det. – criterion of Fracture, Londra 1993, şi G.Α. Papadopoulos, Experimental Mechanics of fracture (Optical Methods of Stress Analysis), Αtena 2000.

Sursa: Haralambie Skarlakidis, Sfânta Lumină – Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos – Patruzeci și cinci de mărturii istorice (sec. IV-XVI),Atena, 2015