Cuviosul Acachie Kavsokalivitul

Deși tânăr cu anii, Acachie,
Chiar și pe cei din vechime i-ai întrecut în nevoințe.

Cuviosul Acachie a trăit și a ieșit la iveală în vremurile întunecate ale ocupației otomane. S-a născut cel mai probabil la câțiva ani după anul 1630 d. Hr., în satul Gólitsa din Ágrafa aflat pe atunci în eparhia Fanarului și a Neohorió-ului, în comunitatea de azi a Sfântului Acachie din județul Kardítsa. Părinții lui, creștini binecredincioși și virtuoși, au reușit în acei ani grei ca prin munca lor să-și asigure cele necesare vieții, având toate cele de trebuință, și cu dragoste s-au dedicat creșterii celor doi copii ai lor pe care li i-a dăruit Dumnezeu. Însă moartea prematură a tatălui a zguduit familia și a umbrit fericirea familiei.

Anastasie, căci acesta era numele de mirean al cuviosului, a rămas orfan la o vârstă fragedă. Mama lor, cu profundă credință creștină și evlavie se luptă din răspunderi purtând ”suferințele văduviei” și își asumă singură greutatea familiei. Muncește neobosit pentru a întreține cei doi copii încă nevârstnici și să îi crească ”întru învățătura și certarea Domnului”. Foarte curând în ajutorul mamei a venit și micul Anastasie, asumându-și și el o parte a răspunderilor de întreținere a familiei.

Cuvântul Evangheliei mișcase de timpuriu inima lui Anastasie și flacăra dumnezeieștii iubiri încălzea sufletul lui de copil. Simțea viu și puternic chemarea și râvna pentru viața monahală. De aceea se ferea de zgomotul lumii și căuta adesea isihia în locuri pustii. Acolo, singur cu Dumnezeu, își petrecea tot timpul în rugăciune și post. Curând a hotărât să părăsească cele lumești și la vârsta de 23 de ani a plecat către meleagurile Zagorá din Vólos. A ajuns la mănăstirea Sourviá pe care o construise Cuviosul Dionisie cel din Olimp și care se află în zona Markrinítsa, Vólos, închinată Sfintei Treimi.

Când a ajuns la mănăstire, părinții l-au primit cu bunătate. S-a înfățișat egumenului și cu tot respectul a spus care este scopul vizitei sale. Egumenul l-a ascultat cu luare-aminte și i-a explicat cu tot amănuntul greutățile vieții monahale, dar și programul riguros al mănăstirii. Anastasie însă stăruia să rămână, dând făgăduință că, Dumnezeu ajutând, va birui toate piedicile și va face față îndatoririlor pe care i le rânduia viețuirea monahală. Egumenul, ca unul ce era duhovnic încercat, a cunoscut râvna de la Dumnezeu a lui Anastasie și s-a încredințat că decizia lui de a urma viața de călugărie este neclintită și statornică. Astfel, l-a primit la mănăstire. Acolo, Anastasie a fost tuns în monahism cu numele de Acachie. Și chiar în noaptea când a primit schima îngerească și a fost înveșmântat cu veșmântul călugăresc, s-a învrednicit de dumnezeiască vedenie. A văzut ca și cum ținea în mâini o lumânare aprinsă, prea luminoasă, care lumina tot locul acela.

Tânărul monah, prin purtarea, hărnicia și duhovnicia sa a câștigat dragostea și simpatia tuturor părinților mănăstirii. Însă, nevoile și cerințele mănăstirii nu îl mai mulțumeau, pentru că foarte curând a dobândit virtuțile monahului simplu, iar sufletul lui căuta de-acum alt loc pentru isihie desăvârșită și pentru o mai mare nevoință.

Astfel, între anii 1660-1670 d. Hr. s-a nevoit în Sfântul Munte. La început cuviosul s-a îndreptat către zona Marii Lavre și s-a retras într-o peșteră, aproape de ”Schitul Kasvoskalivitului”, unde s-a nevoit un timp. Dorul lui după deprinderea cu o viață duhovnicească pe cât cu putință mai bună l-a făcut să urmeze un program de nevoință și de lucrare duhovnicească. Fără odihnă vizitează mănăstiri și schituri, pustii ale isihaștilor și peșteri ale asceților și caută, ”așa cum dorește cerbul izvoarele apelor” (Ps. 41: 1), pe monahii aleși și încercați. Se supune cu râvnă acestora, împreună lucrează cu ei și ucenicește cu răbdare în preajma lor.

Cuviosul ajunge în cele din urmă la mănăstirea Sfântului Dionisie și după o scurtă vizită se îndepărtează într-un loc pustiu mai sus de mănăstire, ca să viețuiască în isihie. Acolo a rămas multă vreme și în fiecare sâmbătă se cobora la mănăstire și participa la slujbe.

Următorul său popas a fost Schitul Pantocrator, unde s-a întâlnit cu părintele său duhovnicesc, pe care îl cunoștea de la mănăstirea din Sourviá și care venise din Zagorá, Vólos, pentru a studia muzica bizantină în Sfântul Munte. Părintele duhovnic s-a bucurat foarte mult când l-a întâlnit pe cuvios și i-a cerut să îl ia cu el ca monah. Acela însă i-a cerut binecuvântarea și l-a rugat să nu stăruie, pentru că el dorea să se nevoiască de unul singur.

După această întâlnire, cuviosul a plecat de la Schitul Pantocrator către o direcție necunoscută și la sfatul duhovnicului Galaction a venit la Kavsokalivia, la Schimbarea la Față, spre a se nevoi. Acolo rămâne 20 de ani încheiați.

Odată Cuviosul Acachie l-a văzut în vedenie pe Cuviosul Maxim Kavsokalivitul (care se cinstește pe 13 ianuarie) purtând veșmânt preoțesc de un alb strălucitor, preumblându-se și tămâind toată biserica, iar un mare sobor de monahi purtând același veșmânt alb îl urma. Iar când Cuviosul Acachie a întrebat: ”Cine sunt aceia care îl însoțesc?”, i s-a răspuns: ”Sunt toți acei cuvioși părinți din partea Kavsokalivei care și-au găsit mântuirea prin el”.

Pentru că anii treceau și zona unde se nevoia cuviosul era accidentată și aridă, a fost nevoit să se mute mai jos, către mare, înspre Capul Peninsulei Athos, acolo unde se găsește schitul de azi al Kavsokalivei, închinat Sfintei Treimi. Acolo cuviosul și-a găsit sălaș într-o mică peșteră, care până azi îi poartă numele. Prin rarele lui virtuți s-a dovedit, după cum ne spune imnograful, ”corifeu al nevoitorilor și laudă a Părinți de Dumnezeu purtători”.

Cuviosul Acachie și-a văzut și și-a vestit mai dinainte adormirea întru Domnul tuturor ucenicilor care se nevoiau lângă el, mai cu seamă monahului Athanasie, care a sosit la peștera cuviosului de la schitul Sfintei Ana pentru a primi binecuvântarea lui și căruia i-a spus: ”Eu, acum, Athanasie, pornesc la drum lung și de-acum nu ne vom mai vedea. Să ai rugăciunea Preasfintei noastre!”. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. A binecuvântat apoi cele patru puncte ale orizontului și a adormit cu pace în Duminica Mironosițelor, la anul 1730 d. Hr., în vârstă fiind de aproape 100 de ani.

Sfințitul lui cap se află în biserica centrală a Schitului Kavsokaliviei, maxilarul se află la Coliba Kavsokaliviei, iar o părticică de sfinte moaște se află la Mănăstirea Dionisiu.