Cuviosul Iosif Imnograful

Ca unul ce dumnezeiește ai pomenit neîncetat pe viul Dumnezeu, Părinte,
Și eu, la rându-mi te pomenesc pe tine, cel ce ai adormit.

Cuviosul Iosíf s-a născut în Sicilia la anul 816 d.Hr., din părinți virtuoși și binecredincioși, Plutin și Agatha. Cele despre viața și lucrarea sa le cunoaștem din biografia pe care i-a alcătuit-o ucenicul și urmașul său din mănăstirea unde a viețuit, Teofan, la care s-au adăugat și cuvintele de laudă pe care i le-au închinat Ioan Diaconul și Teodor Pediásimul.

Cuviosul a fost nevoit să plece din locul său de baștină împreună cu familia, din pricina atacurilor arabilor, care la scurt timp au și reușit să cucerească insula. Astfel Iosíf și familia sa s-au mutat în Pelopones. La vârsta de 15 ani și-a părăsit părinții și s-a dus la Tesalonic, și anume la vestita mănăstire Latómou, unde s-a predat nevoinței monahale sub îndrumarea Sfântului Grigorie Decapolitul (a cărui pomenire se face pe 20 noiembrie), având acolo ascultarea de gravor.

După nouă ani de ședere în Tesalonic, la anul 840 d.Hr., s-a dus la Constantinopol împreună cu Sfântul Grigorie și s-a stabilit la mănăstirea Sfântului Sfințit Mucenic Antipa. Nu a rămas însă multă vreme acolo netulburat, pentru că anul viitor a fost trimis de ortodocșii din Cetatea Împărătească la Roma pentru negocieri pe tema prigoanei iconoclaștilor. Nu a reușit să ducă la bun sfârșit misiunea, întrucât corabia sa a căzut în mâinile piraților arabi, de unde a scăpat prin grija unor credincioși cu dare de mână și prin minunea Sfântului Nicolae.

În timpul scurt al acestei peripeții i s-au întâmplat două fapte de mare însemnătate. Primul, care avea o legătură specială cu el, personal, anume moartea călăuzitorului său duhovnicesc, Sfântul Grigorie Decapolitul, iar celălalt, care privea întreaga Biserică, este vorba de reașezarea sfintelor icoane la cinstea cuvenită.

Atunci când, prin Tesalonic, s-a reîntors la Constantinopol la anul 843 d.Hr., a trăit doi ani ca zăvorât în Mănăstirea Sfântului Antipa. Apoi a trăit în clădirile Bisericii Sfântului Ioan Gură de Aur vreme de cinci ani, până când și-a întemeiat propria sa mănăstire la anul 850 d.Hr., și pe care a închinat-o Apostolului Bartolomeu. Acolo a așezat și sfințitele moaște ale Apostolului pe care le adusese din Tesalonic, precum și rămășițele pământești ale Părintelui său duhovnicesc, Sfântul Grigorie Decapolitul, și ale celui dimpreună nevoitor cu el, monahul Ioan. Cuviosul Iosíf l-a rugat cu lacrimi și suspine pe Apostolul Bartolomeu să îl ajute în alcătuirea de cântări. Și, cu adevărat, a dobândit această lucrare pe care cu dor o dorea sufletul său. A văzut în vedenie un bărbat cu înfățișarea Apostolului, care i-a stârnit sfânta frică, și care a luat de pe Sfânta Masă Evanghelia, i-a băgat-o în sân și l-a binecuvântat. Acesta a fost și începutul dumnezeieștii harisme pe care Cuviosul o dorea.

După căderea Patriarhului Ignatie și odată cu urcarea pe tronul patriarhal a sfințitului Fotie, la anul 858 d.Hr., Cuviosul Iosíf a fost exilat din Varda în Krimea, desigur ca unul care fusese un discipol al lui Ignatie și probabil și ca latinofil într-un anume fel, dat fiind că în urmă cu niște ani fusese trimis de Patriarhul Ignatie să ceară ajutorul Romei. Nu a rămas însă în exil multă vreme, pentru că, așa cum se va dovedi și din poziția ulterioară pe care a avut-o Cuviosul Iosíf, sfințitul Patriarh Fotie îl cinstea în mod deosebit.

Când în 867 d.Hr. Patriarhul Ignatie s-a urcat pentru a doua oară pe tronul patriarhal, Cuviosul Iosíf a devenit schevofilax al Sfintei Sofia și a păstrat această poziție și pe durata celui de-al doilea patriarhat al Sfântului Fotie. A adormit cu pace la anul 886 d.Hr.

Cea mai mare parte a operei imnografice a Cuviosului este alcătuită din canoane, care se găsesc din abundență în tipărituri și manuscrise. Contribuția Cuviosului Iosíf la definitivarea imnografică a Octoihului este determinantă, dat fiind că el a acoperit cele mai multe cântări din cursul săptămânii, în afară de duminici, ale căror canoane le alcătuiseră deja Cosma Melodul și Ioan Damaschin.

La imnele Mineelor, Cuviosul Iosíf este cel mai bogat reprezentat imnograf, dat fiind că se păstrează 165 de canoane ale sale cu structură similară, care de regulă aduc laudă sfinților din a doua categorie de prăznuire, pentru că marile sărbători ale Mineiului fuseseră deja acoperite imnografic.

Impresionează în mod deosebit Canonul Imnului Acatist, alcătuit după irmoasele Cuviosului Ioan Damaschin și o cântă pe Maica Domnului printr-un interminabil șir de epitete și imagini poetice, precum: ”rug aprins”, ”nor cu totul luminos”, ”trandafir neveștejit”, ”măr bine mirositor”, ”porumbiță” și altele asemenea.

Sedealnă, Glasul III. De frumusețea…

Pe alăuta Cuvântului cea cu douăsprezece corzi, pe lira atotarmonioasă a harului, pe făcătorul de cântări Iosíf să-l cinstim după cuviință, căci acesta a cântat prin cântări dulci ca mierea, mișcat fiind de Duhul, întregul sobor al Sfinților, cu carii se și roagă neobosit să se dea nouă dezlegare greșelilor.