Jurnalul Părintelui Moise Aghioritul – partea I

Ieromonahul Ieronim Simonopetritul

Ieromonahul Ieronim Simonopetritul vorbește
la conferința organizată de asociația ,,Prietenii Sfântului Munte”
despre personalitatea părintelui Moise Aghioritul,
așa cum reiese din jurnalul său personal.

Preasfințite Părinte Mitropolit Meliton al Marathonului, reprezentant al Preasfinției sale Ieronim, Arhiepiscopul Atenei și a toată Ellada, Preasfințite Părinte Mitropolit Ierotheos, Mitropolit de Nafpáktos, Preacuvioase Părinte Stareț al Sfintei Mănăstiri Vatoped, Excelența Voastră, domnule Administrator al Sfântului Munte, Stimate Domnule Președinte al Asociației ,,Prietenii Sfântului Munte”, Stimați Domni Profesori, Iubiți părinți și frați,

Subiectul despre care voi vorbi în seara aceasta este Bătrânul Moise Aghioritul, așa cum este văzut prin intermediul jurnalului său: 10 februarie 1978 – 4 mai 2009. Cu siguranță, nimic nu este mai veridic pentru a arăta personalitatea unui om, decât a vorbi el însuși, fie și prin intermediul jurnalului său personal.

***

Părintele Moise a ajuns la Sfântul Munte și s-a instalat la Sfânta Mănăstire Símonos Pétras la 9 august 1974. La 17 octombrie 1977 avea să fie tuns în monahism, primind schima cea mare. Jurnalul pe care îl prezentăm astăzi, și din care vom citi câteva fragmente, a început să fie scris la 10 februarie 1978, adică la aproximativ 4 luni de la tunderea sa în monahism.

În primul caiet, care cuprinde, de altfel, și cele mai multe însemnări ale sale, el menționează: ,,Însemnări din caietul Alfa, începând cu 10 februarie și până la 31 decembrie 1980”. Iar în cel de-al doilea caiet, cu foarte puține însemnări, scrie: ,,Însemnări din cel de-al doilea caiet (Beta) de la 1 ianuarie 1981, până la… (spațiu gol, fără dată)” , terminând, însă, la 4 mai 2009. A început să țină acest jurnal fiindcă, așa după cum explică el însuși, un oarecare monah l-a îndemnat să facă acest lucru. El însuși menționează acest lucru, spunând: ,,Am început să scriu acest jurnal la îndemnul părintelui T., care a venit într-o zi la mine la birou și mi-a spus că ar fi bine ca cineva să scrie câte ceva care să rămână celor de după noi. Sigur, eu scriu mai multe lucruri, pe diferite subiecte”. Într-un alt loc, la 30 septembrie 1978, scrie: ,,Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, în această clipă, când mă gândesc la Tine. Este ca și cum am fi doar noi amândoi, chiar dacă eu scriu atâtea nume aici. Vreau ca acest jurnal să urmărească, progresiv, odată cu umplerea cu cerneală a paginilor, și legătura mea cu Tine”. Îndeletnicirile sale zilnice, ascultarea sa, discuțiile cu ceilalți părinți și frați din mănăstire, cum se roagă, ce anume citește, ce ascultă, cu cine vorbește, pe cine vizitează și multe altele, sunt descrise cu lux de amănunt de gheronda în paginile jurnalului său, dar, amănuntul care îi produce emoție cititorului cel mai mult, înainte de toate, este autoînvinovățirea de care părintele dădea dovadă.

Părintele Moise Aghioritul, fotografie de Costas Balafas

Un alt capitol important al jurnalului său conține istorisiri ale părinților din Sfântul Munte, cum ar fi de pildă, cel de curând trecut în rândul sfinților, gheronda Paisie Aghioritul, părintele Efrem Katunakiotul, mulți egumeni cu care a stat de vorbă, dar și numeroase istorisiri despre simpli monahi, muncitori și închinători care au trecut prin Sfântul Munte.

Răsfoind numeroasele pagini ale jurnalului, vom găsi acolo impresiile și gândirea sa despre numeroase subiecte, precum și aspecte mai puțin cunoscute ale personalității sale. Putem, astfel, să înțelegem mai bine gândirea sa creativă, precum și ideile pe care, mai apoi, le-a dezvoltat în bogata și prețioasa lui activitate editorială. Vorbește din adâncul sufletului său, descoperindu-ne, nu doar smerenia sa foarte adâncă în fața Lui Dumnezeu, dar și legătura sa cu Creatorul. Gheronda Moise avea o personalitate multilaterală. Înzestrat de Dumnezeu cu talent scriitoricesc, cuvântul său avea putere de exprimare, era ușor de înțeles, năvalnic, dar, mai înainte de toate, avea un stil elegant de exprimare. Poate să treacă de la situațiile omenești cele mai emoționante, la referirile cele mai dure cu privire la starea sa de sănătate. De la sentimentele cele mai banale, la cele mai cumplite experiențe ale suferinței. Prezentarea se face exact așa cum se găsește în însemnările sale, lăsându-l pe gheronda însuși să ne vorbească despre el, fără ca noi să facem anumite comentarii, considerând că, altfel, nu am fi făcut decât să denaturăm discursul său profund duhovnicesc. De altfel, este greu să separăm însemnările sale în subcapitole, pentru că subiectele la care se referă au legătură între ele. Să începem, însă, cercetarea celor mai frumoase și mai cuprinzătoare pagini din această foarte importantă lucrare a sa, adică jurnalul său personal.

Anul 1978

11 februarie 1978, seara

Măcar de-aș fi, Doamne, ultimul din obștea noastră care va urca la ceruri. Cred că, prin rugăciunile fraților și ale duhovnicului meu, Dumnezeu mă va milui. Ia-mă, Doamne, aproape de Tine! Cum aș putea să stau despărțit de tine o veșnicie? O să mă iei și pe mine în Împărăție? Fraților, vă rog din tot sufletul, să vă rugați fierbinte pentru mine. Am atâta nevoie de rugăciunile voastre! În voi îmi pun toate nădejdea mea! Gheronda, îmi cer iertare pentru gândurile mele! Cu binecuvântarea ta, să fie împărțite o parte dintre lucrurile mele celor care au nevoie ca să fiu pomenit și să îmi ierte Dumnezeu păcatele. Multe sunt păcatele mele, dar nădăjduiesc în mila Lui Dumnezeu. Măcar să fi putut și eu să priveghez și să mă rog mai mult pentru voi, pentru că vă iubesc foarte mult. Însă, eu nu știu să mă rog. Rog pe bunul Dumnezeu să îmi dea câteva darul lacrimilor și răbdare și putere”.

12 februarie 1978, dimineața

Studiez Dumnezeiasca Scriptură, sunt la Epistolele Sfântului Apostolului Pavel. Citesc și din Vechiul Testament. Sunt pe cale să termin Pentateuhul lui Moise. Anul trecut l-am citit prima dată, în traducere (din greaca veche în greaca nouă). Din Vechiul Testament am primit eu numele când am fost tuns în monahism. Îmi căzuse în mână o antologie de poezie în neogreacă… În fiecare zi, lucruri întâmplătoare, neînsemnate, nervi, nori negri (pesimism), monologuri paralele, nopți întunecate, dureri, suspine, ajutor, frică, alergături, gemete, căutări. Cât de luminoase sunt nopțile aghiorite! Citesc Sinaxarul, termin primul volum al Filocaliei, Capetele Sfântului Efrem Sirul, Cartea de rugăciuni a lui Simeonov și Psaltirea. În ultima perioadă, am citit Psalmii aleși ai lui Vassílis Véllas și Psaltirea, traducere în neogreacă a profesorului Trempélas, enciclopedii creștine, cărți de aghiografie și multe altele, precum Ékfrasi a lui Fótis Kóntoglou, Arsenie Capadocianul. L-am citit și pe Gheronda Siluan Atonitul pentru a treia oară. Am citit și trei cărți ale lui Níkos Gavrííl Petzíkis, o carte despre Kazantzákis, Idiotul a lui Dostoievski, Țara pustie a lui Elliot și Zarathustra lui Nietzsche.

Seara

Să mă iertați pentru dragostea mea pentru literatură. Iubesc literatura așa cum copiii adoră dulciurile. Dintre poeții noștri, cel mai mult îmi place Dionýsios Solomós, Kálvos, Elítys și Seféris. Și anul acesta, părintele Ghervasios se află la Dafni. Adevărul este că el este cel ce m-a adus la mănăstire”.

17 februarie

Sfântul Ioan Hrisostom este minunat. Vorbește pe placul inimii mele. Ah, Doamne, îți mulțumesc că m-ai adus să viețuiesc la Sfântul Munte!

18 februarie

În urmă cu câteva zile am împlinit 26 de ani. Astăzi se împlinesc 4 luni de la tunderea mea în monahism. Binecuvântat fie numele Domnului! Ce mi-a mai rezervat, oare, din bunătățile Sale? Câte zile la viața mea o să-mi mai dăruiască?

20 iunie

Ce suntem noi, oamenii? Ce ascund sufletele noastre înlăuntrul lor? Fiecare are povestea vieții sale. Nu ai dreptul să judeci pe nimeni, să zici cel mai neînsemnat lucru despre cineva. Ce surprize vom avea, oare, acolo, sus? Oare ce se va întâmpla cu noi, care ne credem înțelepți?

21 iunie

Părintele S. mi-a spus că a adus o carte pentru copii, care are titlul ,,Scrisorile unor copii către Dumnezeu”. Aș vrea și eu s-o răsfoiesc, chiar dacă nu mai sunt copil. Dar vreau să mai port în mine, încă, chipul de copil nevinovat, dar cu minte de om mare , de om înțelept. ,,Iubite părinte Dumnezeu, de foarte mulți ani vroiam să-ți trimit o scrisoare. Nu știu de ce nu am făcut acest lucru până acum. Poate fiindcă nu știam adresa Ta? Sau, poate, fiindcă nu am avut timp? Sau pentru că mi-a fost rușine? Ori pentru că nu am știut ce să-i scriu unui Dumnezeu, unui străin? Cred că tu cunoști mult mai bine motivele… Apoi, nu am știut ce să-ți scriu. Nu pentru că nu m-aș pricepe să scriu. Tu știi lucrul acesta. Dar, cum să-Ți spun..? Aș fi vrut ca această scrisoare să fie foarte frumoasă, să Te impresionez cu talentul meu literar, cu cuvinte alese etc. Acum, iarăși îmi vine greu. Pentru Tine am venit, ca să Te văd. Dar nu Te văd. Dă-mi ochi ca să pot să Te văd. Curățește-mă de murdăria păcatelor mele. Cum să poată acești ochi trupești ai mei să vadă strălucirea Ta? Nu cumva să-și piardă lumina lor! Spală-mă cu lacrimi, dă-mi curaj. Dacă nu o să Te văd aici, cum o să pot, oare, să Te văd dincolo? Ce-o să mă fac, oare? Iar eu, ce promiteam? Să fi rămas în lume să mă mângâi. Să fi fost una din aceste nopți ale Postului Mare care vine, să ne fi întâlnit și să fi vorbit. Noapte bună, Doamne! Miluiește-mă pe mine, cel dintâi între păcătoși”.

8 martie, același an

Seară. Încerc să mă nevoiesc din ce în ce mai mult. Să merg la biserică, să citesc, să dorm puțin, să mănânc puțin și să vorbesc cât mai puțin. Și, înainte de toate, să mă rog cât mai mult. Nu știu cât de mult suferința mea trupească mă face să fiu leneș sau cât de leneș sunt eu, cu adevărat. Gheronda m-a întrebat: ,,Zici vreodată Slavă Ție, Doamne?. Zic, i-am răspuns”. Nu am apucat, însă, să-i spun că zic din când în când, nu mereu. Din când în când mi-aduc aminte de Tine, Dumnezeule, și nu Te iubesc atât cât ar trebui. Nu simt lipsa Ta așa cum ar trebui”.

18 martie, între Utrenie și Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite

Am citit despre personalitățile religioase din Vechiul Testament, despre Moise și David, în cartea lui Véllas. Seara, după Pavecerniță, citesc Sinaxarul zilei. Acum, l-am abandonat, dar îl voi termina… Traduc 1-2 psalmi, citesc 2-3 capitole din Noul Testament și Cartea de rugăciuni a lui Simeonov, 10 psalmi, pomenesc vii și morții pe care îi cunosc și zic rugăciunea. De asemenea, fac o metanie pentru gheronda, pentru încă un părinte, în mod regulat, pentru lume, pentru sfântul zilei, pentru sfântul meu, pentru Maica Domnului, pentru cei bolnavi și pentru cei adormiți. Apoi, mă rog iarăși, fie în genunchi, fie în picioare, sărut icoanele, fac metanii, fac semnul Crucii deasupra pernei și mă culc. Singur mi-am făcut programul acesta de rugăciune. În general, urmez acest canon pe care mi l-am impus, în fiecare zi. Există, desigur și zile când intervine câte ceva și se schimbă și programul meu de rugăciune.

2 aprilie, Sâmbăta Acatistului

Au trecut 6 luni de când nu am mai plecat nicăieri. Nu am mai ieșit cu zilele din mănăstire, și chiar din chilia mea. Chiar eu, de care mama mea se plângea că nu stau deloc acasă. Chiar eu, care cunoșteam toate drumurile Atenei. În fiecare seară mă închin la icoane. Mă rog la Hristos să mă binecuvânteze și să se milostivească de mine. La Înaintemergător ca să se roage pentru mine și să mă ajute să mă depărtez de cele lumești. Când eram în lume purtam numele Sfântului Ioan Botezătorul. Mă rog la Sfântul Efrem ca să îmi dea și mie darul lacrimilor, după cum spunea gheronda Efrem Katunakiotul că l-a rugat pe sfânt iar acela l-a ajutat să dobândească darul lacrimilor. La Sfântul Sisoie cel Mare, cel care, la mormântul lui Alexandru Macedon, se jelea și zicea: ,,Ei, moarte, cine poate să fugă de la fața ta?”. Acest lucru mă face să nu uit că și eu sunt muritor, să îmi aduc aminte de ultimele clipe de viață. Astfel, păstrez jos, în dreapta, o icoană a arhanghelului Gavriil care să-mi aducă vești bune și să mă ajute la vămi în clipa înfricoșătoare a morții. Mă rog la sfântul meu protector, la Sfântul Prooroc Moise să mă învețe să mă tem de Dumnezeu, să mă urce pe muntele său și să mă ridice la ceruri, la Ierusalimul cel de Sus. Și, în sfârșit, mă rog la dulcea Maică Fecioară, la Născătoarea de Dumnezeu – Varlaamitisa, singura nădejde și mângâiere.

7 aprilie, dimineața

Aghioriții, dacă îi întrebi de unde sunt, îți vor răspunde foarte simplu: de aici. La început, credeam că nu voi putea rezista. Mi se părea foarte greu să trăiesc așa. Entuziasmul de la început scădea pe zi ce trece. Îmi ziceam că trebuie să mă întorc în lume, că nu voi putea să trăiesc așa. Mi se părea că nu este pentru mine viața de la mănăstire. Gândurile mă îndemnau să mă întorc în Atena. Nu aveam nici o mângâiere, de nicăieri, nici o siguranță despre ceea ce urma să se întâmple. Nimeni nu era acolo care să îmi spună ,,bravo”. Eram învățat să huzuresc, dar asta nu era un lucru bun, ceva trebuia să schimb, ceva trebuia să se întâmple. Din alt punct de vedere, nu vroiam să mă recunosc înfrânt, să mă întorc în Atena cu coada între picioare. În cele din urmă am înțeles că acest ,,joc” cu Dumnezeu trebuia să se desfășoare doar între mine și Dumnezeu. Fără ascultători ori spectatori, fără sfaturile lor. Începusem să simt loviturile pe care I le dădusem, iar El mi-a răspuns mângâindu-mă. Simțeam că încep să înnebunesc. Dragostea Lui Dumnezeu era un chin pentru mine. Mă simțeam ca într-un cuptor, ardeam fără să ard. Sărbătorile sfinților, praznicele, slujbele, gheronda, și, mai presus de toate, Maica Domnului, Apărătoarea Sfântului Munte îmi aduceau multă mângâiere. Mi-am urât părinții și prietenii pentru a putea să-i iubesc cu iubirea Lui Hristos. Vroiam să mă eliberez. Însă, eram însetat, cu adevărat, să cunosc Adevărul. Orașul mă dezamăgise profund. Nu puteam să privesc și să merg decât înainte. M-am aruncat în gol fără parașută. Exigența mea a dus, în final, la ceva bun. Asta mi-a întărit nădejdile. M-am lovit foarte mult de oameni, vroiam să fie toți așa cum îi vroiam eu: buni, generoși, amabili. Nu puteam să înțeleg ceea ce era foarte simplu de înțeles. Trebuia să-i accept pe toți după măsura fiecăruia, așa cum Dumnezeu are grijă de noi, de toți, și ne acceptă pe fiecare cu păcatele și cu virtuțile noastre. Am fost novice până să devin monah. Cincisprezece luni, însă, am umblat îmbrăcat civil la mănăstire, înainte să îmbrac rasa. După 4 luni, într-o seară, dintr-o dată, m-a podidit plânsul ca pe un copil mic. O singură dată mi s-a mai întâmplat asta în viața mea. Am plâns atunci foarte mult, fără un motiv anume, până când m-a luat somnul. Oare de ce am plâns atunci așa de mult? M-am gândit mult timp la ceea ce s-a întâmplat atunci și am încercat să găsesc explicații. Până la urmă, am găsit că o singură explicație stătea în picioare: renășteam? Da, renășteam. Am înțeles atunci că îmi era frică de mine însumi. Îmi era teamă de ceea ce avea să urmeze, de luptele duhovnicești pe care trebuia să le dau. Mă gândeam că era bine și așa, cum mă găseam atunci. Eu îmi căutam liniștea, iar la mănăstire mi-o găsisem. Nu asta căutasem? Eram străin de mine însumi. Mă ascundeam de Dumnezeu, încercam să Îl păcălesc, să Îl țin departe. Cum ar fi fost posibil așa ceva? Uite, însă, că asta făceam eu. Nu Îl primeam să stăm la masă împreună. Însă, de la acel moment am început să iau răsplata pentru faptele și gândurile mele. Eram în primejdie. Dumnezeu începuse să îmi ceară socoteală pentru comportamentul meu. Îl mâniasem. Avea dreptate. Sosise vremea socotelilor. Simțeam mustrarea Lui Dumnezeu. Am încercat să mă rog dar mă rugam fără noimă, prostește. ,,Iar am dat greș”, îmi ziceam. Am renunțat să mă mai rog. Eram deznădăjduit, nu credeam că ceva bun se mai poate întâmpla. Dumnezeu, așa cum îl cunoșteam eu în Atena, era altfel față de Cel pe care Îl descopeream aici. Trebuia să mă obișnuiesc cu Acest ,,nou” Dumnezeu, trebuia să o iau de la capăt. Aveam impresia că tot ce trăisem până atunci nu a fost nimic, că totul începea în acel moment. Gheronda mă suporta cu multă înțelepciune, pe care, astăzi, nu o mai găsești ușor la cineva. Eram ca o fiară neîmblânzită. Dar gheronda avea grijă de mine, precum mama are grijă de copil. Încerca să mă facă să înțeleg că, câteodată, unu plus unu este egal cu zero. De aici trebuia să încep. Era începutul sfârșitului. Trebuia să las în urmă toate pornirile mele de falsă bunătate și disponibilitate, și să mă așez pe un fundament sănătos. Să nu mai vorbesc eu despre ceea ce este corect, drept, bun, folositor, frumos, important. Adică, trebuia să las totul în urmă și să încep să devin înger. Să gândesc ca un înger, fiindcă monahii nu sunt oameni, ei sunt îngeri. Nu știam foarte bine cui mă rog. Într-o seară m-am speriat fiindcă nu știam dacă mă rog cui trebuie. Mai apoi, însă, am simțit că Dumnezeu îi ascultă și pe cei care se roagă așa, prostește, ca mine, și mi-am mai venit în fire. Mi-am zis că Dumnezeu mă iubește și pe mine, fiindcă sunt și eu făptura Sa. Aceste gânduri mi-au dat mare curaj. Îmi spuneam că ceva bun se va întâmpla și cu mine.

Va urma…