Legătura mea cu insula Patmos și cu Sfântul Munte

Episcopul Diocleei, Kallistos Ware, vorbește despre legătura duhovnicească pe care o are cu Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Patmos și cu părintele Amfilóhios Makrís, dar și cu Sfântul Munte.

***

Iubesc foarte mult insula Patmos, iubesc nu doar Mănăstirea Sfântului Ioan, care se găsește acolo, ci întreaga insulă și modul în care oamenii își desfășoară viața acolo.

Am mers pentru prima dată în Patmos în anul 1961, atunci când turismul a început să se dezvolte. Pe atunci eram laic și am mers ca să studiez manuscrise la biblioteca mănăstirii. Tot atunci l-am cunoscut pe Gheronda Amfilóhios Makrís. Mai târziu, după circa patru ani m-am întors iarăși. Atunci eram deja diacon și am rămas în insulă circa un an. Mai târziu a avut loc hirotonia mea întru preot și m-am apropiat și mai mult de părintele Amfilóhios. Acela, într-o zi, mi-a spus: ,,Nu trebuie să rămâi preot necăsătorit, trebuie să intri într-o familie duhovnicească, cea a monahilor”. Astfel, am devenit monah acolo, la mănăstirea Sfântului Ioan Teologul. De atunci, merg în Patmos în mod regulat.

Trebuie spus că Patmos suferă din pricina turismului, pentru că nu este ușor, ca monah, să încerci să cultivi isihia acolo. Astfel, în zilele noastre, deși mănăstirea continuă să păstreze tradiția ei veche, totuși, trebuie spus că nu există monahi tineri care să vrea să meargă și să se închinovieze acolo. Eu nădăjduiesc că, peste nu foarte mult timp, mănăstirea va înflori ca în vremurile de odinioară. Eu, personal, dacă aș fi un tânăr monah grec, nu aș merge în Patmos – din motivele expuse mai sus – ci aș merge la Sfântul Munte.

În 1961 am mers și la Sfântul Munte, și, trebuie spus că, în vremurile acelea, Sfântul Munte cunoștea o perioadă de decădere. Nici acolo, în anii ’60, nu existau la Atos monahi tineri. Existau, desigur, dintre monahii în vârstă, oameni sfinți. Nu existau, însă, teologi la Sfântul Munte în perioada aceea. Acum, toate acestea țin de domeniul trecutului, lucrurile s-au schimbat foarte mult în ultimii 40 de ani. Există destui monahi îmbunătățiți, părinți cu har care îi pot îndruma duhovnicește pe ceilalți, și, consider că renașterea vieții duhovnicești la Sfântul Munte se datorează, în primul rând acestor monahi îmbunătățiți. Tinerii nu caută mănăstiri unde se găsesc icoane frumoase și biblioteci mari. Ei caută, în primul rând, un om care să le arate drumul spre Cer, iar astfel de oameni, există, astăzi, foarte mulți la Sfântul Munte. Spunând aceasta, mă gândesc la gheronda Vassílios Gondikákis de la Stavronichita și Iviron, care trăiește încă, la gheronda Emilianos de la Símonos Pétras, la gheronda Gheórghios Kapsánis, la părintele Efrem care se găsește acum în Arizona, și care a ridicat în jur de 16 mănăstiri în 10 ani în S.U.A. Datorită unor astfel de oameni, viața duhovnicească s-a schimbat foarte mult la Sfântul Munte în ultimii 40 de ani.

Mănăstirea este un loc de rugăciune, unde se săvârșesc slujbe zilnic, atât ziua, cât și noaptea. Dar, nu este doar aceasta. Monahul, în chilia sa, în singurătate, se roagă continuu spunând rugăciunea lui Iisus, ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, o rugăciune care, și mie, mi-a influențat viața într-un mod hotărâtor. Monahul, înainte de toate, se roagă pentru lume, iar această rugăciune pe care el o face, ajută foarte mult. De asemenea, monahii scriu cărți care ajung să fie citite și de mireni, merg în lume pentru a propovădui credința, așa cum a făcut Sfântul Cosma Etolianul, în secolul al XVIII-lea, traduc și publică cărți duhovnicești, precum Sfântul Nicodim Aghioritul, iar unii dintre ei sunt duhovnici și ajută sufletele care caută mântuirea. Toate acestea constituie un ajutor substanțial pentru creștini, dar, cel mai important lucru este rugăciunea din chilie pe care monahii o fac pentru toată lumea. Aceasta este adevăratul dar al monahismului pentru lume.