Paștele lui Mehmet Bei

Este ora trei după miezul nopții iar pe drumuri sunt foarte puțini trecători. Sunt ultimii care se întorc de la prima Înviere și se grăbesc să ajungă fiecare la casa lui. Peste puțin timp, nimic nu se mai aude, iar liniștea deplină se așterne peste cartierul din Irákleio.

Dintr-o dată, poarta unei case mari, frumoase, se deschide, și dinăuntru se zărește un cap de om. Privește cu atenție în dreapta și în stânga să vadă dacă este zărit de cineva în întunericul nopții. Se trage puțin înapoi, apoi iarăși scoate capul și privește în întuneric.

Haideți, nu este nimeni, se aude o voce șoptită.

Trei umbre, una mai mare și două mai mici, ies în grabă pe poarta casei.

Să mergem repede, se aude o voce de bărbat, îndemnând pe ceilalți. Să mergem, fiindcă am întârziat și o să ne aștepte. Esmé, acoperă-ți capul cu basmaua. Resít, dă-mi mâna, ține-te de mine!

Cei trei au pornit tăcuți prin noaptea întunecată. Imediat ce au cotit-o pe ulița cea îngustă, s-au întâlnit cu o bătrână care avea în mână o lumânare aprinsă. Mergea foarte încet, fiindcă era foarte bătrână, iar cu mâna cealaltă încerca să ferească lumânarea să nu se stingă de la vânt, pentru a duce acasă lumina Învierii pe care o luase de la biserică. Când au văzut lumina lumânării, cei trei și-au întors imediat capetele pentru a nu fi recunoscuți. Însă, în aceeași clipă, bătrâna a ridicat lumânarea pentru a vedea chipurile celor care treceau pe lângă ea.

La mulți ani, Mehmet Bei! spuse bătrâna

Bună ziua, bună ziua, spuse omul în grabă și își văzură toți trei mai departe de drum.

Bătrâna s-a uitat cu oarecare mirare la ei, apoi i-a petrecut cu ochii până când aceștia au dispărut în noapte. ,,Ciudat lucru, își zise pentru sine bătrâna. Unde să meargă la asemenea oră Mehmet Bei, cu nevasta și copilul? Hristoase al meu, nu faci o minune ca să scape creștinii de un turc?”.

Afundată în întuneric se afla și biserica Sfântului Mina. Cu puțin timp înainte, mii de lumânări o luminaseră, iar creștinii, cântaseră cu bucurie în suflet imnul ,,Hristos a înviat”. Acum mai rămăsese doar mirosul de tămâie și de lumânări care arseseră înainte, iar candela din fața icoanei argintate a Maicii Domnului răspândea o lumină difuză. O liniște deplină se așternuse peste tot. La un moment dat, două lovituri s-au auzit în poarta curții care înconjura biserica. De undeva, dintr-un ungher al bisericii, cineva se ridică și merge să deschidă poarta. Era preotul bisericii Sfântul Mina, părintele Grigore.

Cei trei vizitatori veniți în miez de noapte, intrară în grabă în biserică, nu înainte de a săruta mâna preotului. Închid ușa în urma lor și o încuie și cu cheia, apoi merg până în fața catapetesmei și se închină și sărută cu evlavie icoana Maicii Domnului și a Mântuitorului. Părintele Grigorie intră în altar pe ușa de miazăzi, deschide Sfintele Uși și spune celui mai mic dintre cei trei:

Hai, copile, vino să mă ajuți, și îi întinde o lumânare pe care o aprinsese de la candela care e mereu aprinsă pe Sfânta Masă.

Părintele Grigorie și-a pus pe grumaz epitrahilul său auriu, luă cu mare grijă Sfântul Potir și se apropie de Sfintele Uși. În fața sa se afla micul turc, palid la față, emoționat ținând în mână o lumânare de ceară aprinsă. Preotul se uită la ceilalți doi și le spuse:

Haideți, apropiați-vă.

Întâi se apropie femeia. Să tot fi avut 30-35 de ani. Era și ea palidă la față și foarte mișcată de importanța momentului. În momentul când a trebuit să urce cele câteva scări, pentru a se apropia de preotul care o aștepta cu potirul în mână, a trebuit să fie ajutată de Mehmet pentru a nu cădea. ,,Se împărtășește roaba lui Dumnezeu Maria, în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh”, spuse părintele Grigorie și o împărtăși pe femeie cu Cinstitele Taine. Două lacrimi mari s-au ivit atunci în colțul ochilor femeii, în timp ce ea șoptea ușor: ,,Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”. Mai apoi, femeia a luat lumânarea în mâna ei, și l-a împins ușor de la spate pe copil, către preot. ,,Se împărtășește robul Lui Dumnezeu Nicolae, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, rosti iarăși părintele Grigore, privind cu simpatie pe micul turc. Acum era rândul lui Mehmet. Urcă scările și se apropie de preot. Lumina pe care degajă lumânarea pâlpâie pentru că și mâinile Mariei tremură de emoție. ,,Se împărtășește robul Lui Dumnezeu Emanuil, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, rosti pentru a treia oară părintele Grigore. Copleșit de emoție, a început și el să lăcrimeze. ,,Amin”, spuse la sfârșit creștinul turc.

Peste câteva minute, cei trei se pierd iarăși pe drumurile întunecate din Irákleio, grăbindu-se să se întoarcă acasă. De data aceasta, nu au mai întâlnit în drumul lor nici o bătrână care să ridice lumânarea pentru a le vedea chipurile și să zică: ,,Dumnezeule, nu faci o minune, ca să îi scapi pe creștini de un turc”…

Doar părintele Grigorie știa că Mehmet și familia lui erau creștini. Mai creștini și mai credincioși decât mulți alți creștini doar cu numele.

Foto: André Fromont CC