Persanul al-Biruni (cca. 1000) și Sfânta Lumină
10 April 2015Al-Biruni (973-1048), deşi este foarte puţin cunoscut în lumea occidentală, a fost unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai tuturor timpurilor. A fost astronom, filozof, matematician, fizician, istoric, geograf, farmacist, specialist în geodezie, geolog, cartograf, antropolog, călător etc., iar opera sa ştiinţifică se estimează că depăşeşte 150 de lucrări, în care se ocupă aproape cu toate ştiinţele.[1] Cunoştea foarte bine limba greacă veche şi a studiat în original zeci de scrieri ale vechilor oameni de ştiinţă greci.[2]
La stânga, model de astrolab sferic, iar în dreapta, model de calendar mecanic solar şi lunar. Aceste două modele au fost construite având drept bază schiţele şi descrierile lui al-Biruni şi se află la Institutul de Istorie a Ştiinţelor Islamice şi Arabe, din cadrul universităţii Goethe din Frankfurt
George Sarton, profesor la Harvard, îl consideră pe al-Biruni drept „unul din cei mai mari oameni de ştiinţă ai Islamului”.[3] De asemenea, profesorul de Istoria Ştiinţelor la Harvard şi Alexandria, Abdelhamid I. Sabra, l-a numit pe al-Biruni „una dintre cele mai luminate minţi în domeniul ştiinţei din întreaga istorie”.[4]
Manuscrisul persan cu schiţa lui al-Biruni, explicând eclipsa de lună. Al Biruni a observat eclipsa de lună din 17 septembrie 1019.
Pentru a-i comenta opera diversă şi a-i aprecia contribuţia ştiinţifică au fost scrise lucrări voluminoase. Merită să prezentămnumai o singură informație din cercetările lui: evaluarea razei pământului la 6339,9 km se depărtează de la realitate numai cu 16,8 km. După cum consemnează profesorii de matematică John J. O’Connor şi Edmund F. Robertson, Occidentul avea să ajungă la aceleași considerații abia în secolul al XVI-lea, adică cu cinci sute de ani mai târziu.[5]
Statuia lui al-Biruni în parcul Laleh din Teheran.
Din cele 150 de lucrări ale lui al-Biruni s-au păstrat numai 22. Printre ele este şi Αl-Athār al-bāqiyah (Cronologia Vechilor Neamuri), care, conform cercetătorului german Eduard C. Sachau, a fost scrisă în jurul anului 1000.[6] În această lucrare înţeleptul persan, într-un capitol referitor la sărbătoarea Paştelui creştinilor, scrie tot ceea ce ştie despre ceremonia Sfintei Lumini.
Lucrarea se păstrează în cinci manuscrise[7] şi s-a editat pentru prima dată în 1878 de către E.C. Sachau,[8] însă, aşa cum s-a constatat mai târziu, ediţia a fost incompletă, deoarece manuscrisul folosit nu conţinea capitolul despre Sfânta Lumină și nici alte părţi ale lucrării.
În 1912, Muzeul Asiatic al Academiei Regale de Ştiinţe din Sankt Petersburg a dobândit un manuscris al aceleiaşi lucrări mai vechi decât cel folosit de E.C. Sachau. Acest manuscris, care era mai elaborat şi conţinea capitolul despre Sfânta Lumină, a fost făcut cunoscut pentru prima dată de către directorul Muzeului Asiatic, Carl H. Salemann.[9]
Prima filă a lucrării lui al-Biruni, „Cronologia Vechilor Neamuri”, din manuscrisul Beyazit 4667, sec. XVII. Constantinopol, Biblioteca Beyazit.
Extrasul de manuscris care se referă la ceremonia Sfintei Lumini a fost tradus în rusă în 1915 de către I.J. Krachkovsky.[10]
În 1933 cercetătorul german Hellmut Ritter a descoperit în Biblioteca Umumi (Beyazit) din Constantinopol încă un manuscris arab al aceleiaşi lucrări care, de asemenea, conţine capitolul despre Sfânta Lumină. Textul arab al capitolului respectiv a fost editat în 1952 de către germanul Johann Fück[11] şi în 1988 s-a tradus în limba germană de către profesorul Gotthard Strohmaier[12] în lucrarea Al-Biruni în Grădina Ştiinţei. Din această traducere, dar şi din însuşi textul arab, provine traducerea în limba română care urmează. Traducerea germană redă corect sensul textului, totuşi în anumite locuri au fost localizate de către profesorul de Ştiinţe Arabe Dr. Gamal al-Tahir nişte mici greşeli, care au fost corectate.[13]
Al-Biruni scrie în lucrarea sa:
Referitor la Sâmbăta Învierii se vorbeşte despre o povestire care îl surprinde pe cercetătorul ştiinţelor naturale şi despre motivul pentru care este cu neputinţă să se descopere. Dacă nu ar exista înţelegerea unanimă a potrivnicilor [minunii] şi nu ar fi menţionat că au văzut-o şi ei înşişi, chiar şi dascăli eminenţi şi alţi oameni nu ar fi menţionat-o în scrierile lor, poate cineva ar fi putut să nu aibă încredere. Eu am aflat din cărţi şi am auzit de la al-Faraj ibn Salih din Bagdad, că în Biserica Învierii din Ierusalim este săpat într-o stâncă mormântul lui Hristos, în aşa fel încât este cuprins de o cupolă. Deasupra se înalţă o cupolă mai mare şi în jurul stâncii există galerii, de unde urmăresc musulmanii. Creştinii şi oricare altul vine în acea zi la locul Mormântului, imploră şi invocă pe Dumnezeul Cel Preaînalt de la amiază până seara. Vin încă şi muezinul geamiei, imamul, conducătorul rugăciunii şi emirul cetăţii, care stau lângă Mormânt. Aduc cu ei opaiţe, pe care le aşează sus, deşi [Mormântul] este încă închis. Creştinii au deja stinse opaiţele şi făcliile lor şi aşteaptă până ce zăresc o flacără albă, curată, care aprinde o candelă. De la această flacără aprind candelele în geamie şi în biserici. În continuare se întocmeşte un raport scris către califi despre ceasul când a coborât flacăra. După viteza venirii [flăcării] şi după faptul că s-a petrecut aproape de amiază se trage concluzia că anul va fi roditor. Dacă venirea întârzia către seară şi mai târziu, se trăgea concluzia că [anul] nu va fi roditor. Cel care m-a înştiinţat povesteşte că unii sultani au pus în locul fitilului o sârmă de aramă ca să nu se aprindă şi să nu se înfăptuiască (minunea). Însă atunci când venea flacăra se aprindea arama. Venirea în acea zi a flăcării din cer, care revine în acel loc în fiecare an, se face pricină să rămânem uimiţi”[15]
Referinţa lui al-Biruni la ceremonia Sfintei Lumini. Istorisirea începe la sfârşitul filei 347 şi continuă pe fila 348. Codicele Beyazit 4667, sec. XVII. Constantinopol, Biblioteca Beyazit.
Al-Biruni nu a urmărit ceremonia Sfintei Lumini, însă arată că are încredere în izvoarele arabe referitoare la ea. De la început, afirmă că nu ar fi vorbit despre istoria Sâmbetei Învierii, dacă nu ar fi existat „înţelegerea unanimă a potrivnicilor” (اطباق الخصوم) minunii, care trăiseră evenimentul ca martori oculari. „Potrivnicii” sunt cei ce neagă minunea, cei care, ca musulmani, nu o acceptă, însă descriu evenimentul în chip unanim. Tocmai aceasta arată că îl impresionează pe al-Biruni.
Astfel, referirea lui dobândeşte o altă greutate, deoarece pune împreună toate relatările acestor musulmani care au trăit minunea şi ale căror opere nu se mai păstrează astăzi. Mai mult, informaţiile lui provin de la un martor ocular al ceremoniei, Faraj ibn Salih din Bagdad.
Al-Biruni, ca un sârguitor şi profund om de ştiinţă, face o referire completă la izvoare, încât să nu existe nicio îndoială cu privire la cele spuse de el, la o chestiune de o natură religioasă specială, care ar pricinui nedumerire coreligionarilor lui. Informaţiile pe care ni le aduce sunt cu adevărat de o nepreţuită valoare. Faptul că citise în cărţi despre ceremonia Sfintei Lumini arată că paradoxul minunii era deja foarte răspândit în lumea arabă încă din secolul al X-lea.
Relatarea lui are multe puncte comune cu povestirea lui Ibn al-Qass. Și al-Biruni menţionează că, în timp ce mulţimea aştepta, deodată „observă o flacără albă curată care aprinde o candelă”. Şi continuă spunând că „de la această flacără ei aprind candelele în moschee şi în biserici”. Moscheea despre care se vorbeşte este Domul Stâncii. Aducerea Sfintei Lumini la această moschee arată deplina acceptare a minunii de către musulmani, dar şi consideraţia de care era înconjurată minunea. Cele două căpetenii ale Cetăţii, imamul şi emirul, precum şi muezinul (cel care cheamă la rugăciune), se aflau lângă Mormânt având cu ei opaiţele lor.
Aşa cum menţionează Benjamin Z. Kedar, profesor de Istorie la Universitatea din Ierusalim, în epoca lui al-Biruni ceremonia era în esenţă împărţită între creştini şi musulmani[16]. Minunea era acceptată de obşte şi se sărbătorea deopotrivă de către toţi locuitorii cetăţii. O deosebită valoare are şi menţiunea că în fiecare an se trimitea câte un raport la califi, adică la califii din Bagdad, în care se consemna ceasul venirii Sfintei Lumini.
Întârzierea Luminii era considerată un semn de rău augur pentru următorul an, în timp ce prezenţa timpurie a ei, spre ora amiezei, era interpretat ca un semn de rodnicie. Aceasta înseamnă că faima minunii se întindea mult mai departe de Ierusalim.
Martorul al lui al-Biruni povesteşte că sultanul a cerut înlocuirea fitilului candelei cu un fir de aramă. Însă atunci când a coborât Sfânta Lumină, a aprins chiar şi fitilul de aramă.
Cuvintele اذا نزلت اتقد النحاس, adică „atunci când flacăra a coborât, a aprins arama”, sunt luate din manuscrisul Beyazit 4667.
Este de o mare importanţă faptul că informaţia este transmisă lui al-Biruni de un musulman, martor ocular al evenimentului, care, ca unul de altă religie, nu are niciun motiv să laude minunea unei religii străine. Aşa cum deja s-a menţionat, referirile lui al-Biruni şi ale lui Ibn al-Qass arată limpede marea răspândire şi acceptare pe care a cunoscut-o minunea în rândurile populaţiei musulmane din Palestina.
Însă această faimă a atras după sine o neplăcută decizie a conducătorilor lumii musulmane, pentru că minunea se opunea revendicărilor credinţei musulmane, ba chiar funcţiona ca mijloc de prozelitism, atrăgând pe musulmani la credinţa creştină.
În anul 1009, la numai 9 ani de la scrierea operei lui al-Biruni, califul Egiptului, al-Hakim, a hotărât să oprească definitiv participarea anuală a creştinilor şi musulmanilor la ceremonia Sfintei Lumini. Ca să-și ducă la bun sfârşit planul, a hotărât să dea foc şi să distrugă în întregime Biserica Învierii şi Mormântul lui Hristos.
[1] Numărul operelor consemnate sunt 146. Printre acestea se cuprind 35 de cărţi de astronomie, 15 de matematică (8 de aritmetică, 5 de geometrie, 2 de trigonometrie), 23 despre astrologie, 16 scrieri filologice, 10 despre geodezie şi cartografie, 4 despre instrumente astronomice, 9 despre geografie, 2 despre medicină şi farmacologie, 4 lucrări istorice, 3 despre religii şi filozofie, 2 despre mineralogie şi roci ş.a.
[2] Cercetătorul operei înţeleptului pers, D. Tsibukidis, în articolul său „Cugetare filozofică elenă-elenistă în textele lui al-Biruni”, spune următoarele: „În operele sale, al-Biruni s-a bazat în mare măsură pe operele lui Aristotel: Fysika, Metafysika, Peri Ouranou [Despre cer], Meteorologika, Peri ton zoon [Despre animale]… De asemenea, a analizat în mod deosebit dialogurile lui Euclid, operele lui Arhimede, dialogul filozofic Diakosmos al lui Democrit… A cercetat cu râvnă Megisti Synaxi şi Geografia matematicianului şi astronomului Ptolemeu, cuvintele medicilor greci Hipocrate, Dioscoride, Galen, Orivasios, cronicele lui Eusebiu… Într-o perioadă când fanatismul religios bântuia Europa medievală…, acesta [al-Biruni], ca precursor al Renaşterii, a depăşit cu mult în cugetare ştiinţifică Europa din acea vreme” (D. Tsibukidis, “Graeco-Hellenistic philosophical thought in the writings of Abu Raikhan Biruni”, în Graeco-Arabica 7-8, Nicosia 2000, p. 524, 533).
[3] „One of the very greatest scientists of Islam, and, all considered, one of the greatest of all times” (G. Sarton, Introduction to the History of Science, Baltimore 1951, vol. 1, p. 707).
[4] „One of the great scientific minds in all history” (A.I. Sabra, Ibn al-Haytman, Harvard Magazine, septembrie 2003).
[5] „He found the radius of the earth to be 6.339 km, a value not obtained in the West until the 16th century” (F. Robertson – J. O’Connor, Al-Biruni, MacTutor, History of Mathematics archive).
[6] Ε.C. Sachau, The Chronology of Ancient Nations, Londra 1879, Prolog, VIII. Acelaşi lucru susţine şi Μ. Canard: „L’ouvrage de Biruni e ete compose en l’an 1000” (Μ. Canard, “La destruction de l’Église de la Réssurection”, Byzantion 35, 1955, p. 35).
[7] Cele cinci manuscrise sunt: MS Or Ms 161, anul 1307, Universitatea din Edinburgh; MS Paris Arabe 1489, sec.17, Paris, Biblioteca Naţională; MS Beyazit 4667, sec. 17; MS Muzeului Asiatic, St. Petersburg; MS Add. 7697, anul 1286, Londra, British Library.
[8] C.E. Sachau, Chronologie orientalischer Völker von Albêrûnî, Leipzig 1878.
[9] C.Η. Salemann, „Zur Handschriftenkunde, Al-Biruni’s al-Atar al-Bakiyah”, Izvestiya Ιmperatorsko Αkademii Νauk, St. Petersburg 1912, p. 861-870.
[10] I.J. Krachkovsky, „«Blagodatny ogon» po rasskazy al-Biruni i drugich musul’manskich pisatelej X-XIII vekov”, Christianskij Vostok 3 (1915), p. 235-238.
[11] J. Fück, „Sechs Ergänzungen zu Sachaus Ausgabe von al-Bīrūnī’s Chronologie orientalischer Völker”, Documenta Islamica Ιnedita, Berlin 1952, p. 94. Pentru traducerea rusească vezi de asemenea M.A. Sal’e, Abureikhan Biruni (973-1048): Izbrannye proizvedeniia, Taşkent 1957, p. 348-350.
[12] Gotthard Strohmaier este profesor de limbi semitice şi arabe la Universitatea Freien din Berlin şi membru al Academiei din Berlin.
[13] Greşelile care au fost localizate sunt:
Cuvântul الخلفا este redat cu calif, în timp ce el înseamnă califi.
Cuvântul السلاطين este redat cu stăpânitor, în timp ce el înseamnă sultani (sau stăpânitori).
Cuvântul الجامع este redat cu geamii, în timp ce el înseamnă geamie.
[14] Vezi J. Fück, op. cit., p. 94. De multe ori în spatele aflării unui fragment dintr-un manuscris, cum este cel de faţă, se ascunde o procedură complexă şi de lungă durată. Hellmut Ritter, care a descoperit manuscrisul, l-a înregistrat cu numărul greşit de 5667, în timp ce numărul lui era 4667. Mai mult, Johann Fück, care a editat fragmentul despre Sfânta Lumină, nu menţionează numerele filelor care conţin fragmentul. În cele din urmă, istorisirea este cuprinsă în filele 347 şi 348 şi localizarea lor ar fi fost cu neputinţă fără ajutorul Prof. Dr. Fuat Sezgin de la Universitatea din Frankfurt şi a lui Erdem Selcuk, bibliotecarul Bibliotecii Beyazid, cărora le mulţumesc cu căldură.
[15] Traducerea germană menţionează următoarele: „Vom Ostersonnabend wird etwas erzählt, das den Naturwissenschaftler in Erstaunen setxt und das er schwerlich als wahr anerkennen wird. Und wenn sich nicht die Gegner über die Nachrichten darüber einig waren und berichtet hätten, es selbst gesehen zy haben, und wenn nicht hervorragende Gelehrte und andere Leute es in ihren Büchern uberliefert hätten, konnte man sich nicht damit zufriedengeben. Ich habe es aus Büchern erfahren und auch von al-Farag ibn Salih aus Bagdad gehört, daß mitten in der Auferstehungskirche in Jerusalem das Grab Christi aus einem einzigen Felsblock ausgehöhlt ist, der es nach Art einer Grabkuppel umschließt. Darüber erhebt such eine andere große, Kuppel. Rund um den Felsen sind Emporen. Von dort schauen die Muslime zu. Die Christen, und wer sonst an diesem Tag zum ort des Grabes kommt, flehen und rufen zu Gott, dem Erhabenen, vom Mittag bis zum Abend. Es kommen auch der Muezzin der Moschee, der Vorbeter und der Emir der Stadt und setzen sich bei dem Grab nieder. Sie bringen Lampen mit, die sie daraufstellen, während es noch verschlossen ist. Die Christen haben schon zuvor ihre Lampen und Leuchter gelöscht und warten, bis daß sie ein reines weißes Feuer sehen, das eine Lampe zum Entflammen bringt. Davon werden die Lampen in der Moschee und in den Kirchen angezundet. Dann macht man an den Kalifen einem schriftlichen Bericht uber den Zeitpunkt, an dem das Feuer herabkam. Aus der Geschwindigkeit seines Herabkommens und ob es bald nach der Mittagszeit erfolgte, schießt man auf ein fruchtbares Jahr; wenn es sich aber zum Abend him verzögert oder noch später wird, auf ein unfruchtbares. Derselbe Berichterstatter teilte auch mit, ßab ein Herrscher anstelle des Dochtes einem Kupferdraht anbrachte, damit es sich nicht entzünden und das Ganze mißlingen sollte. Als aber das Feuer harabkam, brannte das kupfer. Die Herabkunft dieses Feuers an einem Tag, der nach einem bestimmten Zeitraum wiederkehrt, gibt Anlaß zur Verwunderung” (G. Strohmaier, Al-Biruni, In den Gärten der Wissenschaft, Leipzig 1988, p. 125-126). Pentru traducerea franceză, vezi M. Canard, „La destruction de l’Église de la Résurrection”, p. 36-37, precum şi I. J. Krachkovsky, „Le feu beni”, Proche-Orient Chrétien 49 (1999), p. 261-62. Pentru traducerea engleză, vezi F.E. Peters, Jerusalem: The Holy City in the Eyes of Chroniclers, Princeton 1985, p. 262.
[16] „Al-Biruni has Christians and Muslims praying for the fire’s coming. Thus the descent of the Holy Fire assumes the features of a ceremony shared by Christians and Muslims”. Adică: „Al-Biruni arată că creştinii şi musulmanii se roagă pentru venirea Luminii. Astfel pogorârea Sfintei Lumini primeşte însuşirile unei ceremonii pe care o impart creştinii şi musulmanii” (B.Z. Kedar, „Convergences of Oriental Christian, Muslim and Frankish worshippers”, în The Crusades and the Military Orders, p. 90).
