Sâmbăta Mare: Pogorârea lui Hristos la mohorâtele împărății ale morții

Slujbele recente ne-au dăruit deja nu doar întreg harul, ci și întreagă bucuria, întregul sens al Sfintelor Zile. Ne-am învrednicit să pășim liturgic cu Domnul din Grădina Ghetsimani până la cumplita Golgotha și până la mormântul cel de viață purtător și de viață dătător, la mormântul străin în care a fost găzduit Domnul trei zile. Și subliniez: mormânt străin, pentru că Domnul a venit ”la ale Sale, iar ai Săi nu L-au primit”, a venit la ai Săi și ai Săi nu I-au deschis ușa și a rămas toată viața un străin. Străin pentru lumea pe care a creat-o. Străin pentru poporul cel ales, pentru poporul Lui cel iubit. Străin în moartea Sa, căci nu a găsit nici măcar un mormânt al Lui care să-L primească, ci a fost găzduit în mormântul altuia, al dreptului Iosif din Arimateea.

Mitropolitul Iosif de Proikonissos

Azi Domnul S-a pogorât la cămările iadului. Apostolul Petru spune că S-a pogorât acolo și ”a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3: 19). S-a pogorât până la împărățiile mohorâte ale morții, unde nu există zâmbet, S-a pogorât la cele pline de întristare, la cele întunecate, unde nimeni nu zâmbește vreodată ca să caute ”pe Adam cu tot neamul”, toată omenirea, de la Adam și Eva până la cei care muriseră până în acel moment.

S-a pogorât până la iad și l-a luminat, iar prin prezența Sa iadul s-a făcut rai, iar duhurile celor adormiți ale drepților care se topiseră de așteptarea și de dorul Lui, de tânjirea mântuirii Lui, a vieții, a luminii și a bucuriei Lui, au săltat și s-au bucurat.

Pe cât diavolul și împărăția lui se amărau primind întru sine pe Biruitorul vieții, pe atât duhurile Sfinților celor adormiți și ale Drepților se bucurau, se veseleau, săltau, se grăbeau să primească sărutarea de viață dătătoare pe care le-o dădea Cel ce Se pogorâse la iad pentru a mântui chiar și acolo pe om. Iar după Învierea lui Hristos ”multe trupuri ale celor adormiți”, au înviat Sfinți și au intrat în sfântul oraș al Ierusalimului și s-au arătat multora. Acest lucru înseamnă că Dumnezeu a îngăduit să aibă loc o înviere în parte, nu a tuturor oamenilor, ci doar a celor adormiți de curând. A oamenilor, adică, care muriseră de câteva zile, de câțiva ani, iar oamenii încă își mai aduceau aminte de ei, încă îi mai știau. Poate că muriseră în urmă cu 20 de ani, dar existau atâția în jurul lor care își aminteau că cutare Isaia, cutare Iacov, cutare Zaharia, cutare Esther, era poate vecinul care locuise alături, era prietenul nostru, era bunicul, unchiul nostru, mama noastră, tatăl, fratele nostru mai mare. Le era ușor să îi recunoască, și a îngăduit Dumnezeu să se întâmple această mare minune, ca să nu existe nici cea mai mică îndoială nu numai cu privire la propria Lui înviere, ci și la învierea universală a tuturor morților.

Nu cred că pe Hristos Îl preocupă prea mult dacă noi credem sau nu în învierea Lui. El unul nu are nimic de pierdut sau de câștigat. Îl preocupă însă, și Îl preocupă chiar foarte tare dacă credem sau nu, pentru că noi suntem cei care pierdem și noi suntem cei care rămânem în afara viței, dacă nu credem în El. Rămânem vițe uscate care vor fi mistuite în focul cel nestins al iadului. Asta e ceea ce Îl preocupă. Noi să nu ne pierdem. De altfel, fie credem, fie nu credem, nici nu-I adăugăm ceva, nici nu Îl lipsim de slava Sa, nimic din toate astea. El vrea însă să credem în Învierea Lui, ca să putem crede și în așteptata înviere a noastră, a tuturor, de la ziua Judecății, când trâmbița arhanghelului va suna și ne va chema. Și pământul va scoate afară tot ce a primit, lutul va reda chipul trupului, focul tot ce a mistuit, marea tot ce a înghițit, animalele tot ce au devorat. Vor fi date înapoi trupurile și, unite cu sufletul, vor învia. Pentru că ”sufletul odată născut nu mai moare”. Moartea sufletului este altceva, alt subiect.

Sufletul nu va mai putea vreodată să piardă conștiința existenței sale, anume faptul că există, însă are două posibilități de existență. Existența să și-o simtă ca pe una ”bună” sau să o simtă ca fiind ”rea”. Spune Sfântul Grigorie Palama că toți Îl vor vedea pe Dumnezeu. Toți vor vedea Lumina necreată a dumnezeirii, dar unii se vor bucura, se vor veseli, vor prăznui, vor zice: ”bine, bine, ce frumos, ce bine, ce plăcut, ce bucurie este aceasta!?”. Iar ceilalți se vor osândi, se vor mistui, vor suferi, vor pătimi, vor zice: ”vai, vai, vai!”. Adică: ”Oh, vai de mine, o, nenorocirea mea!”.

Este oare ușor să pricepem asta, chiar dacă sunt departe de noi asemenea trăiri? Toți am trecut printr-o gripă, o viroză. Când avem gripă sau viroză și ieșim la soare, nu putem să îl suferim. Începem să strănutăm și să tușim și ochii ne lăcrimează și ne curge nasul, strănutăm – toate astea – și tremurăm și spunem: ”vai, să merg cât mai degrabă să mă închid în casă, ca să nu mă mai vadă soarele”. Altul de la lângă tine, care este sănătos se bucură și spune: ”A! Slavă Ție, Doamne! Ce zi frumoasă este asta! Să stăm puțin la soare să ni se încălzească puțin oasele, să respirăm, să ne bucurăm!”. Nu soarele e de vină. Același soare este atât pentru unul, cât și pentru celălalt. Gripa e de vină. Gripa sau viroza este cea care pe primul îl alungă și îl trimite în casă! La fel este și aici păcatul, nepocăința și necredința, ateismul. Aceasta este boala care îl face pe om să nu sufere Soarele cel înțelegător al Dreptății și să spună: ”vai, vai!” în ceasul când ceilalți strigă: ”Minunat! Ce frumos!”.

Ne-am închinat, așadar, am văzut înmormântarea Vieții, am psălmuit laudele cele prea pline de emoție, care poartă puternica pecete a poeziei populare, și mai concret, fără nici o urmă de șovinism, a inimii elene, a sensibilității elene. Toate celelalte slujbe pot fi eventual expresia oricăror altor mentalități și structuri sufletești. Prohodul însă are această sensibilitate, această subtilitate, nu doar simplu mediteraneană, ci elenă! Acest dor, această căldură a mamei grecoaice! Când o auzi pe Maica Domnului vorbind în Prohod, jeluindu-și Fiul, ai impresia că e o maică romee care își plânge și își jeluiește fiul. Influențat de aici, și Rítsos a scris ”Epitaful”, iar Theodorakis i-a compus o frumoasă coloană sonoră bazată pe imnologia Prohodului. Imnurile acestea care ating atât de aparte cele mai subtile corzi ale inimii creștinului ortodox grec.

Am însoțit, așadar, în această procesiune sicriul Vieții ”în nădejdea învierii”. Nu în nădejdea învierii Lui, căci învierea Lui este o certitudine pentru noi! Pe aceasta o știm. Învierea lui Hristos o prăznuim 365 de zile pe an! În fiecare zi Biserica noastră nici nu uită, nici nu încetează să prăznuiască Învierea. Îl propovăduiește pe Hristos cel Răstignit, dar în același timp și Înviat din morți.

Am ajuns la odihna Sâmbetei celei Mari: ”Viața pătimește”, iar seara clopotele ne vor aduna spre a prăznui Învierea din morți a Domnului. Să facem rugăciune ca Domnul să pregătească și propria noastră înviere, care să fie o înviere nu spre judecată și osândă, ci să fie o înviere spre viață veșnică și împreună împărățire cu El, dimpreună cu Preasfânta Treime, cu Tatăl cel fără de început și cu Duhul cel Sfânt cel împreună veșnic cu El, dimpreună cu Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, cu toți Sfinții, cu protectorii mănăstirii noastre, cu Sfântul Nicolae, cu Sfânta Anastasia Romana, cu Sfântul Grigorie, cu Sfântul protector al fiecăruia, dimpreună cu toți Sfinții Îngeri și Arhangheli, și să ne bucurăm de acea fericită bucurie a Împărăției, unde ”este glasul cel curat al celor ce prăznuiesc și cântă neîncetat: Doamne, slavă Ție!” (Stihiră a Laudelor din Marea Marți, glasul 2).

Sursa: Periodicul Cuviosul Grigorie, 34.