Toma ”necredinciosul” și Cuviosul Porfirie

Duminica Tomii: de atâtea secole, acest mare Apostol încă mai suferă nedreptatea ”stigmatului evanghelic al necredinței”, datorată parafrazării populare a cuvintelor adresate lui de Domnul la opt zile după Învierea Sa: ”şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20: 27). Se pare că acea lege exprimată de înțelepciunea practică a poporului: ”mai bine să-ți iasă ochiul decât numele”, nu îi scutește nici pe sfinți!

În această pericopă evanghelică (Ioan 20: 19-31) putem vedea multe lucruri. Să ne oprim pe scurt asupra câtorva dintre ele. Primul și cel esențial este bucuria și pacea. Bucuria Învierii cea mai presus de înțelegere, pașnică, tainică, cea care niciodată nu cade, bucuria Ucenicilor, a Bisericii, și pacea de neclintit, pacea cea nouă, transcendentă, pacea Duhului Sfânt, pacea necreată, pacea veșnică pe care o dăruiește Domnul în Trupul Său euharistic, ca unul ce este de-acum biruitor al diavolului, al păcatului, al stricăciunii, al morții.

Hristos, de asemenea, nu pare să ocolească, nici să disprețuiască neputința omenească și dorința unei întăriri mai profunde și edificatoare în credință. Le arată Ucenicilor și scepticului Toma semnele cuielor. Nu este o fantasmă, ci Însuși Domnul Care a fost răstignit în urmă cu câteva zile. Dumnezeu binecuvântează gândirea critică și credința prudentă, însă în același timp laudă și ridică în slăvi acea credință mare și fără condiții prealabile (Ioan 20: 29).

Pipăirea lui Toma. Fildeș, Magdeburg, Germania, sec. al X-lea

Îndată după aceasta, Hristos le dăruiește Duhul Sfânt (Ioan 10: 22). Acest lucru este în strânsă legătură cu acordarea păcii care se petrece ceva mai înainte. Pace și Duh Sfânt înseamnă aici Harul necreat al Duhului, al Sfintei Treimi. Pacea fără Har este pământească, relativă, săracă, stricăcioasă. Harul acesta, lucrarea-energia lui Dumnezeu, iartă păcatele omenești. Un dar făcut în mod special Apostolilor și urmașilor lor pentru a se urma buna rânduială în Biserică, din motive liturgice, nu pentru a le conferi Ucenicilor vreo putere clericală sau politică, așa cum vedem răstălmăcit acest gest în romano-catolicism.

Să mergem acum la cel din urmă moment, la cel fantastic, la cel mai ”picant” pentru mentalitatea noastră de făpturi de lut. Domnul a intrat ”prin ușile încuiate”. În numărul din aprilie al periodicului ”Piraikí Ekklisía” găsim mărturia unui ucenic apropiat al noului sfânt al Bisericii, Cuviosul Porfirie – este vorba de Monahul Acachie de la Kavsokalivia, din Sfântul Munte. Bătrânul Porfirie, care de ani de zile zăcea la pat și de-acum se apropia de moarte, îi mărturisește ucenicului cu smerenie, dar în același timp cu o îndrăzneală a Harului mai presus de înțelegere, că el poate ieși prin peretele colibei lor, Coliba Sfântului Gheorghe, un perete gros de 80 cm, și că poate merge în orice punct dorește, oricât de îndepărtat. Și lega acest lucru de făgăduința lui Hristos Însuși făcută Ucenicilor Săi din toate timpurile (Ioan 14: 12).

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul. Icoană de Julia Bridget Hayes

Cuviosul Porfirie a explicat acest lucru încă mai limpede: ”trupul se subțiază și devine mai condensat”. Această putere reprezintă unul dintre preambulurile învierii noastre, când trupul nostru va deveni ”duhovnicesc” (I Corinteni 15: 40-44). Nu se va mai supune legilor stricăciunii, ca acum. Dar nu va fi altceva decât trup. Domnul a arătat Ucenicilor găurile cuielor și ale suliței. A mâncat în fața Ucenicilor. Nu era o închipuire, o idee, nu era ceva eteric (Luca 24: 39-43). Avea trup. Era El Însuși. Era om întreg, deplin, nestricăcios, viind întru Duhul.

Cuviosul Porfirie din Omonia a venit să adeverească în zilele noastre, la două mii de ani după Hristos, că toate aceste lucruri nu sunt povești. Țin de ontologia harului, a Bisericii celei una, a Ortodoxiei, a Bisericii celei adevărate. Acest lucru îl trăia Kavsokalivitul și mulți alți Sfinți, când se duceau ”oriunde pe pământ” pentru a face minuni, a scăpa oameni din primejdii, pentru a interveni în greutățile fraților lor întru Hristos, și nu numai…

Cu același Har al Învierii pe care abia îl primise întru prisositoare deplinătate, care este preambul al desăvârșirii Cincizecimii, Toma, Apostolul Indiilor, a mărturisit dumnezeirea lui Iisus (Ioan 20: 28). Acesta, care înainte cu puțină vreme fusese ”necredincios”, se întărește pentru totdeauna pe piatra credinței Bisericii: pe teandria, pe dumnezeirea și omenitatea lui Hristos (Matei 16: 16-18). O credință care mișcă munți, care, mai exact vorbind, este atotputernică, o credință datorită căreia, după învierea cea de obște, vom putea trăi și săvârși mult mai multe lucruri minunate decât acesta, neînsemnat (I Corinteni 2: 9), potrivit adeveririi categorice și din toate punctele de vedere incontestabile și nemincinoase a Însuși Domnului nostru, așa cum a tâlcuit-o în viața sa Cuviosul Porfirie, cel care a fost trimis ca un alt Hristos neamului nostru necredincios…