Trezirea inimii prin frica de Dumnezeu

Pomenirea morții, ca întâlnire cu veșnicia vie a lui Dumnezeu, schimbă în chip hotărâtor întregul om, pentru că îi înfățișează iadul ca absență a lui Dumnezeu din inima lui și îi descoperă sărăcia duhovnicească și pustiirea minții. Această experiență dureroasă naște frica lui Dumnezeu, care începe să îi învăluie inima și să îi preschimbe cugetul. La fel ca și pomenirea morții, dumnezeiasca frică, care o succede, nu este un simțământ psihologic, ci o stare duhovnicească, dar al harului.

Arhimandritul Zaharia de Sfânta Mănăstire a Cinstitului Înaintemergător, Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice, Essex

Orice fel de atingere cu veșnicia, și mai ales în stadiile de început, stârnește frică în suflet, întrucât veșnicia se află în afara omului. Așa cum am mai spus, pomenirea morții pricinuiește deznădăjduirea harismatică în om, har prin care se eliberează de ademenirea patimilor și a făpturilor. La fel și frica lui Dumnezeu, care își are izvorul în strălucirea cea de sus, îl ajută pe om să se scoale din lungul somn al păcatului și îl călăuzește spre înfrânare. Îi întărește inima, așa încât cu voință statornică să le prefere pe ”cele care nu se văd” și ”pe cele veșnice” în locul celor ”văzute” și ”trecătoare”. Tocmai în această opțiune stă sensul și adevărul cuvântului ”începutul înțelepciunii este frica Domnului”.

Având omul această atitudine înțeleaptă față de Dumnezeu și harismele Lui, încheie într-un anume fel un testament duhovnicesc cu El. Își pune în gând cu hotărâre să nu se mai predea stricăciunii și morții care îl înconjoară din toate părțile, ci să caute totdeauna Fața Celui Preaînalt, având buna dorire de a împlini ”voia lui Dumnezeu, cea bună și bine-plăcută și desăvârșită”. Pentru această bună alegere a lui, omul primește luminarea Feței lui Hristos care îi reaprinde inima.

Prin luminarea lăuntrică a fricii lui Dumnezeu, omul dobândește cunoașterea adevăratei stări în care se află. Începe să se vadă pe sine așa cum îl vede Dumnezeu Însuși. Se convinge că în jurul lui stăpânește puterea morții, pe care nicidecum nu vrea să o primească asupra sa, și că în el se sălășluiește întunericul stricăciunii și al neștiinței într-o măsură care pricinuiește un chin mucenicesc înlăuntrul duhului său. Descoperă treptat perfidia ascunsă și gândurile viclene care îl pândesc în inimă și tremură la eventualitatea pieirii lui veșnice. Deși nu este în măsură să privească în față izvorul Luminii, totuși devine în stare să evalueze starea jalnică în care se află. Cel mai important lucru însă este că nu se deznădăjduiește din pricina simțirii nemerniciei sale, pentru că nu a dobândit-o prin vreo metodă psihologică, ci este rodul preaprețios al lucrării harului. Dimpotrivă, este insuflat să își reverse cuprinsul inimii în rugăciune și să împreună-lucreze cu Dumnezeu la curățirea și tămăduirea sa.

Încă de la primele trepte ale luminării și tămăduirii inimii omului, acesta pricepe unele adevăruri. Simte nemăsurata măreție a chemării evanghelice și înălțimea de neatins a poruncilor Domnului care legiuiesc calea Lui. Conștientizează la fel de limpede grozăvia murdăriei sale. Este stăpânit de frica nu cumva să încalce dumnezeieștile porunci și înțelege că răstignirea este inevitabilă pentru a intra în Împărăție. Înălțimea acestui scop și pătimirile legate de realizarea lui îi măresc frica. Inima și mintea îi sunt stăpânite de grija chinuitoare ca nu cumva omul să se dovedească nevrednic de dragostea lui Dumnezeu.

Așa cum Domnul Însuși Și-a arătat desăvârșirea dragostei ”prin rele pătimiri”, la fel și ucenicul Său, care dorește să intre în Împărăția cerească, trebuie să sufere necazuri și rele pătimiri, pentru a-și curăți inima. Dar suferindu-le cu răbdare ajunge la cunoașterea nestatorniciei firii sale. Se dovedește incapabil să Îl iubească statornic pe Hristos, Care ”ne-a iubit pe noi Cel dintâi”. Își cunoaște atunci din experiență boala și i se adeverește că ”tot omul este mincinos”, pentru că nu poate rămâne la aceeași măsură a dragostei. Această tristă constatare intensifică dumnezeiasca frică care îi zdrobește și îi smerește inima, spre a se face potrivită dragostei lui Dumnezeu.

Frica lui Dumnezeu lucrează în multe chipuri în inima omului pe diferitele trepte ale vieții duhovnicești. La început îi dă înțelepciuna de a prefera bunurile veșnice, precum și insuflarea de a le căuta. În continuare îl conduce la cunoașterea măsurilor firii lui bolnave, pentru a învăța să păzească harul lui Dumnezeu.

Slava deșartă face să piară locul inimii adânci. Frica lui Dumnezeu este de aceea de trebuință pentru a-l învăța pe om ”să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete” (Romani 12:3), ci prin smerenie să păstreze vie simțirea lui Dumnezeu în inima sa. În cele din urmă, când marea dragoste a lui Hristos se înmulțește în inimă, atunci dumnezeiasca frică devine o pavăză. Transmite cugetul desăvârșit al smereniei, simțirea adâncă a nevredniciei omului în fața unui asemenea Dumnezeu, a unui Dumnezeu al dragostei, cum este Hristos. Recunoștința smerită nu încetează vreodată să crească plinătatea dumnezeieștii iubiri, până când se va împlini cea mai mare minune din istoria lumii: ”Dumnezeu se unește cu omul întru unul”.

În măsura în care are frica lui Dumnezeu, omul poate avea și dragostea Lui. În felul acesta rivalizează cu heruvimii, care tremură și se înfricoșează, dar Îl și iubesc pe Domnul cu toată ființa lor. Amândouă aceste simțăminte se cuvine să îl însoțească pe om pe toată durata vieții lui, pentru a reuși să păzească acea inimă pe care o recunoaște Dumnezeu și în care se odihnește Duhul Domnului.

Frica lui Dumnezeu este într-un anume chip firească pentru omul care nu a gustat din dumnezeiescul har, pentru că acesta nu cunoaște mărimea smereniei, a blândeții și a dragostei Domnului. Cu toate acestea, chiar și atunci când mintea și inima sunt răpite în infinitatea purtătoare de lumină a Cerului, iar apoi omul se întoarce de la praznicul dumnezeieștii iubiri la realitatea zilnică, îl năpădește din nou frica prin cugetul: Se va mai întoarce oare vreodată Cel ce a plecat?

La început omul are frică, pentru că nu este obișnuit cu mila Domnului. Atunci însă când cunoaște mărimea milostivirii Sale, atunci tremură și se zdrobește cunoscând golul pe care i-l poate stârni plecarea Lui. Aceasta este frica desăvârșită a drepților. Deși Sfinții, după răpirea și vederea dumnezeieștii Lumini, se eliberează de frica morții, totuși își păstrează cumpătarea, ca să nu aibă vreodată o îndrăzneală prea mare și astfel își păstrează neclintită șederea înaintea Domnului. Prin urmare, smerenia fricii desăvârșite păzește harisma lui Dumnezeu și învistiernicește în inimă cunoașterea duhovnicească.

Sfânta frică stăpânește sufletul credinciosului pe tot parcursul său pe urmele Domnului. La orice treaptă a urcușului duhovnicesc această frică este premergătoare dragostei și urmează totdeauna acesteia ca o smerenie încă mai adâncă. Când în cele din urmă omul se învrednicește să vadă Fața Domnului, atunci este stăpânit deplin de un dublu simțământ, care este foarte sănătos, al fricii și al dragostei deopotrivă. Simte frică, pentru că Domnul este Creatorul lui, iar sfințenia Lui de neatins. Simte dragoste, pentru că Domnul este Părinte mult milostiv care Se pogoară de la înălțimea slavei Sale pentru a Se sălășlui în inima sa. Însă această dragoste desăvârșită, după cum dă mărturie marele ucenic al dragostei, Ioan, alungă acea frică nedesăvârșită, care ”are cu sine pedeapsa” (I Ioan 4:18).

Vedem prin urmare că dumnezeiasca frică trezește inima omului, o cultivă și o desăvârșește prin dumnezeiasca dragoste, pentru a o face capabilă să primească neprețuita comoară a cunoașterii și a înțelepciunii lui Dumnezeu. Fără o inimă renăscută, omul rătăcește ”în gândurile sale” (Romani 1:21) și se dovedește neîncercat în dobândirea înțelepciunii.

Chiar și dacă această atitudine înțeleaptă a omului are motivații curate, frica lui Dumnezeu îl sfătuiește să cultive totdeauna cumpătarea, după cuvântul Lui: ”Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur” (Ps 2:11). Pășind înțelepțește pe pământ cu frica lui Dumnezeu, în fiecare zi omul săvârșește sfințenie și primește moștenirea lui Dumnezeu, după cuvântul făgăduinței Lui de netăgăduit: ”Dat-ai moștenire celor ce se tem de numele Tău, Doamne”.

Chiar și în marile clipe ale cercetării lui Dumnezeu și ale avântului primit prin harul Său, omul este învățat să pună stavilă cu discernământ entuziasmului său, păzindu-se cu smerenie prin frica lui Dumnezeu. Pășește astfel întru bunăvoința cercetării lui Dumnezeu fără să fie întinat de îndrăzneala omenească. ”Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!” (Isaia 66:2), spune Domnul.  Sfântul Ioan Sinaitul, care recomandă cumpătarea în clipele mărețe ale cercetării omului de către harul lui Dumnezeu, sfătuiește următoarele: ”Să nu ai îndrăzneală, chiar de ai și dobândit curăția, smerește-te și mai mult și atunci și mai multă îndrăzneală vei avea”. Din păcate, harismele Sfântului Duh pot deveni o armă periculoasă, atunci când în om prevalează ignoranța și semeția.

Source: Archimandrite Zacharias (Zacharou), The hidden man of the heart, edition Stavropegic Monastery of St John the Baptist, Essex 2012, pp. 38-48.