Chipul cuvios al Bătrânului Antim Aghiannanitul

Arhimandritul Heruvim, duhovnicul obștii Theofileilor de la Schitul Sfânta Ana

Arhimandritul Heruvim, duhovnicul obștii Theofileilor de la Schitul Sfânta Ana, vorbește despre viața cuvioasă a fericitului Bătrân Antim Aghiannanitul.

***

Părintele Antim era un om al Bisericii. Noi, monahii, suntem cu deosebire oameni care trebuie să ne îngrijim să fim în Biserică. Acest lucru are o mare însemnătate. Un astfel de om era Gheronda Antim, un om care avea cuget bisericesc. Era cu desăvârșire dăruit Bisericii. A fost o perioadă când tot Sfântul Munte se împotrivea ecumenismului, după ridicarea anatemelor, în 1964, și aceste reacții erau îndreptățite după părerile tuturor specialiștilor și a mea personal. Când însă Gheronda a constatat că acest lucru a început să fie exploatat de unii, a schimbat linia, iar acest lucru arată cât discernământ avea sfântul părinte.

Bătrânul Antim Aghiannanitul

Eu, personal, înainte de a veni aici, eram la Facultatea de Teologie din Boston, aveam foarte multe neliniști și nedumeriri după toate evenimentele careu au avut loc în Biserică în acea perioadă. Și tânăr fiind, încercam să găsesc răspunsuri pentru mine, soluții pentru aceste neliniști, pe care le-am încredințat Bătrânului Antim, pe care, trebuie să spun, foarte puțini știu asta, l-am cunoscut încă de când eram copil. Primul meu duhovnic a fost Părintele Hrisóstomos Xinós, un vrednic preot al Bisericii Greciei, pe care îl respect și îl iubesc. Apoi l-am cunoscut pe Gheronda Savva Stavrovuniotul, din Cipru, un om întru totul sfânt, cunoscut al Părintelui Antim și al meu personal. Datorez totul și acestuia, până și preoția mea. Vă spun lucruri personale, dar socotesc că sunt constructive și vor contribui la prezentarea personalității Părintelui Antim.

Învățătorii mei au fost aceștia: Părintele Savva Stavrovuniotul, Episcopul de Ávydos, Gherásimos Papadópoulos, de la Facultatea de Teologie Holy Cross din Boston, care fusese monah aghiorit și aghinannanit, o personalitate puternică, un om virtuos. Se distingea totdeauna prin virtutea sa în Biserica Americii. Și azi se mai vorbește despre personalitatea și ofranda lui în Biserică. Și, desigur, cel mai însemnat învățător al meu în ale credinței, Gheronda Antim, pentru care am părăsit totul, eu, nevrednicul, și până azi tot nevrednic am rămas, pentru el mă aflu aici, la chilia unde s-a nevoit el și căruia i-am urmat.

Așadar, pe când eram și eu tânăr și aveam căutările mele, am constatat, că [Bătrânul Antim] era o adevărată universitate: alături de el puteai să înveți dogmatică, liturgică – tot ce învață cineva la o facultate de teologie. Așa sunt toți sfinții harismatici, prin harul lui Dumnezeu, țin locul unei întregi universități. Fericit cel ce are asemenea călăuzitori, iar noi am avut asemenea călăuzitor, dar nu am reușit să ne asemănăm lui până în prezent, dar Îl slăvim pe Domnul pentru toate darurile Sale.

Virtutea – ce este acest lucru? Ca să îi înțelegem pe acești oameni pe care îi descriem, pe sfinții noștri părinți, trebuie să aprofundăm scrierile Părinților Bisericii, să ne îndreptăm către Sfântul Ioan al Scării, care se întreabă în această carte de ce se îndreaptă omul către monahism, de ce părăsește lumea? Și, știți, de fapt, noi, monahii nu părăsim lumea, ci părăsim păcatele care există în lume sau chiar și în monahism. Nu părăsim lumea, nu ne părăsim părinții, părinții vor rămâne totdeauna pentru noi părinții noștri – acest lucru nu se va schimba niciodată. Dar când devenim maturi alegem, aceia care aleg, să ne dăruim Domnului, iar părinții se află în cugetul nostru, în rugăciunile noastre – deopotrivă cu frații noștri și întreaga lume.

Bătrânul Antim Aghiannanitul

Ce fac monahii? Se roagă necontenit. Pomeneam într-o discuție pe care am avut-o cu niște foști colegi din studenție și cu niște foști profesori despre un ierarh vestit care trăit în diaspora, Antonie Bloom, mitropolit al Bisericii Rusiei. Când Antonie Bloom a fost întrebat într-o discuție: ”Care este rostul Sfântului Munte și care este ofranda Sfântului Munte către om și umanitate?”, a răspuns printr-un singur cuvânt: ”Rugăciune”. Sfântul Munte este o slujbă continuă, o continuă adorare a lui Dumnezeu, o rugăciune continuă pentru monahul însuși și pentru întreaga lume. Exact asta caracterizează Sfântul Munte și monahismul. Asta era și Părintele Antim, era un om al rugăciunii. Tot timpul se ruga, fie că lucra la atelier, fie era la slujbele Bisericii, tot timpul se ruga cu mintea: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă. Îmi aduc aminte cu câtă dedicare își făcea canonul său, mergea și zicea Doamne Iisuse, iar atunci când uneori mai trebuia să îl întrerupem, ca să-l întrebăm ceva sau să îi punem înainte vreo problemă care ne preocupa, trebuia să așteptăm câteva minute ca să poată răspundă, atât era de transfigurat în rugăciune, vă puteți închipui. Acest lucru îl vedeam pe chipul lui, în felul cum mergea, în felul cum gândea. Se vede omul care se roagă, după cum și omul care nu se roagă – trebuie să recunoaștem aceste lucruri, după cum toate lucrurile din viața noastră sunt cunoscute. Om al rugăciunii era Bătrânul, îl vedeam cum se roagă pentru toți – acesta e un lucru foarte mare.

Ce să mai spun despre Gheronda? Voi începe cu sfârșitul, sfârșitul vieții lui pe care ni l-a vestit dinainte. Eu, personal, eram neliniștit dacă mă voi afla sau nu lângă el în acel moment, ca să iau binecuvântarea lui, pentru că mergeam din când în când și la un metoc al Marii Lavre, și de aceea mai lipseam, așa că eram neliniștit ca nu cumva să se întâmple ceva și să nu pot fi lângă el, și i-am spus: ”Gheronda, nu mă lipsi de bucuria ca la apusul vieții tale să îți fiu alături, ca să am totdeauna binecuvântarea ta și să îți fiu sprijin la bătrânețe”. Și el, desigur, a văzut buna mea intenție, nimic altceva nu putea să vadă, și a luat foarte în serios acest lucru, s-a rugat și mi-a spus: ”Nu te neliniști, copilul meu, mergi în calea ta, fă-ți ascultarea și cu binecuvântarea mea vei fi aici, alături de mine”. Și, într-adevăr, așa a fost. M-am învrednicit să fiu alături de el în acele ultime clipe, care nu au fost totdeauna lesne de trecut, pentru că Dumnezeu a îngăduit și încercări, și boală, și accidente, însă am înțeles că Bătrânul era chemat de Dumnezeu și se afla sub pavăza Lui. Indiferent ce încercări a suferit în viața sa, se neliniștea mult pentru noi, ceilalți, care urma să rămânem după el, asta era grija lui de căpătâi, pentru noi, cei neînsemnați. Să știți că Gheronda nu era un om doar al obștii sale, ci aparținea tuturor oamenilor, tuturor monahilor, tuturor aghioriților, tuturor pelerinilor. Acest lucru era foarte evident și sunt încredințat că acest lucru îl vor mărturisi toți cei care l-au cunoscut.

Eu, cel mai neînsemnat, cu toate că l-am cunoscut de foarte mic, după cum v-am spus, când am venit aici el era deja un părinte duhovnicesc matur. (…) Noi am primit harul și bogăția lui, căreia ne-a făcut părtași. Îmi aduc aminte cât se neliniștea pentru omenire, pentru țara noastră, și mi-a spus ceva care ne privește pe toți, ca să cugetăm, să ne neliniștim, desigur. Mi-a spus: ”Știți, dumneavoastră, Părinte Heruvim, generația dumneavoastră și generațiile următoare și numai dacă purtați rasa și Îl mărturisiți pe Hristos, este de ajuns ca să ajungeți la mântuire”. Vă dați seama prin ce vremuri grele trecem, dar avem mijlocirile Sfinților, la care se adaugă efortul și împreună-lucrarea noastră, toate vor contribui ca să ajungem la mântuirea noastră, căci pentru asta am venit aici și vai nouă dacă nu reușim aceasta.

Trăim într-o epocă foarte dificilă: apostazie, secularizare, dar citim în scrierile Sfinților Părinți, și acest lucru îl sublinia și Bătrânul, că sunt vremurile din urmă, vremuri foarte grele, până și Sfinții [Părinți] dacă ar fi trăit în asemenea vremuri, ar fi întâmpinat greutăți, așa cum ne aflăm noi, cei neînsemnați. De aceea să nu deznădăjduim – nici monahii, nici mirenii –, ci să luptăm, să ne rugăm, să nădăjduim, să ne reconsiderăm pozițiile și efortul nostru în orice clipă și în fiecare zi și să nădăjduim în Înviere, ca să putem să ne confruntăm cu problemele grele care îl preocupă pe om, pe monahi, pe mireni, încă și pe părinții aghioriți.

Acești oameni, părinții harismatici ai veacului precedent, ne arată calea, așadar avem obligația de a-i urma, pentru a dobândi Împărăția cerească și mântuirea noastră. Așa să fie!