Heteronomia morală și libertatea umană

Pentru învățătura creștină, heteronomia, pe care științele sociale o identifică în morala ei, este plasată într-un cadru pedagogic. Este văzută ca îndreptar ce conduce treptat la autonomia persoanei. Prin poruncile lui Dumnezeu, omul ia cunoștință și se familiarizează cu ceea ce înseamnă întoarcerea la perspectiva existenței celei după fire. Efortul acesta, inițial, este trăit ca heteronomie, pentru că omul înstrăinat de sine o simte ca pe ceva exterior, până să ajungă să înțeleagă și să primească liber unificarea voinței gnomice cu voința firească[1].

Întoarcerea aceasta, pentru creștinism, este darul dumnezeiescului Har. Acesta lucrează asupra voinței umane întărind-o și tămăduind-o. Îl tămăduiește de individualismul său egocentric pe omul cel dintâi, aflat în cădere. Harul îi dă puterile care îl întăresc în bine, prin smerenie, prin pocăință, iar binele se dobândește prin neîncetată nevoință, în chip liber, prin har, nu din necesitate, nici cu forța. În starea duhovnicească în care omul creat simte să se facă părtaș dumnezeieștii lucrări necreate și primește empiric simțirea veșniciei și a nemuririi[2], morala care se manifestă este considerată una autonomă. Întruparea lui Hristos conduce și la dobândirea autonomiei personale. Ca omul să devină autonom din punct de vedere moral, el devine autonom, adică liber de stricăciune și moarte. Autonomia întemeiată pe Întrupare dobândește sens în perspectiva Învierii[3] și în biruința față de orice eșec al vieții, în nimicirea stricăciunii și a morții.

În timp ce filosofii caută libertatea persoanei exclusiv la nivelul voinței umane, teologia ortodoxă o caută la nivelul ei ontologic[4]. Libertatea omului și autonomia ethosului este atribuită de gândirea filosofică stăpânirii minții asupra dorințelor și a pornirilor simțurilor. Noțiunea de Bine este definită ca rațiune pură, în timp ce cauza răului este văzută ca lipsă a faptelor bune și virtuoase[5].

Astfel, autonomia gândirii filosofice umaniste nu permite identificarea răului în egocentricitatea sinelui și de aceea caută moduri de combatere a acestuia în persoana celuilalt sau în societate. Libertatea ontologică în creștinism constă în faptul că omul nu este chemat să se conformeze vreunui cod exterior, ci să se afle într-o continuă transfigurare duhovnicească, într-un nou mod de viață în Trupul lui Hristos, adică în Biserică.

Creștinismul nu prezintă în esență o nouă morală pentru om, ci îl prezintă pe însuși omul cel nou ”în Hristos”. Libertatea persoanei Dumnezeiești-Omenești cultivă ethosul omenesc desăvârșit și în același timp acesta este ethos al libertății și desăvârșirii. Ethosul juridic omenesc devine un ethos al dragostei, ethos al lui Hristos[6]. Creștinul continuă să-și păstreze individualitatea personală, dar totdeauna în unitatea lui personală cu Hristos. Ethosul uman, care până atunci nu făcea decât să reglementeze și să normeze niște roluri, acum dă efectiv viață relațiilor interumane. Omul își găsește adevăratul sine în persoana lui Hristos, pentru că se întemeiază pe singura antropologie adevărată, care se exprimă prin comuniunea treimică a Persoanelor și prin relația ”după chip și asemănare” dintre creat și necreat. Acesta este considerat modul de existență al omului adevărat, al firii umane înnoite, care nu mai trăiește moartea cu spaimă[7].

Spre deosebire de științele sociale, creștinismul consideră că ethosul uman după fire nu se bazează pe cunoașterea sau pe respectarea anumitor reguli și principii morale, ci are legătură directă cu reconectarea omului la izvorul vieții sale, la Dumnezeu[8]. Autonomia persoanei își găsește expresie în ”principiul ipostatic sau principiul persoanei”[9]. Omul caută în Dumnezeu relația corectă cu semenul său și cu lumea din jur. Voința sa revine la lucrarea ei firească de curățire de sine liberă și se întărește în bine. Dezvoltă o conștiință ipostatică având drept caracteristică principală dragostea care îmbrățișează întreaga lume[10]. Nu se limitează la anumite forme și legi, pentru că scopurile sale nu sunt ”sociale, ci eshatologice”[11]. Morala creștinismului devine morală a Împărăției lui Dumnezeu. Este definită ca morală a dragostei jertfelnice, a Crucii și Învierii[12].

Prin lepădare de sine, smerenie și ascultare de Dumnezeu, omul își găsește adevăratul sine. Devine ”persoană”, încetând să mai funcționeze ca ”individ”. Caută comuniunea celorlalte persoane, ieșind din focalizarea pe individualitatea care definește indivizii. Ca morală, rămâne totdeauna deschisă să primească orice aspect al vieții umane, valorificându-l însă pe baza adevăratului ethos omenesc, așa încât de-acum ethosul omului își găsește expresia și manifestarea în adevăratul chip al lui Dumnezeu, în Iisus Hristos. Îi acordă omului creat posibilitatea să rămână nevătămat, liber de legăturile spațiului și timpului[13], să distingă prezența eshatonului în prezent și să trăiască puterea lui înnoitoare în lume. Astfel, omul reușește să depășească limitările pe care i le impune lumea. Se așează într-o poziție creatoare și critică față de ea, având ca scop principal mântuirea și îndumnezeirea existenței lui omenești și depășește necesitatea stricăciunii și a morții.

Conținutul ontologic al ethosului ortodox izvorăște din modul existenței ”lui Dumnezeu ca libertate a dragostei și comuniune a persoanelor”[14]. Plinătatea Persoanei ipostatice în om este plasată în veacul viitor[15]. Refuzul primirii adevărului suprem ca Persoană îl autodivinizează pe om, îl degenerează și contribuie la exacerbarea egocentrismului individual. Autonomia gândirii umaniste așează în morala ei ca principiu suprem și măsură a tuturor lucrurilor pe om ca individ. În morala învățăturii creștine, autonomia își așează măsura în Dumnezeu-Omul personal, în Hristos.

În veacul prezent, caracteristica cea mai importantă a conștiinței ipostatice a omului – persoana, în forma desăvârșită a conștiinței lui autonome, este dragostea care cuprinde întreaga lume[16] și izvorăște din dragostea lui Hristos pentru lume (Ioan 3:13-17). Cultivarea conștiinței responsabile și raportarea responsabilă a persoanei la fiecare aspect al vieții sale se face în mod liber și cu dragoste și este însoțită de simțirea unității întregului neam omenesc printr-o mișcare de deșertare de sine și de răbdare care îl expune pe om la pătimiri extreme (I Corinteni 11:1).

Prin acest principiu ipostatic al creștinismului, omul trăiește Împărăția lui Dumnezeu ca comuniune. În virtutea principiului autonomiei din științele sociale, comuniunea este trăită ca individualitate conectată la sistemele juridice care-i conferă siguranța vieții. Ethosul autonom al creștinismului configurează, dar se și sprijină pe libertatea adevărată și pe dragostea lipsită de fățărnicie față de toți. Existența omului nu denaturează în acte ideologice, ci constituie expresie a deplinătății, a adevărului și vieții. Nu este evaluată în funcție de măsura în care sunt abordate sau nu corect și cu succes problemele particulare ale vieții, ci dacă și în ce măsură ea se oferă în întregime lui Dumnezeu și întărește comuniunea cu El prin coexistența armonioasă a tuturor celorlalte existențe. Scop al acesteia nu este îmbunătățirea exterioară a calității caracterului uman prin manifestări de o comportare decentă, ci transformarea reală și mântuirea existenței omului căzut în cele împotriva firii.

[1] N. K. Koiós, ”La libertate ați fost chemați”. Autonomie și Heteronomie în morală, p. 99.

[2] Idem p. 154.

[3] Vezi G. Mantzarídis, Morala creștină I, p. 174.

[4] Vezi N. K. Koiós, op. cit., p. 113.

[5] Vezi J. W. SCHELLING, Cercetări despre esența voinței umane. Atena 1997, pp. 58-59.

[6] Vezi G. Mantzarídis, Morala creștină II, p. 288.

[7] Vezi N. Matsoúkas, Problema răului, pp. 110-111.

[8] Idem, p. 60.

[9] Vezi Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este. Essex (Anglia) 1992, pp. 287 și 408.

[10] Vezi N. G. Koiós, op. cit., p. 155.

[11] Vezi G. Mantzarídis, Morala creștină II, p. 61.

[12] Idem 674.

[13] Idem p. 239.

[14] Vezi. St. Yangázoglou, ”Ethosul ortodox” în: Agóras K., Yangázoglou St., Loudovíkos Pr. Nikolaos, și Fotíou St. (ed.), Credință și trăire a Ortodoxiei: Dogmă I, Duhovnicie și ethos al Ortodoxiei. Patra: Universitatea Deschisă Elenă, Facultatea de Studii Umaniste, 2002, p. 259.

[15] Vezi N. G. Koiós, op. cit., p. 157.

[16] Idem p. 155.