Bătrânul Arsenie Simonopetritul, cel care a luptat împreună cu Cuviosul Paisie Aghioritul împotriva comuniștilor

Bătrânul Arsenie Simonopetritul (1924-2013, după numele lumesc: Pantelís Tzékos) relatează câteva amintiri din perioada serviciului militar petrecut alături de Cuviosul Paisie (după numele lumesc: Arsenie Eznepídis), amănunte despre războiul civil, deshumarea osemintelor Sfântului Arsenie Capadocianul în Kérkira, eveniment la care a participat alături de Cuviosul Paisie.

Bătrânul Arsenie Simonopetritul ( 1924-2013, după numele lumesc: Pantelís Tzékos)

Odată, ne aflam într-o situație foarte dificilă, astfel că radiotelegrafistul nostru a cerut ajutor prin stație. În ziua următoare, în timp ce rebelii se aflau foarte aproape de noi, încât le auzeam toate înjurăturile, aviația i-a reperat și i-a împrăștiat.

Despre acest eveniment pomenea foarte des mai apoi Gheronda Paisie, atunci când veneau unii și îl întrebau: ,,La ce ajută pe cei din lume monahii care stau retrași în pustie? Nu ar ajuta mai mult dacă ar sta în lume?”. Gheronda le răspundea: ,,Monahii sunt precum radiotelegrafiștii din armată, numai că ei sunt radiotelegrafiștii Bisericii. Atunci când ei reușesc să prindă legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, atunci Dumnezeu intervine imediat și ajută mai repede pe cel aflat în nevoie. Vedeți? Să mai fi fost câțiva soldați de-ai noștri atunci, nu ar fi contat foarte mult, dar când a intervenit aviația, victoria s-a înclinat în favoarea noastră”.

***

La Nafpakots, în timp ce făceam o legătură telefonică cu orașul Patras, se apropie de mine Arsenie (viitorul părinte Paisie) și îmi spune:
– Știi, noi doi suntem frați.
– Cum adică suntem frați? i-am răspuns eu. De unde până unde?

Îmi arată degetele mari de la mâna sa și îmi spune:
– Avem degetele la fel. Degetele tale seamănă cu degetele mele.

Într-adevăr, uitându-mă mai bine, am observat că degetele noastre mari semănau, falangele fiind mai mici, iar unghiile aproape jumătate față de o unghie normală”.

De atunci, cei doi au fost ca frații, iar odată, riscându-și viața, Cuviosul Paisie i-a salvat viața prietenului său:

Odată s-a dat o luptă în apropiere de Náfpaktos. În momentul în care ne retrăgeam, fiindcă rebelii erau mai mulți, eu, având stația de emisie-recepție – care era foarte grea – în spate, m-am dezechilibrat, am căzut și m-am lovit la cap. Când toți ai noștri ajunseseră la punctul de întâlnire, unde stabiliseră ofițerii noștri că trebuie să ne retragem, Arsenie a observat că eu lipseam. Imediat și-a scos stația de emisie-recepție din spate și a luat-o la goană înapoi. Toți strigau după el: ,,Lasă-l, măi, nu mai poți să-l salvezi, o să-l prindă rebelii și o să-l împuște, dacă nu l-au împușcat deja!”. Eu eram inconștient atunci. Ceilalți mi-au povestit apoi că m-a găsit, m-a luat în spate și m-a dus la ai noștri. Când ne-a văzut, căpitanul Voudoúris îl ia de-o parte și îi zice: ,,Tu ai, pesemne, vreun sfânt care te-a ajutat de ai putut să-l ajuți și tu pe sărmanul acesta”. Eu, când m-am mai dezmeticit, am întrebat: ,,Fraților, ce s-a întâmplat?”. Atunci, mi-au explicat cu toții cum Arsenie m-a salvat înainte de a cădea în mâinile rebelilor. Eu căzusem la aproximativ 100 de metri de linia rebelilor și la 200 de metri de linia unde se găseau ai noștri”.

Monahul Arsenie Simonopetritul (1924-2013) în vizită la Chilia Panagouda

Într-o zi eram pe un deal care se numea ,,Foniás” (,,Ucigașul”). Rebelii ne încercuiseră din toate părțile și nu aveam pe unde să fugim, să scăpăm de acolo. Arsenie (viitorul Părinte Paisie) era în picioare. Gloanțele se auzeau șuierând încontinuu în jurul nostru. Eu încercam să îl apuc de manta ca să îl trag la pământ. El, neclintit. Privea către cer și avea mâinile, așa, împreunate în semnul crucii. La un moment dat am auzit cum se apropie avioanele noastre. I-au împrăștiat pe rebeli și, astfel, am putut să scăpăm de acolo. În timp ce plecam, l-am întrebat:

– Bine, creștine, de ce nu te-ai trântit la pământ când ți-am zis? Eu te trăgeam de manta și tu stăteai în picioare. Ce făceai?

– Mă rugam, mi-a răspuns.

– Te rugai? l-am întrebat eu plin de mirare.

Ce putere trebuie să fi avut rugăciunea lui și cât de mare era credința lui astfel încât să nesocotească gloanțele care șuierau în jurul nostru atunci! Nu mă îndoiesc că atunci se ruga Lui Dumnezeu ca să moară el, dar să fie salvați ceilalți. De aceea stătea în picioare expus gloanțelor. Iar Milostivul Dumnezeu, văzând dorința sa de a se jertfi, l-a salvat pe el împreună cu ceilalți care se aflau acolo cu el”.

***

Cuviosul Paisie relatează un eveniment care s-a întâmplat cu puțin timp înainte de a se libera din armată:

Războiul se terminase, iar noi ne întorceam din Flórina. Pe drumul de întoarcere, l-am auzit pe căpitan cum a început să înjure de cele sfinte. M-am apropiat de el și i-am zis: ,,Din acest moment trebuie să știți că voi refuza orice ordin voi primi de la dumneavoastră, pentru că, înjurând de cele sfinte, nu ați făcut decât să jigniți credința mea, dar și jurământul pe care l-am făcut, față de Patrie – Religie – Familie”. Auzind ceea ce i-am spus, s-a simțit jignit și mi-a spus că sunt impertinent. Mai târziu, când mi-a dat un ordin și mi-a spus ,,îți ordon să…”, eu i-am răspuns: ,,V-am raportat cu puțin înainte că, de acum încolo nu voi mai executa ordinele dumneavoastră”. Atunci, ofițerul mi-a spus: ,,Să considerăm acest subiect încheiat”. Însă, când am ajuns la unitate, am mers imediat la comandant și am raportat incidentul. Acesta mi-a spus că, pentru refuzul de a executa un ordin al unui superior, trebuia să fiu deferit Curții Marțiale. Eu i-am spus același lucru pe care l-am spus și căpitanului, că nu voi executa ordinele primite de la acela, pentru că el nu și-a respectat jurământul, de vreme ce a spus vorbe de ocară la adresa Lui Dumnezeu, Care este garantul jurământului pe care amândoi l-am făcut. Și, indignat, am adăugat: ,,Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 5, 29)”.

***

După ce, timp de aproape cinci ani, a slujit țara, în martie 1950, Părintele Paisie avea să se elibereze din armată, primind livretul militar în localitatea Makrakómi, lângă orașul Lamía.

Atunci când și-a luat la revedere de la prietenul său, Pantelís (viitorul Părinte Arsenie Simonopetritul), acesta i-a propus să vină cu el să locuiască în Kérkira, să-și facă fiecare câte o casă și să-și întemeieze familii. Paisie nu a primit propunerea prietenului său, spunându-i că el vrea să se facă monah.

După ce s-a liberat din armata țării sale, vroia acum să se înroleze în altă oaste, în tagma monahilor, pentru a-L sluji pe Împăratul Ceresc.

***

În perioada în care s-a aflat la Stómio, Cuviosul Paisie a hotărât să ceară să se facă deshumarea moaștelor cuviosului Arsenie Capadocianul. Trecuseră mai mult de treizeci de ani de când el își dormea somnul în cimitirul din Kérkira. A lăsat mănăstirea în grija fratelui său Rafail, și, în octombrie 1958, a plecat în Kérkira. Acolo a încercat să îl găsească pe vechiul său prieten și camarad de arme, Pantelís Tzékos, și l-a găsit la fabrica la care lucra. Pantelís nu l-a recunoscut și, aplecat asupra biroului unde lucra, l-a întrebat dacă dorește ceva de la el. Gheronda nu a spus nimic. ,,Pot să vă ajut cu ceva?” l-a întrebat iarăși. Părintele i-a arătat degetele mari de la mâini și i-a spus: ,,Asta”. Abia atunci Pantelís l-a recunoscut și, plin de bucurie și emoție pentru reîntâlnirea cu vechiul prieten care l-a salvat cândva de la moarte, l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Imediat a trimis vorbă acasă soției și mamei sale să pregătească masa, și l-a rugat pe gheronda să rămână. Gheronda i-a spus:

– O să fac după cum spui tu, doar dacă o să faci și tu ceva pentru mine.

– Orice vrei, orice dorești, i-a răspuns Pantelís.

De mâncat, nu a mâncat decât ceva verdețuri peste care a turnat câteva picături de ulei de măsline și trei-patru măsline. Atât și nimic mai mult. Au dormit amândoi în aceeași cameră. În timpul nopții, Cuviosul Paisie s-a trezit de trei ori și, crezând că Pantelís doarme, a îngenuncheat lângă pat și s-a rugat. Pantelis, însă, nu dormea și a putut să vadă ce râvnă avea prietenul său de odinioară, Arsenie, care acum era monahul Paisie.

S-au trezit dis de dimineață și, pe o ploaie torențială, au pornit spre cimitir. La un moment dat Gheronda i-a spus lui Pantelís: ,,Nu te teme, până vom ajunge acolo, ploaia va înceta”. Și, într-adevăr, când mai aveau puțin și intrau în cimitir, ploaia a încetat cu totul.

După ce a scos osemintele Cuviosului Arsenie Capadocianul, Gheronda Paisie le-a spălat cu vin și apă, le-a înfășurat apoi cu grijă în bucăți albe de pânză de bumbac și le-a așezat într-o cutie neagră ce semăna mai mult cu un cufăr. A găsit și catarama de la cureaua pe care o purtase Cuviosul Arsenie. La un moment dat, Cuviosul Paisie a alunecat și a căzut peste Pantelís, iar acela a trebuit să se sprijine de un zid, ca să nu cadă amândoi.[1]

Fiindcă groparul nu era tocmai bucuros pentru că a trebuit să lucreze pe o asemenea vreme (deși primiseră permisiunea mitropolitului pentru a dezgropa osemintele), Gheronda Paisie i-a spus prietenului său Pantelís: ,,Ca să nu se supere omul, să mai lăsăm 2-3 oseminte și, când voi veni anul viitor, le voi lua și pe acelea”.

După ce osemintele au fost scoase, o rază de soare s-a strecurat printre chiparoși și s-a așezat deasupra mormântului.

În seara aceea nu a mai mers să doarmă la prietenul său, ci s-a dus la hotel. Dimineața, când l-a văzut ce mult se schimbase peste noapte, și cum îi lumina chipul de harul dumnezeiesc, Pantelís i-a spus: ,,O, dar ce frumos ești azi, Gheronda! Ești, într-adevăr, foarte frumos!”. Iar Paisie i-a răspuns: ,,Să-ți spun ce am pățit ieri seară. Cum am ajuns la hotel, am deschis cutia ca să mă închin la cinstitele moaște. În același moment, am simțit cum o putere nevăzută mă apăsa de parcă vroia să mă omoare. În acea clipă am strigat: ,,Sfinte Arsenie, ajută-mă! Și, imediat, am simțit cum m-am ușurat”.

Mai apoi, s-a întors bucuros cu cinstitele moaște la Kónitsa, și a înnoptat la casa unei creștine, Kaíty Patéras. Acolo, le-a așezat sub iconostas. Aceasta a aprins candela și a continuat să se ocupe de treburile casnice. La un moment dat, când și-a aruncat ochii în camera în care se aflau moaștele, a văzut o lumină ca atunci când fulgeră, și a crezut că o să plouă. De aceea, a început să caute umbrela, fiindcă, în ziua următoare urma să meargă în Kónitsa de Jos la biserică, și credea că va ploua. Gheronda a liniștit-o, însă, spunându-i că acele fulgere nu erau semnele apropierii ploii, fiindcă afară cerul era senin și se vedeau și stelele, ci era lumină dumnezeiască ce izvora de la sfintele moaște ale cuviosului. După mărturia ei, acea lumină era ,,precum lumina unui fulger, doar că nu lumina la fel”.

Sfântul Arsenie Capadocianul, Bătrânul Arsenie Simonopetritul și Cuviosul Paisie Aghioritul, icoană contemporană

,,Grădinița Maicii Domnului”, așa cum numea Gheronda Paisie mănăstirea de la Stómio – pentru a-i aduce aminte de Sfântul Munte, Grădina Maicii Domnului – este de o frumusețe sălbatică rară. După unii specialiști, este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. Condițiile de viață, însă, erau foarte dificile acolo. Mănăstirea nu avea pe atunci nici măcar un animal de povară. Povestește Părintele Paisie: ,,Pe atunci eram foarte puternic. Făceam un drum de două ore de mers pe jos în doar trei sferturi de oră. Beam foarte multă apă și imediat asudam; beam iarăși, și peste câteva minute mă simțeam de parcă nu băusem de câteva ore. Se întâmpla să merg de la Stómio la Kónitsa și de 3-4 ori pe zi ducând în spate materiale de construcții pentru mănăstire”. Drumul era anevoios, pe cărări de munte, și, doar mergând pe jos era destul de obositor, dar să mai cari și ceva în spate! Dar acest lucru nu era un chin pentru Gheronda, pentru că el iubea nevoința.

[1] Acest moment, când Pantelís s-a sprijinit cu mâna de zid, ca să nu cadă, a fost pentru el ca un semn. Peste 37 de ani, el își va aminti de acel loc, unde s-a sprijinit de zid, pentru a-i arăta Mitropolitului de  Kérkira, Timótheos, locul unde se afla mormântul cuviosului Arsenie Capadocianul. Atunci, la 8 august 1955 a avut loc cea de-a doua deshumare a osemintelor Cuviosului Arsenie, și s-a găsit atunci o parte din piciorul drept, falangele degetelor și 6 vertebre.