După cutremur, Duhul Adevărului: Monahismul și tăierea împrejur a inimii

Arhimandritul Zaharia de Sfânta Mănăstire a Cinstitului Înaintemergător, Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice, Essex

Tăierea împrejur a inimii este o mare binecuvântare. Începe cu schimbarea lăuntrică profundă care se lucrează în om după Botez, atunci când ne îmbrăcăm în Hristos, spunând ,,Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat”. Atunci, rănile Domnului devin și rănile noastre. Urcușul nostru duhovnicesc trebuie să continue, însă, până când nu va mai exista nimic înlăuntrul nostru care să se opună prezenței Lui. Atunci vom purta și noi pecetea poporului său, vom aparține noului Israil, noii făpturi, care este Trupul Lui Hristos. Purtând înlăuntrul nostru moartea Sa cea dătătoare de viață, ne facem părtași vieții veșnice care răsare din Învierea Sa. După cum inima noastră a fost tăiată împrejur, la fel s-a întâmplat și cu mintea, și cu cuvântul, și cu toate ale noastre. Nu mai gândim și nici nu mai vorbim nimic rău despre nimeni, ci, toate câte făptuim și spunem, le facem cu dragoste, până vom ajunge la deplinătatea dragostei Lui Hristos, care va fi moștenirea noastră veșnică.

Așa după cum chemarea continuă a sfântului nume al Lui Hristos incubează viața cea nouă a inimii și pecetluiește tăierea împrejur, la fel se va întâmpla dacă cercetăm zi de zi Scripturile. Cuvintele sfinte ale Scripturii însuflețesc inima omului și o pregătesc pentru pogorârea Duhului Lui Dumnezeu în ea. Și, dacă vom fi consecvenți și vom cerceta îndelung Scriptura, Domnul ne va lumina mintea și ne va trimite cuvânt care va preface scânteia în flacără, de fiecare dată când vom chema în rugăciune numele Lui. Cât de credincios este Domnul legământului Său cu noi! Noi suntem cei necredincioși. ,,Dacă nu-I suntem credincioşi, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuşi” (II Timotei 2,13). Este de importanță vitală pentru noi să rămânem credincioși cuvântului Său.

Așa după cum, de trei ori pe zi ne așezăm la masă pentru a primi porția noastră de hrană trupească, tot la fel, avem datoria să răspundem chemării, pe care Domnul ne-a face, de a ne așeza la masa cea duhovnicească a Sa. Dacă dorim să ne bucurăm de bunurile acestei Mese duhovnicești și să înțelegem Cuvântul Domnului – iar acesta să se sălășluiască înlăuntrul nostru cu putere dătătoare de viață – trebuie să cerem de la El harisma cu care i-a dăruit pe Luca și Cleopa pe drumul către Emaus. Iar harisma acesta nu o vom primi decât dacă cercetăm Scripturile, pentru că Scriptura ne învață să ne desfătăm în fiecare zi cu cuvintele Sale. Astfel, odată cu trecerea timpului, după cum spune gheronda Sofronie, cuvântul Lui Dumnezeu devine propriul nostru grai. Din când în când, versetele care au atras mintea și inima noastră, vor da viață sufletului nostru. Vor lucra ca un început către bogăția nesfârșită a vieții pe care Domnul o dorește atât de mult pentru noi: ,,Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10). Astfel, vom învăța să ne rugăm cu acele cuvinte ale Scripturii cu care Duhul Sfânt ne-a inspirat să ne rugăm.

Am schițat succesiv: 1. încercările pregătitoare pe care le îndurăm cu răbdare; 2. Cincizecimea Numelui lui Hristos; 3. Cincizecimea Cuvântului Lui Dumnezeu.

Ultimele două constituie un îndemn pentru aflarea Numelui Său și a Cuvântului Său în inima noastră. Dar, la fel trăim Cincizecimea atunci când ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Domnului, care reprezintă pecetluirea și recunoașterea legământului pe care l-am semnat, că nu vom mai trăi pentru noi înșine ci doar pentru Izbăvitorul nostru, după cum putem citi într-una dintre rugăciunile de mulțumire de după Dumnezeiasca Împărtășire.

Domnul Însuși a făgăduit: ,,Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.” (Ioan 6, 56-57). Treptat, simțim că, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Domnului, devenim părtași la viața cea nouă a Dumnezeului Însuși. ,,Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic”, spune Domnul (Ioan 6,63), și, cu Duhul Său Cel purtător de viață, sfințește toate câte îi punem înainte, pentru a ni le întoarce înapoi, restaurate, cu totul noi. Prin Dumnezeiasca Liturghie, este schimbată viața noastră pământeană provizorie, cu viața Sa cea veșnică. Acest schimb constituie, de asemenea, Cincizecimea noastră, noi fiind cei câștigați, fiindcă vom primi de la Dumnezeu Duh ceresc.

Descoperirile Duhului Sfânt ne mai arată, de, asemenea, faptul că inima noastră trebuie să păzească darul reprezentat de harul primit. Atunci când Domnul acordă omului darul cel de preț și delicat al Duhului Său cel smerit, răspunsul omului, care primește această binefacere de la Dumnezeu, trebuie să fie pecetluirea și păstrarea lui cu sfințenie în inima sa. Omul, dacă va începe să se laude cu darul său, nu doar că îl va pierde, ci îl va răni pe semenul său. A ne lauda cu harismele noastre înseamnă încălcarea poruncii a doua a Lui Dumnezeu, fiindcă, prin această acțiune a noastră, vom uzurpa spațiul care aparține semenului nostru. Suntem datori, mereu, să cedăm fratelui nostru tot spațiul și să păstrăm doar o mică parte pentru noi înșine.

Gheronda Sofronie spunea cu adâncă convingere că acest început duhovnicesc se înfăptuiește pe deplin în sânurile Sfintei Treimi. Când Hristos a venit în lume, nu a spus nimic despre Sine, mărturisind doar ceea ce primise de la Tatăl (Ioan 12, 49). În același fel, celălalt Mângâietor, Duhul Adevărului, nu spune nimic de la Sine, ci mărturisește continuu despre Hristos, de vreme ce, lucrarea Sa, este aducerea aminte a cuvintelor Mântuitorului (Ioan 14, 26). Aici recunoaștem perihoreza deplină a Persoanelor Sfintei Treimi, chenoza lor în veșnicie, așa cum gheronda Sofronie a exprimat acest lucru.

Fiecare Ipostas – Tată, Fiu și Duh Sfânt – primește mărturia adevărului Său din partea celorlalte Ipostasuri. Niciunul nu se arată și nu se oferă pe Sine, ci oferă tot spațiul celorlalte două. În cartea sa, Sfântul Siluan Atonitul, gheronda consemnează, într-o notă de subsol, un minunat obicei care se păstrează încă la Sfântul Munte. Monahii se luptă să ascundă în străfundurile existenței lor orice urmă a darului Duhului Sfânt și nu lasă să se vadă acest lucru în exterior. Ei nu fac aceasta doar pentru a se păzi de slava deșartă și de vanitate, ci pentru că aceasta este o datorie sfântă și dovada respectului față de spațiul duhovnicesc al celorlalți. Această însemnare, succintă, exprimă pe deplin esența tradiției care demonstrează că Duhul Sfânt se sălășluiește în acea inimă în care omul a păstrat mai puțin loc pentru sine și mai mult pentru Dumnezeu.

***

Să cercetăm acum calea monahismului. Aceasta este, probabil, calea cea mai scurtă care ne poate conduce către inima noastră cea lăuntrică, judecând după faptul că, ,,cutremurul” care îl pregătește pe om pentru primirea dumnezeiescului har, este simțit și trăit mai intens în monahism, față de orice alt mod de viețuire

Gheronda Sofronie se face ecoul întregii tradiții spunând că, mai întâi, și, în principal, acest ,,cutremur”, care transformă ființa noastră, se realizează prin intermediul ascultării. Din punct de vedere uman, poate părea cât se poate de ilogic să renunțăm la voința noastră și să fim îndrumați de către altcineva în tot ceea ce facem. Dar, dacă monahul face ascultare din inimă și din dragoste față de părintele său duhovnicesc – și nu dintr-un soi de disciplină mecanică – având încredere deplină în persoana sa, atunci, el trăiește conform esenței căii monahale, după cum însuși gheronda spune.

Ascultarea înseamnă desăvârșire pe calea smereniei, după modelul vieții Sfintei Treimi: ne jertfim renunțând la libertatea și ,,independența” noastră, punându-ne viața în mâinile cuiva care ia asupra sa responsabilitatea mântuirii noastre. O astfel de smerenie nu va întârzia să facă să iasă la iveală inima noastră cea lăuntrică. Pe de altă parte, monahul, dacă nu va face ascultare și va trăi autonom – iar aceasta este o capcană în care poate să cadă foarte ușor, mai ales atunci când nu provoacă nici un scandal și își duce existența neștiut de nimeni – inima lui cea lăuntrică nu va ieși la suprafață niciodată. Atunci, însă, când viața noastră depinde nu de voința noastră, ci de voința Lui Dumnezeu, exprimată prin cel căruia i-am încredințat toată existența noastră și care ,,priveghează pentru sufletele noastre” (Evrei 13, 17), atunci ne facem ascultători asemenea oilor care sunt duse la tăiere. Lăsăm toată viața noastră, voința noastră, următori făcându-ne Aceluia care, ca un miel fără de prihană, fără să-și deschidă gura sa, a fost dus la tăiere (Isaia 53, 7). Dacă, dimpotrivă, vom rămâne fideli independenței noastre, în mod sigur, slava deșartă va lucra în ascuns ori mândria se va strecura în sufletul nostru, blocând calea către cunoașterea adevărată a inimii noastre. Nimeni nu va putea, vreodată, să-și afle inima sa cea lăuntrică, atâta timp cât în sufletul său pândește vanitatea. Prin expresia ,,descoperirea inimii lăuntrice” înțelegem momentul acela când întreaga existență a omului devine inimă. Este vorba de o mare taină care ține de spațiul în care Duhul lucrează. Un om poate să plângă în fiecare zi, timp de mulți ani, și, totuși, să nu-și afle inima sa lăuntrică. Aflarea ei este darul Sfântului Duh. Și, odată ce este dăruită harisma aceasta, toate se vor preface: omul renaște și, astfel, trece de la moarte la viață” (Ioan, 5, 24).

Există un capitol important în Evanghelie, care pune în lumină această ,,zguduire” care precede venirea Duhului Sfânt. Domnul spune: ,,Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16, 7 -11). Adică, atunci când Mângâietorul va veni în lume, Acela va vădi lumea de păcat, de dreptate și de judecată.

Domnul a avertizat: ,,Dacă voi nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre”. (Ioan 8, 24). Păcatul din lume este un impediment pentru oameni ca să creadă în dumnezeirea Lui Hristos, credință care se dăruiește omului prin luminarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt s-a coborât în chip de limbi de foc, iar limba de foc are două însușiri: luminează și încălzește. Luminează mintea cu cunoaștere adevărată a Tainei Lui Dumnezeu, și cu credință în Persoana Sa, și încălzește inima cu dragostea adevărată și cu puterea Lui Dumnezeu. Arde spinii păcatului și însuflețește inima. În felul acesta, necredința este echivalentă cu moartea prin păcat.

Dacă Mângâietorul nu va găsi loc înlăuntrul nostru pentru a lucra, nu vom primi luminarea cea dreaptă a credinței, fiindcă Acela, prin forță, niciodată nu va arde păcatele ce se înalță în fața Adevărului Său. Când nu suntem uniți, prin credință, cu Duhul Sfânt, Îi ,,negăm” dreptul de a împrăștia norul întunericului și al amăgirii în care ne-am afundat. Astfel, atunci când Mângâietorul va veni, va vădi lumea de păcat, adică va adeveri că păcatul necredinței nu se iartă.

Cât despre cei care cred, aceștia se vor învrednici unor asemenea daruri ale harului Duhului Sfânt, încât să săvârșească însăși lucrările lui Hristos. După cum Domnul spune, ,,orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31). Cum pot aparține Lui Hristos cei care pun pe seama lui Beelzebul lucrările Sale? Chiar dacă unii dintre aceștia au fost martori oculari ai lucrărilor sale dumnezeiești, s-au pierdut din pricina necredinței și a blasfemiei lor. (Matei 12, 24-27).

***

Cât privește dreptatea, lucrurile stau la fel. Desăvârșita, de Dumnezeu insuflata dreptate sau virtute, desființează păcatul și ne face vrednici de a primi Duhul Sfânt. Aceasta a fost dreptatea Domnului în timpul Sfintelor Patimi pe Cruce: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Adevărata dreptate a Lui Dumnezeu este desăvârșita dragoste. Iar dragostea aceasta este chiar și pentru vrăjmași. Într-adevăr, Hristos ne iubește cu dragoste desăvârșită, pe fiecare dintre noi, deși, noi, nefăcând lucrurile Sale, îi suntem potrivnici. Chiar și atunci când ne adunăm în numele Lui, ca popor al Lui, nu suntem decât o adunare de potrivnici ai Săi, fiindcă nu Îl iubim așa cum ar trebui, și nici nu oglindim slava Sa, așa cum El ar fi dorit de la noi. Și totuși, acestei adunări, Domnul  se oferă pe Sine sub formă de Mâncare și Băutură, dăruindu-ne Harul Său cel Sfânt.

Mai mult, Sfântul Ioan Hrisostom spune că, dacă Hristos nu ar fi spus pe Cruce ,,Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”, niciunul dintre noi nu ar fi putut să ia iertarea păcatelor sale. Cuvintele Sale au putere veșnică, căci au fost pecetluite prin Moartea și Învierea Sa. Lucrează cu folos până la sfârșitul lumii acesteia, și chiar și după aceea. Pe aceste cuvinte ne putem clădi întreaga noastră viață, spunând: ,,Pune adâncul îndurărilor Tale împotriva mulţimii păcatelor noastre” (Prima rugăciune de la Vecernia Cincizecimii). Într-adevăr, păcatele noastre sunt fără valoare în fața milei nesfârșite a Lui Dumnezeu. Prin urmare, El va cerceta lumea cu dreptatea Sa, cu dragostea pe care o are pentru vrăjmași, adică acea dragoste care acoperă păcatul. Cândva, un Părinte dintre aceia care se nevoiau în pustie, a fost întrebat de către un idolatru: ,,Crezi în Cel Răstignit?”. Iar el a răspuns: ,,Da, cred în Acela care a șters păcatele noastre pe Cruce”. La fel confirmă și Sfântul Siluan Atonitul, spunând că, ,,dacă nu vom dobândi dragostea de vrăjmași, nu se știe dacă ne vom mântui”. Cu adevărat, dreptatea care a fost proclamată pe Cruce, ridică păcatele lumii și zdrobește pe stăpânitorul veacului acestuia, iar Duhul Sfânt va vădi toată omenirea de lucrurile pe care le săvârșește.

Fiii veacului acestuia, care aplică dreptatea omenească, la sfârșit vor fi fără cuvânt de apărare. Iar toți cei care au primit Duhul Sfânt, vor trâmbița biruința Lui Hristos, chiar în viața lor, arătându-L pe Biruitorul și Stăpânul lumii acesteia. ,,Puțin și nu Mă veți mai vedea” (Ioan 16, 16) a spus Domnul. Aceasta înseamnă că, în continuare, nu El, ci Duhul Sfânt, Mângâietorul, va confirma biruința finală a noastră, în noua realitate a dreptății Sale dumnezeiești. În sfârșit, Izbăvitorul va cerceta și va judeca lumea după cum lumea s-a cercetat și s-a judecat pe sine. Gheronda Sofronie, în scrierile sale, spune că toți cei care sunt conduși de către Duhul Sfânt nu încetează niciodată să se judece pe ei înșiși, socotindu-se nevrednici. Pe unii ca aceștia îi va umbri harul Duhului Sfânt și îi va ridica către cele de sus. Aducând aminte cuvântul primului său egumen, arhimandritul Misail, ,,Dumnezeu nu judecă de două ori”, gheronda Sofronie afirmă că judecata pe care omul o face sinelui propriu, anulează judecata viitoare a noastră. După Hristos, cel mai bun învățător, în acest sens, pentru noi, este tâlharul cel bun. Acela și-a recunoscut păcatele considerându-se vrednic de chinuri și de moarte, adeverind nedreptatea ce i s-a făcut Lui Hristos, Cel ce era Răstignit împreună cu el. De aceea, acesta a fost scutit de judecata viitoare, de vreme ce, după cuvintele Mântuitorului, în aceeași zi, a fost primit în sânurile Raiului. Dumnezeu nu putea să îl mai judece încă o dată, pentru că el își recunoscuse păcatele. Adevărata judecată este recunoașterea adevărului despre noi înșine. Atunci când ne smerim în fața Lui Dumnezeu și ne recunoaștem păcatele noastre, judecata viitoare este de prisos. Și, atunci, Dumnezeu ne oferă un dar cu totul și cu totul deosebit. În Sfânta Evanghelie după Luca citim: ,,Dar, mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu. Şi va fi vouă spre mărturie.

Puneţi deci în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde. Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri” (Luca 21, 12-15). Înțelesul acestor cuvinte este cât se poate de clar, dacă vom interpreta versetul în lumina prigoanei din partea puterilor veacului acestuia. Dar, același lucru este valabil atunci când, de bunăvoie, ne judecăm pe noi înșine. Atunci ni se dăruiește înțelepciunea cea după Duhul Sfânt, care naște înlăuntrul nostru rugăciunea de pocăință, care ne va îndreptăți înaintea judecății de apoi a Domnului.

Ca și celelalte forme de ,,cutremur”, prin care Domnul încearcă să cucerească inima noastră, cercetarea aceasta a Sfântului Duh ne pregătește pe fiecare dintre noi pentru primirea darurilor Sale. Atunci când ne mărturisim păcatele noastre, atunci când Îl imităm pe Domnul și ne iubim vrăjmașii așa cum El a făcut-o, și când, de bunăvoie, ne împotrivim firii noastre celei căzute, ,,cutremurul” care se produce înăuntrul nostru, aduce la lumină inima noastră cea lăuntrică, făcându-ne vrednici de a primi harisma Duhului Sfânt și darul Împărăției celei veșnice. Atunci, inima noastră își va deschide larg porțile sale încât să încapă înăuntru și cerul și pământul.

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Credincioși Legământului Dragostei, Editura Sfintei Mănăstiri a Cinstitului Înaintemergător – Essex, Anglia 2012, pp. 58-78).