Proigumenul Hrisostom de la Esfigmenu

Egumenul Sfintei Mănăstiri Esfigmenu, Arhimandritul Bartolomeu

Egumenul Sfintei Mănăstiri Esfigmenu, Arhimandritul Bartolomeu, vorbește despre persoana și viața cea după Dumnezeu a fericitului întru pomenire Gheronda Hrisostom Esfigmenitul, fostul egumen al obştii canonice de la Mănăstirea Esfigmenu.

***

Despre Gheronda Hrisostom putem spune nu puține cuvinte, ci chiar foarte multe, așa socotesc și cred acest lucru, nu spun doar așa, pentru că a fost Părintele meu duhovnicesc. Asemenea oameni îți pecetluiesc viața! Cuvintele sunt foarte sărace, ca să vorbești despre ei, ca să descrii o asemenea personalitate, și cu atât mai mult într-un interval de timp atât de scurt. Chiar dacă ai sta să scrii niște cuvinte despre un asemenea om, hârtia te va limita foarte mult. Nu le poate încăpea.

Bătrânul Hrisostom era un om al dragostei, dragostea îi era înnăscută, îi venea în chip firesc, nu se forța să iubească, nu încerca să afișeze o mască, să pară că iubește, în timp ce în mintea lui avea alte socoteli. Nu gândea altceva decât ceea ce spunea. Ceea ce avea să-ți spună, îți spunea. Și acest lucru a avut și urmări în toată viața lui, pentru că îndeobște, noi, oamenii de azi, deși suntem plăsmuiți de Bunul Dumnezeu doar pentru a iubi, egoismul și patimile au ajuns a doua noastră fire și stăpânesc în relațiile noastre. Din pricina felului său deschis,  a pătimit multe în toată viața lui.

Proigumenul Hrisostom Esfigmenitul

Gheronda Hrisostom s-a născut în Halandri, în Atena, într-o familie înstărită. Bunicul lui a fost chiar primul primar al cartierului Halandri, atunci când Halandri a devenit primărie. Este vorba de vestita familie a Katsoughérizilor. În Halandri l-a cunoscut și pe Părintele său duhovnicesc, pe fericitul întru pomenire Mitropolit al Elassonului, Iacov Makrighianis, care fusese aghiorit și viețuise la Kafsokalivia, dar din motive de sănătate a fost nevoit să iasă din Sfântul Munte și a venit pentru un timp la metocul Mănăstirii Simonos Petras din cartierul atenian Víronas și și-a făcut studiile cât a stat acolo, iar apoi, ca arhimandrit, a devenit Egumen al Mănăstirii Pentéli. Acolo l-a cunoscut Gheronda, care locuia în Halandri. Se știe că orice egumen al Mănăstirii Penteli era și întâi-stătător al Sfintei Biserici a Sfântului Nicolae din Halandri, biserica centrală din Halandri. Acolo, viitorul Părinte Hrisostom s-a legat foarte mult de Gheronda Iacov, iar mai târziu, când acesta a fost ales Mitropolit al Elassonului și a plecat din Atena, Gheronda Hrisostom a dorit să îl urmeze. Hrisostom stăruia să vină cu el, iar Iacov îl respingea, spunându-i, după cum mereu ne povestea Gheronda: ”Tu, fiu de boieri din Halandri, vei putea să vii aici?”. Pentru că pe atunci Elassonul era un sat neștiut de nimeni. ”Tu, fiu de boieri din Halandri, vei putea trăi aici? Aici nu avem curent, nu avem confort, nu avem nimic, în timp ce tu, în Atena, în Halandri, ai de toate”.

Și răspunsul lui Gheronda a fost definitoriu: ”Alături de tine, Gheronda, pot trăi și pe vârful Olimpului”. Așa că l-a convins pe Iacov și l-a primit ca începător, și acolo a și devenit monah, la Mănăstirea Maicii Domnului Olimpiodissa. A intrat în această mănăstire din Elasson și a viețuit acolo în jur de șapte ani. Când s-a instaurat dictatura în Grecia, Iacov a fost primul dintre mitropoliții indezirabili regimului. Atunci au fost caterisiți niște mitropoliți, dintre aceștia Iacov a fost cel dintâi și, înainte să părăsească mitropolia, așa cum îl obliga regimul, a vrut cumva să îi protejeze pe ucenicii săi, pe călugări, de aceea le-a dat scrisoare de slobozire, pentru că nu știa cine va fi următorul episcop și dacă le va crea sau nu probleme. Următorul mitropolit nu a creat probleme, însă Iacov a dorit să le ofere o protecție alor săi.

Așa că le-a semnat scrisoare de slobozire din mitropolie, și lui Gheronda Hrisostom, și de-atunci au început pentru el mari greutăți. A încercat să găsească un loc să viețuiască, nu știa în ce mitropolie să meargă. Căci, oriunde ar fi mers, dat fiind regimul dictatorial, tot ar fi avut probleme, și, pentru că citeau în epistola de slobozire că era de-al Mitropolitului Iacov de Elasson, toți se temeau. În cele din urmă, după un răstimp în care a locuit pe insula Milos, într-un sătuc, Zefiria, a reușit să plece în Anglia. S-a dus în Arhiepiscopia Marii Britanii, unde a stat zece ani. În acești zece ani a făcut o foarte mare lucrare misionară. A cercetat diferite locuri ale arhiepiscopiei. Acolo unde existau probleme, reorganiza viața bisericească și culturală a grecilor, a întemeiat noi enorii împreună cu Arhiepiscopul, a dus o luptă de mare însemnătate. Punctul de apogeu a fost în orașul Great Yarmouth, după cum ne-a povestit Gheronda, unde la o manifestare l-au chemat și pe primarul orașului, la o zi națională a grecilor. Și în cuvântul adresat adunării, primarul a făcut la sfârșit o referire la Gheronda Hrisostom: ”Să îi mulțumim pentru eforturile pe care le face aici, atât pentru comunitatea elenă, cât și pentru întreaga regiune, pentru ridicarea nivelului vieții spirituale”. Și a mai spus: ”Dacă Părintele Hrisostom mai rămâne ceva timp pe-aici, Great Yarmouth se va numi în scurt timp Greek Yarmouth”. A fost un omagiu adus vieții lui și întregii sale strădanii.

Niciodată nu era interesat de sine, deși la sfârșitul vieții acest lucru l-a doborât efectiv. Niciodată nu se îngrijea de sine, totdeauna asculta de poruncile Bisericii; unde îl trimitea Biserica, acolo se ducea, își pleca capul și se ducea. Și se dăruia, efectiv se dăruia, niciodată nu lua în calcul dacă se vatămă pe sine trupește sau nu. Era înnăscută în el această dăruire, era una dintre însușirile lui definitorii.

Gheronda avea două surori după trup cu care nu a schimbat niciodată cuvinte aspre. Toți frații se mai ceartă, nu doar o singură dată, ci de multe ori. Însă pe Gheronda îl definea această dragoste și ne-au dat mărturie despre ea și cele două surori, pe care le-am cunoscut, și care ne-au spus: ”Fiți atenți cum vorbiți cu Gheronda!” Știți, când dobândești familiaritate cu cineva, nu ești totdeauna atent, mai scapi câte-o vorbă, nu vorbești cum vorbești cu un străin. ”Fiți atenți cum vorbiți cu Gheronda”, ne-au spus surorile, ”nu îl mâhniți, pentru că Gheronda niciodată nu a vorbit așa, în cuvinte aspre, acest fel de vorbire îi este cu totul necunoscut”.

Acest lucru vădește dragostea pe care o avea întru sine, dragostea pe care o dăruia și fiecare dintre noi o simțeam. Eu, personal, am trăit alături de Gheronda de mic copil, de la 12 ani l-am cunoscut pe Gheronda, de când s-a întors din Anglia în Atena. Atunci l-am cunoscut, dimpreună cu mai toți părinții care suntem azi împreună. Și ceea ce ne-a rămas pentru totdeauna de la el este această privire grăitoare, acest zâmbet al lui care te dezarma. Îmbrățișarea lui în care te cuprindea și nu mai doreai nimic altceva pe pământ, în care toate problemele se destrămau. Eu am avut chiar binecuvântarea aparte de a fi încă mai mult timp alături de el; și din motive de sănătate, îl ajutam, îl slujeam, am fost și șoferul lui în ultimii ani.

Mă întrebau unii: ”Spune-ne despre el, tu petreci atâtea ore lângă el”. E adevărat, vorbeam mult timp cu el, multe lucruri, multe subiecte, și personale, și foarte personale, și despre oameni cunoscuți, îmi explica anumite lucruri, cum să mă mișc, cum să mă port, îmi cerea de multe ori și părerea. Acum, Gheronda mă întreba pe mine. Dar pot spune cu încredințare că cea mai mare parte a comuniunii mele cu Gheronda era în tăcere. Tăcerea în preajma lui Gheronda era atotstăpânitoare în comunicarea cu el. Această tăcere era măreția lui Gheronda, când eram alături de el, eu, personal, nu mai aveam nevoie de nimic, toate se rezolvau de la sine: și întrebările mele, și dorințele mele, și să mai aflu câte ceva. Nu aveam starea, în acele momente când eram lângă el, să stric această tăcere care spunea tot. Pentru mine, în acele clipe, tăcerea aceea era ceva fantastic, de vis, era ceva dumnezeiesc.

Desigur, aceasta era și preocuparea lui Gheronda, nu ca persoană, în general, ci ca Părinte duhovnicesc, anume să ne descopere înțelesul noțiunii de Părinte duhovnicesc pentru toți oamenii, nevoia oricărui om de a avea un Părinte duhovnicesc, cu care să aibă o relație pe tot parcursul vieții. Părintele duhovnicesc în viața unui om presupune o relație pe viață, nu este o noțiune și o relație temporară: ”Bună ziua! Am venit și am plecat!”. Este un parcurs pentru toată viața, întrebi, răspunzi, te întreabă, îi răspunzi, înaintezi, vorbim, este un parcurs comun pe toată viața, căreia nici moartea nu îi pune capăt. Această relație continuă și după moarte.

Punctul culminant al vieții lui Gheronda a fost când a venit în Sfântul Munte. Totdeauna dorința lui arzătoare a fost să ajungă în Sfântul Munte, încă de când era în Anglia, ne spunea, o cerea de la Dumnezeu, căuta să găsească o cale să vină în Sfântul Munte pentru a duce o viață isihastă. A reușit să vină în Sfântul Munte în anul 1987, la Chilia simonopetrită a Buneivestiri, unde s-a dăruit cu toată vivacitatea lui, căci era încă tânăr când a venit. A dăruit întreaga sa viață, toată sudoarea, tot ce avea și ce nu avea, apoi au început și primii părinți să vină, iar noi, cei mai tineri, făceam naveta între Atena și chilie, ca să venim la Gheronda.

După primii ani, l-a încercat o mare ispită, în 1990, când chilia a ars din temelii și a văzut dintr-o dată cum toate ard în fața lui. Tot ce făcuse cu osteneală și strădanie. Părinții au rămas stane de piatră în fața acestui spectacol. Într-o oră toate au fost mistuite de foc. În acel moment s-a vădit și măreția lui Gheronda, în fața incendiului, i-a văzut și pe monahii care erau aproape, primii care au venit, ceva mai tineri, care fie din pricina lipsei de experiență, fie din pricina luării prin surprindere erau de-a dreptul terorizați. El însă i-a chemat la sine în noaptea aceea și i-a îmbrățișat și le-a spus:

”Ce este Chilia Buneivestiri? Zidurile sau Părintele vostru duhovnicesc?”. I-a ținut așa în îmbrățișarea sa care a liniștit totul, i-a liniștit pe toți și pe toate, și au reușit să se liniștească. Și în acel ceas s-a rugat astfel: ”Primește, Maica Domnului, chilia ta la ceruri ca pe o ardere de tămâie”.

Așa că după aceea a început din nou osteneala pentru reconstruirea chiliei și am ajuns la acest moment din 2005. Din 1990 până în 2005 renovarea chiliei a mers foarte bine, în 2005 ne pregăteam să facem și târnosirea bisericii centrale, dar, din nou, Biserica i-a rezervat o ”surpriză”, ca să zicem așa, lui Gheronda. O nouă încercare, aceea de a prelua Mănăstirea Esfigmenu. L-a chemat atunci Exarhia Patriarhiei, care venise în Sfântul Munte, și Sinaxa dublă a Egumenilor și Reprezentanților care se întrunise pentru a da o soluție definitivă problemei mănăstirii Esfigmenu, și l-au chemat și i-au spus: ”Vrem să găsim o soluție definitivă, vrem să așezăm la Esfigmenu o obște de aici, din Sfântul Munte. În cazul în care te chemăm, vei accepta?”

Mănăstirea Esfigmenu

Asta, desigur, nu însemna că chiar îl vor chema, dar vroiau doar să îi afle părerea. Gheronda le-a spus: ”Uitați cum stau lucrurile, noi suntem o obște mică”. Pe atunci eram doar șase oameni. ”Iar eu sunt în vârstă, nu voi mai putea alerga cu puterea pe care am avut-o în trecut”. Și aceștia i-au spus: ”Noi vrem o obște mică, ca să fie mai flexibilă, și un Gheronda care să fie la o vârstă, încât prin înțelepciunea și cumpătarea sa să dea acele direcții și îndrumări care să conducă situația spre bine”.

Atunci, răspunsul lui Gheronda a fost următorul: ”Eu nu am refuzat niciodată să slujesc Biserica, totdeauna și peste tot mi-am plecat capul, de aceea, dacă Biserica socotește că îi pot oferi slujirea mea, voi pleca din nou capul și voi spune: Iată robul Domnului!”. Deci, exarhii Patriarhiei au avut acest lucru în vedere și, în Sinaxa dublă, când s-a întrunit aici, cu egumenii și reprezentanții, în 2005, au propus obștea lui Gheronda, obștea noastră, așa că am ridicat această cruce.

La început, când am preluat cazul, aveam impresia că urma să avem de-a face cu niște vechi calendariști obișnuiți, care strigă, fac gălăgie, știți… Credeam că va fi ceva simplu, pe parcurs însă am înțeles că nu era ceva simplu, că era chiar ceva foarte complex, pentru că acești oameni, din păcate, mult chinuiți, se ascundeau în spatele unui zid, zidul luptei pentru Biserică, pentru Hristos, pentru credința lor, dar în realitate ei se luptau numai pentru ei înșiși și pentru interesele unor terți, interese necunoscute multora. De aceea, erau implicate multe relații cu oameni politici, cu factori bisericești, cu diferite chestiuni, fapt pentru care nu s-a rezolvat cazul nici până azi. Anul acesta, adică, în 2015, împlinim zece ani de când am preluat cazul. Cu mult efort am ajuns în acest punct să locuim în reprezentanța mănăstirii și încercăm în acest spațiu restrâns să ne mișcăm ca toate celelalte mănăstiri, ne luptăm potrivit așezămintelor Sfântului Munte. Desigur, lupta care se dă este foarte mare și este inegală, pentru că primim multe lovituri pe la spate, loviturile nu vin totdeauna din față. Dar acest lucru nu ne dă înapoi, pentru că totdeauna a fost în caracterul lui Gheronda să îndure, din marea lui dragoste pentru Hristos, pentru Maica Domnului și îndeobște, din marea lui dragoste pentru toți oamenii.

Să vă închipuiți că, deși a dus-o foarte greu în toți acești ani din pricina situației Mănăstirii Esfigmenu, chiar și față de schismaticii care în acest moment se află în Mănăstirea Esfigmenu singurul cuvânt pe care-l folosea ca reacție era: ”amărâții” și ”copii amărâți”. Totdeauna, și într-un interviu pe care l-a acordat autorităților în acea perioadă, avea această atitudine: ”Îmbrățișarea mea va fi totdeauna deschisă și îi va aștepta”. Și, odată cu adormirea lui, primul cuvânt care a ieșit de pe buzele mele a fost: ”Săracii și sărmanii nu știu ce au pierdut, nu știu ce au pierdut prin refuzul de a avea un asemenea Gheronda!”. Asta e valabil și pentru ei, și pentru mănăstire.

A fost, din păcate, pentru ei o mare pierdere, au pierdut o mare ocazie de a vedea adevărata dragoste, personificată în chipul fericitului întru pomenire Gheronda Hrisostom. A suferit în toți acești ani cu răbdare: și batjocuri, au pus și oameni să scotocească în trecutul lui, au încercat să găsească diferite neajunsuri, abateri pe care le-ar fi făcut în viață, ca să-l constrângă să se retragă. Au fost multe, nici nouă nu ne place să le scoatem la iveală, lucruri pe care le-am păstrat doar pentru noi. A fost o viață martirică în anii din urmă, care l-a costat mult pe Gheronda, pentru că atunci când s-a sfârșit, boala lui nu era de moarte, cauza morții lui Gheronda nu a fost boala sa, care l-a făcut să ajungă în spital și să-și sfârșească zilele acolo, moartea lui a survenit în urma acestui război psihologic care s-a dus împotriva lui în toți acești ani, și pentru că niciodată nu se îngrijea de sine, totdeauna căuta la binele Bisericii și al oamenilor. Dar le-a îndurat cu răbdare, fără să cârtească, și până în ultima clipă când s-a stins, am fost de față, ca o pasăre a plecat, niciodată nu a protestat, nici în momentul când avea dureri mucenicești, nu cârtea, nu protesta. Nu spunea nimic.

Totdeauna îi plăcea ce este frumos, avea un dezvoltat simț estetic, totdeauna avea în minte să creeze ceva, fie în Anglia, fie în Atena, fie în Sfântul Munte, oriunde mergea, el crea. Începea cu un program anume și ajungea totdeauna la ceva frumos. Totdeauna avea în minte ceea ce dorea să realizeze, îl crease mai întâi în mintea sa, văzuse cât de frumos era și abia după acea începea. Noi, desigur, în jurul lui, învățam, ce puteam să prindem din ce spunea, din ce făcea, din cum se mișca, din toate. Gheronda era pentru noi o mare școală. Uneori ne împotriveam la unele lucruri pe care vroia să le facă, când însă insista înțelegeam că ceva are el în minte pe care noi nu puteam să-l întrezărim. Și îndată ce termina, atunci înțelegeam de ce insistase. Pentru că niciodată nu insista Gheronda, dacă nu înțelegea că este spre folos. Și acest lucru: că insista și că este spre folos, aceasta ne-a făcut și pe noi, după moartea lui, să rămânem aici, pentru că îndată ce am văzut primele dificultăți în cazul Mănăstirii Esfigmenu pe care am preluat-o, când am văzut că nu avem de-a face cu oameni simpli, ci cu oameni foarte complicați, cu niște minți foarte complicate, cu un sistem care s-a creat subteran și mai presus de Biserică și de Sfântul Munte, dincolo de masa negocierilor, cu factori externi implicați, cu factori politici, noi, acum, o mică obște, cum putem să ne punem cu ei? Și totuși, ceea ce ne-a convins și încă ne convinge să continuăm pe această cale este stăruința lui Gheronda. Pentru că îl știam pe Gheronda, în toți acești ani, dacă ar fi înțeles că a făcut ceva care era în afara Bisericii, că nu avea rost lupta, s-ar fi retras din prima clipă. Această stăruință a lui și această luptă tenace pe care a dat-o până la ultima suflare pentru această cauză, aceasta este care ne-a dat nouă nu numai curajul de a continua, ci și credința și convingerea că o vom continua și o vom duce la capăt, doar că trebuie să facem răbdare. Pentru că, îndeobște, ceea ce ne-a învățat Gheronda în toată viața noastră este să facem răbdare doar în ispite. În bucurie nu faci răbdare, în bucurie te dăruiești, te lași liberi și te bucuri și tu. Și suntem datori față de memoria sa, în virtutea acelui cuvânt care îl definea: Iată robul Domnului!, pe care l-a spus în acea seară. În memoria lui suntem datori să continuăm lupta și chiar de pe această poziție pe care mi-ați oferit-o de a vorbi și, dacă există posibilitatea să mă audă și urechile celor care se cuvine se audă, cuvântul meu este că brațele lui Gheronda rămân deschise, iar acum eu ca urmaș al lui, spun același lucru, brațele lui Gheronda, îmbrățișarea lui Gheronda rămâne deschisă și așteaptă. Și facem răbdare și așteptăm, pentru că aceste brațe au învățat doar să odihnească, doar să iubească și doar să mângâie. Supărare și mâhnire nu va primi nimeni, sincer!