Sfântul Nicolae Cabasila, teolog și cuvios (1322-1392)

Viața

Nicolae Cabasila, vlăstar al Tesalonicului, al doilea oraș ca însemnătate din Imperiul Bizantin târziu, și-a legat activitatea atât de orașul său natal, cât și de capitala imperiului, aflată atunci în plină agonie a ultimului său veac de existență. Moderația și blândețea care-l defineau au făcut ca în epocă să fie umbrit de alți teologi mai dinamici, însă, ulterior, aceste calități i-au conferit un atât de mare prestigiu, încât a ajuns să fie prețuit îndeobște ca unul dintre cei mai puternici factori ai teologiei ortodoxe și unul dintre cei mai ortodocși teologi mistici ai Bisericii. Mult mai mare amploare a căpătat prețuirea sa azi, în toată lumea creștină, decât în timpul vieții sale.

Sfântul Nicolae Cabasila. Frescă de Ioan Popa

Numele de familie din partea tatălui era Hamaetós, a renunțat însă la acesta, în ciuda prestigiului pe care-l avea, în favoarea numelui matern, Cabasila, care era legat în epocă de Mitropolitul Tesalonicului, Nil Cabasila, fratele mamei sale. Această vestită familie, foarte probabil de origine din Epir, a dat multe personalități valoroase începând din secolul al XIV-lea.

Ipoteza că Nicolae s-a născut în jurul anilor 1300, dominantă până nu demult, a fost cu desăvârșire abandonată în zilele noastre, când cunoașterea mai bună a condițiilor de viață din epocă ne-a permis aprecieri mai precise. Dat fiind că într-un referat al său întocmit la anul 1351, în care aborda nașterea de prunci și îi era adresat împărătesei Ana Paleologhina, care locuia pe atunci în Tesalonic, spune că nu împlinise încă al treizecilea an al vieții, înseamnă că pe atunci se apropia de vârsta de 30 de ani și, deci, se născuse în jurul anilor 1322-1323. Apoi, faptul că pentru ultima oară este menționat în 1391, ca destinatar al scrisorilor lui Manuil al II-lea și ale lui Iosif Vrienios, înseamnă că a murit la scurt timp după această dată.

În acea epocă, Tesalonicul era ”metropola filosofiei”, după cum remarcă Nicolae în encomionul închinat Sfântului Dimitrie, și se distingea prin valoroasele sale școli, fapt care, însă, nu l-a împiedicat pe Nicolae să plece la Constantinopol, adolescent fiind încă, pentru a-și continua studiile. Tatăl său îi urmărea cu atenție evoluția și îi cerea insistent să îi scrie, Nicolae însă întârzia, justificându-se că-i lipsește timpul, așa cum fac toți studenții din toate epocile (Epistole 1.2.3). Între materiile de studiu se numărau retorica, științele fizice și teologia.

La începutul războiului civil, se pare că Nicolae, încă foarte tânăr fiind, nu s-a implicat, însă în anul următor (1342) a hotărât să se întoarcă în orașul său natal, care se afla într-o situație încă mai dificilă decât capitala. Tulburările din Constantinopol dăduseră impulsul pentru mobilizarea forțelor din celelalte mari centre urbane. În Tesalonic, aristocrații s-au alăturat lui Ioan Cantacuzino, în timp ce poporul, mișcat de drama împărătesei văduve și a urmașului minor, cărora le erau primejduite drepturile, s-a alăturat lui Ioan Paleologul. Sentimentele acestea ale poporului, favorabile împăratului legitim, au fost exploatate de unii demagogi ambițioși, care i-au folosit pe zeloți – o grupare alcătuită din călugări și cerșetori fanatici – să incite poporul la revoltă.

Astfel, când Cantacuzino a cerut ajutorul administratorului Tesalonicului, Synadinós, indecis la ora aceea de partea cui se va alătura, zeloții, purtând ca stindard crucea, s-au revoltat și, după trei zile de măceluri și jafuri, au luat puterea în iulie 1342, în timp ce Synadinós cu 1000 de aristocrați s-a refugiat în Gynaikókastro.

Ocuparea și izolarea orașului de restul imperiului a făcut ca cei mai mulți dintre locuitori să ceară o înțelegere cu Cantacuzino și astfel, în 1345, au trimis la reprezentantul acestuia din Veria o comisie alcătuită din Nicolae Cabasila și Gheorghios Farmákis. Demersul acesta însă a avut ca urmare o nouă escaladare a tensiunilor din partea zeloților, în urma cărora Nicolae abia a scăpat cu viață.

După victoria lui Cantacuzino din 1347, Nicolae a fost invitat la Constantinopol de Dimitrios Kydónis, la porunca împăratului, și de atunci a început etapa politică a vieții sale, care nu pare să fi durat mai mult de șapte ani. Împăratul a apreciat atât de mult capacitățile tânărului, încât l-a numit, alături de Kydónis, consilier principal. Iată ce scrie Kydónis: ”împăratul l-a învrednicit de multă bunăvoință și l-a făcut chiar unul dintre cei mai apropiați prieteni și sfătuitori” (Cantacuzino, ed. Bonn IV, 107, 18-20).

De altfel, exista pe atunci o situație favorabilă lui Nicolae, întrucât Patriarhul Constantinopolului de atunci, Isidor (1347-1349), fusese unul dintre primii săi dascăli din Tesalonic. În septembrie 1347, a făcut parte din delegația care l-a însoțit pe Grigorie Palama la Tesalonic pentru întronizarea ca arhiepiscop, dar, după cum se știe, nu a fost primit de zeloți, de aceea au plecat împreună în Sfântul Munte și de acolo Cabasila s-a întors în Constantinopol. Este posibil ca mai târziu să-l fi însoțit pe Cantacuzino în campania militară care a pus capăt rebeliunii zeloților (1350).

Răceala dintre cei doi împărați, cei doi Ioan, socru și ginere, Cantacuzino și Paleologul, a continuat, în timp ce Sinodul din 1351, la care învățătura isihastă a lui Grigorie Palama a triumfat definitiv, a provocat o nou distanțare între ei. De atunci, Kydónis a înclinat către Paleologul, în timp ce Cabasila către Cantacuzino. Motivele acestei distanțări au fost dogmatice și eclezialo-politice. În polemica dogmatică, Cabasila a urmat isihasmul, însă cu moderația care l-a caracterizat dintotdeauna, în timp ce Kydónis s-a declarat împotriva isihasmului.

Ulterior, în ce privește relațiile cu Biserica Romano-Catolică, Cabasila a fost în favoarea abordării fără concesiuni dogmatice sau ecleziale, în timp ce Kydónis recomanda unirea necondiționată cu Roma. Împăratul Ioan Cantacuzino era convins că acest gen de relații țin exclusiv de competența Bisericii, știut fiind că demersul lui Mihail al VIII-lea Paleologul de unire cu Roma a înrăutățit de fapt situația. De aceea, Ioan Cantacuzino a propus convocarea unui Sinod Ecumenic cu participarea tuturor episcopilor din Răsărit și Apus într-un spațiu intermediar. Se pare că linia aceasta politică a fost adoptată de împărat în urma sfaturilor lui Nil Cabasila, unchiul lui Nicolae, care, ca mirean, a purtat și el numele de Nicolae.

Ulterior însă, prin victoria definitivă a lui Ioan Paleologul, în politica bisericească externă s-a impus linia favorabilă unirii cu Roma, însă în politica internă nu s-a obținut anihilarea isihasmului. Împăratul Ioan al V-lea și consilierul său principal, Dimitrie Kydónis, au trecut la romano-catolicism, însă, în afara câtorva intelectuali, nu au putut convinge nici un segment al poporului credincios să facă același pas. Se pare că pentru scurt timp chiar și Cabasila a fost indecis și probabil s-a gândit să urmeze exemplul prietenului său, Kydónis, sau cel puțin să îi justifice cumva gestul, dacă acesta este sensul cuvintelor lui Iosif Vrienios dintr-o epistolă a sa: ”te afli de partea nemincinoasă și adevărată a creștinilor; te-ai eliberat definitiv de facțiunea mincinoasă și înșelată. Dezamăgit de adunarea acelora, te-ai hotărât să te unești cu turma cea sănătoasă” (Epistola lui Iosif Vrienios, ΕΕΒΣ 29 [1959] 31).

După 1354, Cabasila nu pare să se fi mai implicat în treburile politice, însă alături de Patriarhul Constantinopolului, Filothei (1353-1355, 1364-1376), s-a ocupat de cele bisericești. În 1362, probleme de familie l-au chemat înapoi în Tesalonic. A încercat să pună sub control acea parte a marii sale averi urbane și agricole, care îi mai rămăsese în urma jafurilor zeloților și sârbilor. Îndată ce a ajuns în Tesalonic, a fost înștiințat despre recentul deces al tatălui său, iar anul următor a fost martor al morții unchiului său, Nil, Arhiepiscopul Tesalonicului. Mama sa a intrat apoi ca monahie la Mănăstirea Sfintei Teodora din Tesalonic.

Nu ne este cunoscut dacă Nicolae a primit sau nu hirotonia întru preoție, deși cunoștințele și modul de exprimare din cele două scrieri principale ale sale presupun calitatea de cleric. Desigur, opinia că ar fi fost Arhiepiscop al Tesalonicului se bazează pe o confuzie, datorată în principal faptului că unchiul său, Nil Cabasila, a purtat și el ca mirean numele de Nicolae. Ceea ce poate fi considerat cert este că Nicolae a devenit monah, probabil după intrarea mamei sale în monahism, moment care coincide cu întoarcerea sa în Constantinopol și cu a doua urcare a lui Filothei pe tronul patriarhal. În ultimii ani ai vieții a trăit la Mănăstirea Mangánon. Pe la anul 1392 murit în pace și discret, așa cum a și trăit toată viața.

Scrierile

Gheorghios Scholarios remarca faptul că operele lui Nicolae Cabasila reprezintă o adevărată podoabă: ”podoabă este pentru Biserica lui Hristos” (Miklosich-Muller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, II, 27). Potrivit ultimelor studii, am putea spune în plus că scrierile sale se numără printre cele mai bune produse ale literaturii religioase în general. Se disting prin insuflarea dumnezeiescului har, prin vitalitate a expresiei, forță de convingere, însă, înainte de toate, se disting prin autenticitatea cugetului creștin pe care îl promovează, prin căldura și adâncimea credinței.

Dau mărturie că teologia sa are la bază izvoarele Bisericii și în același timp vădesc un remarcabil talent scriitoricesc. Metoda și dispunerea materialului sunt desăvârșite. S-ar putea spune că din punct de vedere al limbii sunt perfecte, dacă nu ar exista o anume dificultate: câtă vreme ideile lui Nicolae sunt clare și expunerea lor la fel de clară, se observă însă o dificultate în înțelegere. Acest lucru nu se datorează atât demersului de adaptare la dialectul attic, care îl definește până la un punct pe autor, cât caracterului eliptic al exprimării sale. Nicolae omite adesea părți ale ideii pe care o expunea, pentru a-l lăsă pe cititor să le subînțeleagă și de multe ori chiar și o parte de propoziție, de regulă chiar predicatul. Toate acestea însă nu îl împiedică pe cititorul experimentat să se bucure de stilul său robust și de căldura expresiei.

Viața liturgică este subiectul central în jurul căruia se țese aproape întreaga operă scriitoricească a lui Nicolae Cabasila. Asupra acestuia se focalizează gândirea sa duhovnicească, cuvântul și creația sa, până la un punct chiar și corespondența. Viața liturgică este cea care îi inspiră opera în toată amploarea ei.

1. Scrierile duhovnicești
Prima dintre acestea poartă titlul Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii. Urmând etapă cu etapă Liturghia Sfântului Hrisostom, cu puține referiri și la Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare, realizează o tâlcuire a Dumnezeieștii Liturghii în 52 de capitole. Metoda simbolică a descrierii și a interpretării pe care o urmează Cabasila, atestată încă din antichitate, a fost definitivată în jurul anului 500 d.Hr. prin expunerea lui Dionisie Areopagitul din Ierarhia Bisericească, la capitolul al III-lea. Maxim Mărturisitorul în Mistagogia sa, Gherman în Istoria Bisericească, Nicolae Andídon în Cercetare preliminară a simbolurilor și tainelor care se săvârșesc la Dumnezeiasca Liturghie, continuă aceeași tradiție.

Nicolae cunoaște toată această tradiție ermineutică, o aplică în anumite puncte, acordând atenție mai ales lui Dionisie, însă demersul său este independent și original. Pentru el, ca de altfel pentru întreaga Ortodoxie, Liturghia înseamnă jertfa trupului lui Hristos, iar Hristos este deopotrivă jertfitor, jertfă și primitor al jertfei. De aici pornește pentru a sublinia că Dumnezeiasca Liturghie este calea fundamentală de transfigurare duhovnicească a lumii. Pâinea liturghiei îi preface pe credincioși și îi asimilează, aceștia devin la rândul lor pâini și, pentru că Pâine este Hristos, și ei devin hristoși. Opera a fost scrisă într-o perioadă de maturitate duhovnicească, cu siguranță după 1363, și se pare că a cunoscut două rescrieri de către autorul însuși și o a treia de către altcineva.

În scrierea Despre viața în Hristos oferă o anatomie a vieții duhovnicești, pe care o plasează în coordonatele Întrupării, continuată și actualizată în cele trei Taine fundamentale ale Bisericii. În Cartea I, viața duhovnicească este definită ca viață în Hristos și depinde de doi factori, de cel dumnezeiesc și de cel omenesc. Ofranda factorului dumnezeiesc, realizată prin cele trei Taine, care reprezintă lărgirea și multiplicarea unicei Taine, Taina Întrupării, este analizată în următoarele trei cărți: Cartea a II-a – Botezul, Spălarea; Cartea a III-a – Mirungerea, Miruirea; Cartea a IV-a – Dumnezeiasca Euharistie, masa.

În a Cartea a V-a, care este o anexă, analizează simbolismul târnosirii bisericii și în fragmentul considerat un adaos înfățișează care este începutul împreună-lucrării, al sinergiei, dintre cei doi factori, dumnezeiesc și omenesc. Ofranda omului, care se lucrează prin minte (nous) și voință, de la Hristos încoace are loc fără intermediar, în comuniune directă cu Dumnezeu. Subiectul acesta este analizat în ultimele două cărți, a VI-a și a VII-a. Întrucât în destule manuscrise lipsește Cartea a VII-a, la sfârșitul Cărții a VI-a apare cuvântul ”sfârșit”, de aceea este deja o certitudine că această operă a fost scrisă pe bucăți. Dacă textul adăugat la Cartea a V-a aparține lui Cabasila, cu siguranță el a fost încorporat ulterior de către altcineva.

2. Scrierile filosofice
Cel puțin patru scrieri scurte se referă la subiecte legate de înțelepciunea seculară și de știință și este evident că toate sunt eseuri de studenție. În primul analizează problematica înțelepciunii seculare din perspectivă creștină, cu exemplificări din antichitatea clasică. În cel de-al doilea se vorbește despre criteriul adevărului din perspectiva agnosticismului lui Pyrrho. Într-un eseu astronomic completează unele goluri cu privire la cercetările de astronomie alexandrine, mai ales cele ale lui Ptolemeu. Într-un eseu despre altarul milei din Atena îi îndeamnă pe compatrioții săi la reconciliere în timpul războiului civil, cu exemplificări din tradiția statului atenian a secolului al VI-lea î. Hr. Există probabilitatea ca aceste texte să aparțină unchiului său, Nicolae Cabasila, care a fost profesor multe decenii și abia către sfârșitul vieții a devenit Mitropolit al Tesalonicului cu numele de Nil.

3. Scrieri ermineutice
Trei minunate discursuri Despre vedenia lui Iezechiel tâlcuiesc conform metodei tipologice și din perspectivă hristocentrică vedenia avută de Iezechiel pe malurile râului Hovar.

4. Scrieri cu caracter social
Nicolae a alcătuit două eseuri despre nașterea de prunci, dintre care unul a fost prezentat împărătesei Ana Paleologhina. La sfârșitul războiului civil, în 1347, a scris un cuvânt prin care mustră acapararea averii bisericești de către puterea politică.

5. Cuvinte la praznice
Dintre cele 12 cuvinte ale lui Nicolae care au fost editate până în prezent, unul, referitor la mântuitoarele Patimi, subliniază dimensiunile universale ale morții lui Hristos pe Cruce, în timp ce un altul, având ca temă Înălțarea la ceruri, sintetizează lucrarea dumnezeieștii iconomii. Trei omilii se referă la evenimentele principale ale vieții Născătoarei de Dumnezeu. Trei discursuri sunt închinate Sfântului Dimitrie, dintre care al treilea este scris în 208 de hexametri dactilici. Un cuvânt encomiastic este închinat Cuvioasei Teodora Izvorâtoarea de Mir, în mănăstirea căreia viețuia ca monahie mama sa. Celelalte cuvinte la praznice se referă la Sfinții Trei Ierarhi, la Sfântul Nicolae și la Noul Mucenic Andrei.

6. Epistole
Se păstrează, de asemenea, 17 epistole ale lui Nicolae către rudele sale, către prieteni și personalități distinse din vremea sa. Către tatăl său, către împăratul Ioan Cantacuzino, către preotul Dositei Carantinós, Dimitrie Kydónis și alții.

7. Epigrame
Sunt cunoscute 13 epigrame ale lui Nicolae, dintre care două se referă la Sfântul Dimitrie, una la Sfânta Teodora, una la Sfântul Grigorie Palama și una la unchiul său, Nil Cabasila. Câteva texte polemice care poartă numele său aparțin mai degrabă unchiului său, Nil Cabasila, Mitropolitul Tesalonicului.

Învățătura

Gândirea lui Nicolae gravitează permanent în jurul evenimentului mântuirii și al unirii omului cu Dumnezeu. Cunoștea desăvârșit întreaga tradiție duhovnicească a creștinismului, începând cu hristocentrismul Apostolului Pavel și realismul Întrupării lui Hristos al Evanghelistului Ioan, continuând cu Ignatie, alexandrinii, Grigorie de Nisa, Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul, până la Grigorie Palama. Dar nu depindea total de nici o linie de gândire, ci chiar evita sistematic să se refere nominal la Părinții Bisericii, în afara câtorva excepții. Linia și-o stabilește singur, ο linie însă absolut ortodoxă și deosebit de captivantă.

Rostul istoriei umanității, potrivit lui Cabasila, este unirea omului cu Dumnezeu. Aceasta a fost perspectiva creării omului și către aceasta tindea prin însăși alcătuirea lui.

Dintre însușirile lui Dumnezeu pune în evidență două: bunătatea și dreptatea. În acestea două este sintetizat întregul însușirilor dumnezeiești și ele constituie, în ultimă instanță, ”virtutea” lui Dumnezeu: ”dragostea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, această dragoste care a mers până la capăt, și bunătatea, care este dumnezeiasca virtute și dreptate” (Despre viața în Hristos, 1,17). Le examinează pe amândouă din perspectiva lor pozitivă, favorabilă umanității, și înainte de toate, firește, bunătatea, care nici nu poate avea o perspectivă negativă. Așadar, Dumnezeu este prin excelență bun. Și firea Binelui este să se reverse și să se transmită. Și cum toate făpturile doresc Binele, la fel și Binele se revarsă către toate (Despre viața în Hristos, 7,33).

Un rod al acestei revărsări a Binelui este, între altele, crearea omului. Ceea ce definește crearea omului este faptul că a fost plăsmuit dintru început după chipul lui Hristos, dintru început a fost asemenea lui Hristos. Așadar, scopul originar al omului a fost să dobândească unirea cu dumnezeiescul Cuvânt, iar Hristos se face cunoscut în istorie, pentru a reface această unitate dintre Dumnezeu și om. ”Prin Omul cel dintru început firea omenească s-a alcătuit din nou”, prin Dumnezeu-Omul. Noi am primit capacitatea de înțelegere pentru a-L cunoaște pe Hristos, am primit dorința pentru a alerga către El, am primit memoria pentru a avea neîncetat în minte pomenirea Lui. Noul Adam a fost modelul lui Adam celui vechi. Astfel, creația a fost un stadiu preliminar al Întrupării (Despre viața în Hristos, 6,58).

Căderea este un episod pe care Cabasila nu îl trece cu vederea, dar nici nu îl aprofundează. De vreme ce omul a fost plăsmuit pentru Hristos, este clar că episoadele intermediare au o mai mică însemnătate. Prin cădere, omul a regresat la starea de materie amorfă, ”materie fără chip și fără formă” (Despre viața în Hristos, 2,19). Îndepărtarea de Dumnezeu echivalează cu inexistența, iar coexistența cu cel viclean înseamnă moarte duhovnicească.

Lucrarea de împăcare a umanității cu Dumnezeu și a recreării acesteia este săvârșită în comun de Persoanele Sfintei Treimi. ”În vreme ce Tatăl primeşte împăcarea, Fiul este Cel ce săvârșește împăcarea, iar Duhul Sfânt este însăşi mulţimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor care s-au împăcat cu El” (Despre viața în Hristos, 2,23). A fost realizată însă prin excelență de către Fiul, Care a devenit Omul cel nou. Este numit de către Cabasila ”Iisus cel în două firi”. A luat frământătura noastră din Născătoarea de Dumnezeu, singura care a purtat-o înlăuntrul ei în starea de dinainte de cădere și a predat-o Fiului ei. Așa cum am văzut, omul a fost plăsmuit după chipul lui Hristos, după chipul dumnezeiesc, și chiar și în cea mai rea stare de cădere a lui a păstrat un nucleu după chipul lui Dumnezeu și acesta este elementul pe care l-a întâlnit Cuvântul întrupat și l-a ipostaziat întru Sine.

Împăcarea omului cu Dumnezeu și facerea din nou a firii omenești s-a realizat prin toate stadiile întrupării, însă cu deosebire prin Patimă. Ceea ce a rezultat din acest demers înnoitor este viața cea nouă, viața în Hristos. Pentru dobândirea ei este nevoie de o dublă ofrandă, a lui Dumnezeu și a omului. În fapt, viața se oferă prin Taine, în care se repetă simbolic și real întregul parcurs al Întrupării, al Nașterii, al morții, al Învierii lui Hristos. Astfel, prin Taine ne sălășluim întru Hristos și Hristos întru noi (Despre viața în Hristos, 4,50). Însă harul sfințitor este ceva care se insuflă fiecărui om în parte, personal, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a omului.

Viața se dăruiește personal prin Taine, a Botezului ca început, a Mirungerii ca mijloc, și a Euharistiei ca final. Astfel, Hristos se revarsă întru noi, ne schimbă, ne preschimbă în ceea ce este El Însuși. Viața se păstrează însă prin voința liberă a omului care se nevoiește într-o luptă ce presupune fuga de gândurile deșarte, studiul duhovnicesc, rugăciune, comuniune neîntreruptă cu Trupul lui Hristos, nevoința în dobândirea virtuților. În nevoință, omul poate folosi această forță eficientă. Oricât har s-ar dărui omului de la Dumnezeu, fără lucrarea omului harul rămâne în nelucrare.

Omul singur, așadar, este cel care cucerește tronul și își așează singur cununa pe cap, prin propria sa hotărâre. Oamenii sunt cei ce se silesc și răpesc dumnezeiescul har (Despre viața în Hristos, 7,46). Viața este forța care pune în mișcare viețuitoarele, iar viața oamenilor este dragoste. Dragostea este puterea care unește ipostasurile diferite și îl leagă pe om de Dumnezeu într-un asemenea chip, încât omul ajunge să trăiască doar pentru El, să Îl iubească doar pe El, să se bucure doar de El. Astfel omul dobândește viața (Despre viața în Hristos, 7,43).

Felurită este experiența în strădania de dobândire a vieții – împărțită între tristețea pentru căderi și bucuria pentru cele bune, nu doar pentru cele prezente, ci și pentru cele nădăjduite. Participarea la Bine determină atitudinea creștinilor: ”căci nevoie este a te bucura de Cel iubit”.

Aceste lucruri pot fi atinse în orice condiții de viață, nu neapărat în pustie. Cabasila subliniază cu deosebire aspectul acesta, prin care vine cumva în contradicție cu isihaștii și pustnicii riguroși, dat fiind că el vorbește despre esența isihasmului, anume despre suflarea duhovnicească a omului lăuntric, trecând peste metodele tehnice isihaste. Viața duhovnicească se dobândește cu aceeași ușurință în lume, ca și în chilia isihastă, ea nu impune o schimbare a locului, a hranei, vestimentației sau a ritmului de viață. Se dobândește înlăuntrul omului, pe care Hristos Cel întrupat l-a ridicat din cădere. Nici bisericile, nici alt loc sfânt nu este atât de sfânt pe cât este omul cu care Hristos are comuniune prin firea omenească.

Cei desăvârșiți, desigur, au ceva mai mult decât virtutea, au însăși vederea lui Dumnezeu. Desăvârșirea constituie apogeul darurilor lui Dumnezeu, constituie întregul dar al lui Dumnezeu, toate s-au întâmplat în vederea desăvârșirii și ajungerii la vederea lui Dumnezeu: Raiul cel dintru început, prorociile, Întruparea, Patimile, Moartea. Toate acestea s-au întâmplat ca oamenii să se mute la cer și să devină moștenitori ai Împărăției cerești: ”Şi ce-ar putea fi oare atât de atrăgător încât să se asemene cu această privelişte, ceata celor fericiţi, adunarea celor ce saltă de bucurie? Pe de o parte Hristos se coboară strălucitor din cer pe pământ, dar în acelaşi timp şi de pe pământ se ridică alţi sori către Soarele dreptăţii! Totul e plin de lumină” (Despre viața în Hristos, 6,16).

Însă această experiență nu aparține exclusiv vieții cerești, pentru că ”viaţa în Hristos începe şi crește cât timp trăim pe pământ,însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea»” (Despre viața în Hristos, 1,1). Ea există, așadar, și aici. Care sunt însușirile acesteia s-a văzut parțial în cele spuse mai înainte: dragoste, bucurie, comuniune cu Dumnezeu. Înainte de toate, comuniune. Faptul că omul este unit cu Hristos: suflet cu suflet, Trup cu trup, Sânge cu sânge, îi oferă pacea deplină. Pacea îi face pe cei mulți un singur om, iară zarva îl face pe cel unul fragmentat în mulți (Tâlcuire la dumnezeiasca Liturghie 12,8). Pace în Duhul Sfânt este, prin urmare, experiența unirii cu Hristos, a iubirii netulburate de semeni și a deplinei împăcări cu noi înșine.

Deși teologia lui Nicolae Cabasila este insuflată de idealurile isihasmului, poziția sa diferă de aceea a isihaștilor propriu-ziși în două aspecte fundamentale. Primul este focalizarea asupra Persoanei lui Iisus Hristos, asupra dumnezeieștii iconomii și a vieții în Hristos. Al doilea este atitudinea pașnică, care anticipează și întâmpină orice polemică împotriva celor care nu sunt de acord cu opiniile lui.

Pomenirea Sfântului Nicolae Cabasila

Prețuirea Sfântului Nicolae Cabasila în Biserică a fost totdeauna profundă, așa cum o dovedește de altfel larga răspândire a celor două scrieri ale sale. Trecerea numelui său în calendarul Bisericii Ortodoxe de Răsărit a avut loc în urma acțiunilor și referatelor Preasfințitului Mitropolit al Tesalonicului, kir Panteleímon al II-lea, și a deciziei Patriarhiei Ecumenice din iulie 1983. Pomenirea lui s-a rânduit pentru 20 iunie.

Sursa: Macarios Hrisogonos, Sfinții Tesalonicului. Vol. II. Centrul de Studii hagiologice al Sfintei Mitropolii a Tesalonicului, Tesalonic 1997, Editura Sfintei Mănăstiri a Sfintei Teodora, pp.  96-109.