Calea spre sfințire

Fericitul întru pomenire Părinte Iosif Vatopedinul (+2009) descrie parcursul creștinului nevoitor și care, prin pocăință, ascultare, credință și dragoste, ajunge la sfințire.

Totdeauna să ne aducem aminte care sunt scopurile și căile viețuirii la care am fost chemați, acum, mai ales, când intrăm în stadionul nevoințelor Postului Mare. Se cuvine să fim mai cu luare aminte decât de obicei, pentru că scopul nostru nu este altul, și altă dată v-am spus, nu este altul, deci, afară de pocăință, peste tot este de trebuință pocăința și este o datorie a tuturor creștinilor. Noi, însă, sărmanii de noi, nu am venit aici pentru o pocăință formală, pe care o aveam și la părinții noștri, căci creștini am fost și la părinții noștri. Aici am venit chemați fiind de Dumnezeu, ca să urcăm la sfințire. Prin urmare, acest lucru să-l aveți neîncetat în minte. Deci nu împlinim formal pocăința, așa cum urmăm formal un program și ne ținem slujbele etc. Și aceste lucruri sunt necesare. Scopul nostru însă este să devenim ”curați cu inima”. Acesta este scopul nostru, și trebuie s-o dovedim și azi, acestei generații necredincioase și desfrânate, că nu, tradițiile noastre, credințele noastre, Hristosul nostru nu sunt doar ale ”vremii aceleia”, ele sunt valabile și acum, pentru că, iată, noi le trăim, și acest lucru îl dovedește generația noastră, îl dovedește care ne-a născut pe noi, rădăcina noastră, cel care ne-a îmbrăcat pe noi cu rasa. Era sfânt, nu după titlu, nici după formula de adresare, ci era sfânt în fapt. Nu vedeam noi cu ochii noștri sfințirea lui? Și atâtea altele câte v-am mai spus.

Deci am fost chemați de Domnul nostru pentru acest scop. Ne-a spus-o clar Domnul: ”Nimeni nu vine la Mine, de nu-l va atrage Tatăl Meu”, deci noi am fost atrași, nu ține de noi alegerea, ci a fost descoperire a voii dumnezeiești, ne-a descoperit-o Atotbunătatea Sa, căci din nenumăratele mulțimi de oameni ne-a ales pe noi, cei slabi, cei fără minte, niște nimicuri, niște oameni fără existență adevărată, ca să ne dăruiască binecuvântarea Sa și să ne așeze în latura sfinților.

De aceea, întrucât acesta este scopul nostru, aceasta este baza de la care pornim, însă nu vom rămâne doar la bază, nu vom rămâne doar la început, ci dorim cu jind să ajungem la capătul căii. Trebuie să ne luăm și diploma. Cu alte cuvinte, suntem chemați să urmăm Prototipului și pildelor Părinților noștri. Deci, scopul nostru este sfințirea, este întoarcerea la vechea simplitate, întoarcerea la chip și asemănare, și iată, mai ales această perioadă este calea practică prin care putem atinge acest scop. De aceea, având ca temei lepădarea de lume pe care ne-a dăruit-o Hristosul nostru și ne-a dezlipit de lume, fiind noi acum departe de obligațiile sociale, ne-am făcut oameni liberi și putem să ne împlinim îndatoririle sfințirii, așa cum vă tâlcuiesc totdeauna.

Omul, de fapt, așa cum am învățat de la Părinții noștri, după cădere a suferit o pervertire. Și nu este atât că ne-am îndepărtat de Dumnezeu și am pierdut binecuvântarea Lui și ne-am distrus pe noi înșine umblând pe căile pribegiei, ci faptul că personalitatea noastră a fost zdrobită, iar simplitatea cea dintru început a nepătimirii, a chipului și asemănării, a suferit o pervertire. Și exact în această privință e nevoie de atenție și aceasta este adevărata manifestare a pocăinței, nu niște forme goale de conținut. Trebuie să demonstrăm că vom lepăda de bună voie, prin împreună-lucrarea harului, pe omul cel vechi, cu patimile și dorințele lui, ca să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, cu omul cel după Hristos – Care ne-a atras ca să-I urmăm Lui și vrea să ne ia aproape de El și să fim cu El în toate făgăduințele pe care ni le face Sfânta Scriptură. Așadar, scopul nostru nu se schimbă, pentru noi nu există nici un pogorământ. Dacă monahul nu se îndeletnicește întâi de toate cu urcușul pe calea aceasta a sfințirii, atunci în zadar se mai ostenește. Aici n-am venit ca să schimbăm domiciliul sau forma de viețuire. Așa cum am spus mai înainte, și la părinții noștri, și în mediul în care trăiam eram creștini, dar aici Hristos cere de la noi să urmăm calea sfințirii, ne-a menit pentru aceasta, ne-a tras și ne-a adus aici.

Și ce este mai mult, lucru care constituie lauda noastră, este că acela care ne-a născut pe noi, Bătrânul nostru, adevăratul nostru Părinte, care ne-a asumat, care ne-a îmbrăcat cu rasa, este unul care avea întru sine deplin lucrată sfințenia, și am văzut, și am pipăit cu mâinile noastre și am auzit cu urechile noastre. Câtă îndrăzneală nu ne dă acest lucru? Faptul că suntem ucenici ai acestor învățători, ai acestor Părinți duhovnicești, cât curaj trebuie să avem și cât de fără minte am fi, dacă am pierde din vedere acest scop?

Scopul, Părinților, așa cum ni se tâlcuiește, este practica, este pocăința în modul specific misiunii noastre. Se cuvine să pornim de la practică, întrucât crearea omului cuprinde două aspecte, a fost creat mai întâi trupul de lut și apoi sufletul, așadar omul este alcătuit din două elemente. Acum, așadar, și faptele și înțelesurile sunt duble. Acum, în legea pervertirii funcționează amândouă aceste elemente, funcționează în mod pervertit și mintea, și trupul prin obiceiurile lui cele rele. De aceea, conjur dragostea voastră, fiți cu luare aminte la cea ce se numește practică. Noi, aici, în forma de viață obștească în care petrecem, ne aflăm exact pe căile acestea pe care le-au trasat Părinții noștri de Dumnezeu înțelepțiți. Așadar mintea noastră, atenția noastră este aceasta: să fim cu luare aminte la ce înseamnă practica. Să fiți foarte atenți, așa încât să ajutăm harul carele este cu noi, dar nu lucrează, dacă noi nu îi dăm prilejuri spre lucrare. Fiți cu mare luare aminte la proastele obiceiuri, la patimi, fiți cu mare luare aminte la grăirea împotrivă, la gânduri, la lenevire, fiți cu mare luare aminte să nu judecați. Niciodată să nu judecați! Orice greșeală s-ar întâmpla, orice greșeală ați vedea că se întâmplă, niciodată nu vă repeziți să judecați. Nu este Dumnezeu Cel care pe toate le chivernisește? El se îngrijește de noi, nu omul se îngrijește de om. Deci, acela care are această îndrăzneală, care este egocentrică, și zice: ”A, de ce cutare? Cutare lucru nu e bun? Cutare lucru e o greșeală!”, unul ca acesta a pierdut calea, pentru că sunt cumplite aceste patimi care lucrează prin ambele părți, și prin suflet, și prin trup. Și din acest motiv, dumnezeiescul har nu va putea lucra ca să ne curățească, să ne elibereze și să ne sfințească.

De aceea, să fiți cu foarte mare luare aminte! Iar temeiurile pe care se cuvine să le păstrați neștirbite sunt dragostea dintre voi și unitatea. Așa cum v-am spus și altă dată, dragostea nu este un sistem de virtuți, pe care l-a descoperit omul în mărginirea lui morală, ci dragostea este elementul ontologic al existenței noastre ca ființe raționale, dat fiind că și crearea noastră s-a făcut după chip și asemănare. Chipul și asemănarea este Însuși Dumnezeu, iar Dumnezeu este dragoste. De aceea, Dragostea în sine este Dumnezeu, de aceea și noi am fost creați luând de acolo, din Dumnezeu, ca izvor al ființei noastre, dragostea. Prin urmare, niciodată să nu lipsească dragostea dintre voi, pentru că dacă există dragostea ca temei, ca fundament, atunci simțământul dragostei este cel care vă stăpânește, vă păzește, iar atunci când vor începe să se pună în mișcare forțele iraționale, fie prin gânduri și idei, prin lucrarea diavolului, fie prin patimi și obișnuințe sau mediu, atunci dragostea ia poziție: ”Cum e cu putință să îl judec pe acesta pe care îl iubesc? Cum e cu putință să îl mâhnesc pe acesta pe care îl iubesc? Cum e cu putință să nu-l slujesc pe acesta pe care îl iubesc? Să nu mă jertfesc pentru el, de vreme ce, după Sfânta Scriptură, suntem datori să ne punem sufletul pentru frați? Și toate ale voastre cu dragoste să se facă (I Corinteni 16: 14)”. Așadar, păstrând ca temei dragostea, de acolo veți învăța cu cea mai mare ușurință tăierea voii și ascultarea. Dacă dragostea se aplică în chip desăvârșit și este lovită rădăcina egocentrismului, care este de fapt demonizare, atunci se apropie, pentru dorința de a dobândi ascultarea desăvârșită, se apropie de noi îndată Rugăciunea, care este de trebuință. Când se unesc acestea două, iar omul își taie cu desăvârșire voia și se supune, iar harul din noi ne îndeamnă la Rugăciune, atunci începem să urcăm. Ei, acestea este obligatoriu să se întâmple, de aceea, așa cum totdeauna vă îndemn cu tărie, să vă siliți mult la rugăciune, să nu găsiți cuvinte de îndreptățire pentru nelucrarea Rugăciunii. Dacă nu puteți altfel, ziceți-o cu glas, murmurând. Să ziceți Rugăciunea! Nu se poate altfel! ”Dar mă aud ceilalți!”, ”Foarte bine, să te audă! Nu smintim prin asta!”. Cuvântul ”Rugați-vă neîncetat!” este canon. Apostolul Pavel a spus-o. Să fiți osârduitori la rugăciune. Și Domnul nostru ne îndeamnă: ”Căutați, cereți, bateți și vi se va deschide!”. Așadar, aceasta este dogmă, este datorie. Atunci când păstrați rugăciunea, care se va naște din ascultare și din tăierea voii, atunci dumnezeiescul har se apropie și scoate mintea de sub acoperământul întunericului împătimirii și al captivității ei. Atunci, după ce mintea noastră iese de sub acoperământul patimilor, crește în noi discernământul, care de-acum devine pentru noi ochiul minții. Discernământul nu îl lasă pe om să cadă, îl previne, și îndată ce gândește sau hotărăște ceva irațional, demonic, îndată discernământul îl scapă. Acestea sunt fenomene firești, care țin de om, de crearea lui după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dar căderea le-a pustiit pe ele.

De aceea, acum Hristos ne-a atras să Îi urmăm și ne-a dat El Însuși pildă cum să lucrăm. Hristos, în viața Lui, a fost monah, asta e! Iar noi suntem urmași tradiției Lui. De atâtea ori v-am spus acest lucru și l-am și scris pe larg: După botez, în care s-a făcut dovada și înțelesul credinței noastre în Dumnezeul cel în Trei ipostasuri, întru Care credem, îndată ce a avut loc botezul, care era de trebuință și care reprezintă începutul, îndată urmează lepădarea de lume. Iată ce este lepădarea de lume: s-a dezlipit omul de ai săi, de mama sa, de cei ce-l protejează, de tot ceea ce avea, omenește vorbind. Așa cum a făcut Domnul și cu noi și ne-a dezlipit de familia noastră. Căci ce altceva este lepădarea de lume? Iar după lepădare, îndată se retrage la pustie. Se retrage la pustie, așa încât lipsa de grijă și eliberarea de obligații să confere minții libertate, ca mintea să se trezească, să știe ce face și ce e datoare să facă. Acesta este înțelesul. De aceea, fiți cu mare luare aminte la acest lucru!

Pentru că pricina căderii a fost neascultarea, Hristosul nostru așează la temelie ascultarea. La ce-I trebuia lui Hristos ascultarea? ”Căci întru nimic nu era mai prejos Tatălui în măreție”. De ce S-a supus? Cui S-a supus? Nu este El ”Cel prin Care toate s-au făcut” (Ioan 1: 3)? Nu este aceasta perihoreza despre care vorbesc Părinții? Dar se cuvenea să ne dea El Însuși pildă, ca un Părinte cu dragoste nemăsurată, pe care a arătat-o față de noi – aceasta este deșertarea, chenoza Sa. Deșertarea Sa cea de negrăit a fost să Își dovedească dragostea față de noi, oamenii cei căzuți.

Așadar, Hristos vine și nu-și asumă stăpânirea în chip poruncitor, ca să nu se submineze personalitatea, ci joacă rolul celui care se pocăiește, urmează El, în faptă, calea întoarcerii, a pocăinței, și ne îndeamnă să îi urmăm exemplul. De-acum nimeni nu mai poate veni cu justificarea că pocăința este imposibilă, că este grea sau irealizabilă. (…)

Astfel, îndată ce dobândește ascultarea, omul pleacă în pustie, unde își începe lucrarea de la primul pas, căci ”pentru mâncare a alungat vrăjmașul pe Adam din Rai”. De aceea, omul începe cu postul. Vedeți? Începe cu postul. Apoi se apucă de Rugăciune. Rugăciunea prin care cheamă, provoacă dumnezeiasca milostivire, fără de care nu putem face nimic. Apoi, după Rugăciune împlinește lepădarea de avere, sărăcia de bunăvoie, puritatea și simplitatea vieții, și astfel, urmând această cale a lepădării practice, îl provoacă pe satana la luptă. Și întru acestea este biruit satana și îl face să se retragă. Și cel care s-a lepădat și a urmat această cale, ne dă pildă și nouă. Aceasta este calea pe care au urmat-o Părinții noștri cei din veac. Astfel, și aceia și-au început pocăința după prima înfățișare a fricii lui Dumnezeu, au început cu pocăința, au urmat desăvârșit Prototipului, și-au asumat înțelesul absolut al sfințirii și au devenit fii ai lui Dumnezeu după har. Acestora acum ne rugăm, pe aceștia îi zugrăvim în icoane, acestora le-am zidit biserici, le-am alcătuit slujbe și îi rugăm neîncetat întru simțirea prezenței și a dragostei lor, acestora, dar, să le urmăm, pentru că nu sunt doar pilde de urmat, ci lucrează părintește dragostea și purtarea de grijă față de noi. Unii ca aceștia să devenim și noi azi-mâine, Părinților!

Așadar, să fiți cu mare luare aminte la tradiția noastră, la programul mănăstirii, așa încât niciodată să nu faceți voia voastră. Să vă împotriviți oricărui lucru aflat sub stăpânirea vrăjmașului și, dacă din greșeală se întâmplă să cădeți, să vă spovediți, ca să dați dovadă de smerenie.

După ce veți ține, așadar, toate acestea, va începe mărturisirea lui Dumnezeu, pentru că pricina căderii a fost lepădarea de Dumnezeu. Au refuzat voia lui Dumnezeu și Adam, și Eva, și Lucifer. Și prin refuzarea dumnezeieștii voințe, s-au prăbușit. Acum, Hristosul nostru a venit și s-a făcut ascultător Tatălui și astfel, ne conduce și pe noi la ascultare, iar această ascultare ne conduce din nou la mărturisirea lui Dumnezeu, pe care am pierdut-o după cea dintâi lepădare. Acesta este înțelesul. De aceea, fiți cu mare luare aminte la aceste lucruri. De aceea, se cuvine să urmăm acestea, așa cum totdeauna vă amintesc, iar astăzi îndatorirea noastră este mai mare, pentru că societatea din zilele noastre a dat faliment.

Să nu uităm istoria neamului nostru, suntem urmașii unor eroi, ai unor eroi duhovnicești, suntem moștenitorii unui ethos plenar, ai tuturor principiilor desăvârșite. Noi suntem cei care am răspândit credința, pentru că urmașii celor 12 Apostoli, după cum știți prea bine, cei mai mulți, erau greci, și grecii au răspândit Evanghelia la scară mondială și doar grecii o păstrează neștirbită până în prezent, plătind cu sânge acest preț. Aceștia sunt înaintașii noștri, iar noi suntem urmașii lor, de aceea se cuvine să dovedim că nu suntem niște trădători. Vom duce mai departe Tradiția Părinților, așa încât și noi să câștigăm cele către care ne-a atras Hristosul nostru și să devenim și pilde pentru frații noștri din lume, care, știți, în ce primejdii se găsesc astăzi!

Cel mai perfid mod de amăgire din partea diavolului în ziua de azi este acesta: ”Ei, mai există azi Evanghelie? Acestea sunt născociri ale popilor! Dar e cu putință să punem în aplicare aceste lucruri în ziua de azi?”. În chestiile astea s-a maturizat de-acum diavolul. Acum noi suntem chemați să mărturisim în faptă: ”Nu, domnilor, nu doar atunci, ci și acum, azi! Și iată sfințirea, pe care noi o lucrăm, în virtutea căreia acționăm și pe care o păstrăm, o așteptăm, o avem întru noi. Pentru că atunci când aceste căi riguroase în lucrarea pocăinței își ating scopul, când se trezește mintea și începe să le controleze pe cele iraționale și intră pe linia credinței și a ascultării față de voia lui Dumnezeu, atunci dumnezeiescul har începe să se apropie, nu în înțelesul de ajutor – și aceasta o lucrează dumnezeiescul har –, dar acum harul vine ca mângâiere, vine întru simțire, pentru că, frații mei, creștinismul nu este o ideologie abstractă, nu este un sistem de tip omenesc. Creștinismul este Adevărul, este Învierea, este Viața, este Lumina, este centrul ființialității, al existenței. Ei, în felul acesta, deci, dacă suntem atenți,  începe harul să ne arate zvâcnirile întru simțire ale Atotdragostei Hristosului nostru.

Deci, mântuirea noastră nu este o idee abstractă, anume să credem că ne vom mântui după moarte. Nu! Acest lucru nu ne satisface! Asta nu-i hrană pentru noi! Nu, vrem și cerem de aici, din clipa și ceasul de față, acum, când ne facem semnul Crucii și chemăm Numele cel atotsfânt, acum așteptăm și dorim cu nerăbdare simțirea acestui har: că, într-adevăr, Hristosul nostru este înlăuntrul nostru, ”Împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru” (Lc 17: 21). Acestea, toate, nu ni le spuneau Părinții noștri? Și acești Bătrâni despre care v-am vorbit? Aceștia erau Sfinți. Când Părintele meu duhovnicesc m-a văzut prima oara și nici măcar numele nu mi-l știa, acum 45-50 de ani sau câți or fi, mi-a profețit toată viața de atunci până în ziua de azi. Vedeți ce înseamnă sfințire? El s-a făcut dumnezeu după har. Orice vroiam să îi spun sau uitam să îi spun sau mă rușinam să îi spun, îmi spunea el, și îmi spunea și pricina pentru care suferisem cutare lucru, oricare ar fi fost. De aceea vă spun acestea, ca să dovedesc că această sfințire o cerem cu tărie de la Dumnezeu și noi. Suntem ucenicii acestor învățători, suntem urmașii acestor Părinți, suntem datori să ne facem învățători ai poporului nostru, să ne păzim idealurile, să ne păstrăm neamul.

Dacă ne luptăm în felul acesta, frații mei, și harul sfințirii se va arăta întru noi, pentru că harul sfințirii nu este o ideologie abstractă. Întocmai ca un parfum, îl ai închis, iar când vrei să îi vădești prezența, îl destupi și se umple tot locul de mireasma lui, și fiecare, fără să îl vadă, îl simte. Așa sunt și cei ce viețuiesc întru virtute. Calea sfințirii, atunci când începe să fie lucrată înlăuntrul omului, și mai cu seamă la monahi, și fără să vorbească ei, tăcând, ea glăsuiește, dă de știre, pentru că ”voi sunteți lumina lumii”, ”voi sunteți sarea pământului” (Matei 5: 4, 3). Aceștia suntem, deci! De aceea, conjur dragostea voastră, continuați-vă cu rigoare ascultarea, supunerea față de voia lui Dumnezeu, nu uitați de rugăciune și de tradiția mănăstirii noastre. Și să nu judecați cu ușurință! De ce judecați? Nu cumva suntem noi judecătorii? Nu este Dumnezeu Cel care chivernisește? Noi nu prin credință pășim? Prin credință pășim, nu prin noi înșine! Prin urmare, dacă prin credință pășim, nu e nevoie să judecăm noi, nu e nevoie să fim noi cei care spunem ”de ce?” sau ”dacă” sau ”nu cumva?”. Nu o să îndreptăm noi pe cutare, de vreme ce Dumnezeu îl chivernisește. Și dacă Domnul îl chivernisește, intervenția noastră este o îndrăzneală în cea mai gravă formă a ei. Cel mai mare blestem și ocară pentru creștini este atunci când ajung să arate cu degetul la ceilalți: ”De ce cutare? De ce cutare? De ce cutare?”. Asta înseamnă, după ei, că Dumnezeu nu face față, nu chivernisește bine. Uite unde duce asta!

De aceea, să fim atenți, mai ales între noi, ca unii ce suntem monahi. Niciodată să nu mai repetăm aceasta, să nu mai judecăm, ci să fim cu deplină dragoste și unitate între noi și cu rigoare în ținerea programului nostru și cu ascultare față de călăuzitorul și păstorul nostru duhovnicesc, așa cum învață sfânta tradiție. Căci așa vom înainta și cred deplin în milostivirea Hristosului nostru și în mijlocirile Sfinților noștri, că ne va învrednici de biruința la care ne-a chemat! Amin!