Crucea bizantină a Patriarhului latin de Constantinopol, Visarion

Cardinalul Visarion, pictură în ulei de Joos van Gent, Luvru

Patriarhul latin Visarion s-a născut la 2 ianuarie 1403 în Trapezunt și a murit la Ravenna, la 18 noiembrie 1472. A fost un intelectual bizantin de marcă, elev al vestitului filosof Gheórghios Ghemístos Pléthon, ajungând, pe rând, mitropolit ortodox de Niceea, titular al Patriarhiei de Constantinopol, cardinal al Bisericii Romano-Catolice, iar între anii 1463–1472, patriarh latin de Constantinopol. În 1455 și 1458 era să fie ales chiar Papă al Romei, lipsindu-i doar câteva voturi.

Cardinalul Visarion fost una dintre cele mai importante figuri ale umanismului bizantin și italian din perioada trecerii de la Evul Mediu la Renaștere și, în același timp, reprezentantul unei perioade întunecate din istoria elenismului.

Gheorghios Ghemisthos Pléthon a fost cel care l-a inițiat în filosofia platonică, făcându-l să devină, mai apoi, reprezentantul de seamă al acestui curent în Apus. În perioada celor cinci ani în care Visarion a locuit în Mystrá, a putut să înțeleagă criza prin care trecea pe atunci elenismul bizantin și atunci s-a născut ideea apropierii de Apus. În acest scop, a făcut numeroase demersuri la curtea Paleologilor și la despoții din Mýstra, frații bazileului Ioan al VIII-lea Paleologul, cu care legase relații de prietenie, sperând să obțină ajutor în demersurile sale viitoare.

În 1436 Visarion devine egumen al unei mănăstiri din Constantinopol, iar peste un an, în 1437, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul a hotărât să-l ia cu el la Ferrara, alături de ceilalți reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe, pentru a negocia unirea celor două Biserici, sperând să obțină, astfel, ajutor militar din partea Apusului. Pentru a-i da o mai mare autoritate, împăratul va aranja ca Visarion să fie hirotonit mitropolit de Niceea.

Cardinalul Visarion purtând racla Sfintei Cruci. Pictură în ulei de Gentile Bellini 1472-1473, National Gallery, Londra

La lucrările sinodului de la Ferrara-Florența, la început, Visarion a fost un adversar al unirii, dar pe parcurs și-a schimbat poziția, devenind mai conciliant și apoi cel mai fervent partizan al unirii. A fost de acord cu adaosul ,,Filioque” la Simbolul Credinței, susținând că nu există deosebire între expresiile ,,de la Fiul” și ,,prin Fiul”, iar la lucrările Sinodului unde s-a vorbit despre ,,focul curățitor al Purgatoriului” a înclinat spre punctul de vedere roman. În cele din urmă s-a semnat Acordul de unire pe care, la 6 iulie 1439, Visarion l-a citit solemn, în limba greacă, în catedrala din Florența, în prezența papei Eugeniu al IV-lea și a împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul.

Visarion purtând racla Sfintei Cruci, lucrare a unui artist venețian anonim, secolul al XVI-lea

După terminarea Sinodului, Visarion avea să se întoarcă iarăși în Constantinopol, unde s-a anunțat faptul că Visarion părăsise Biserica Ortodoxă, fiind numit cardinal roman de către papa Eugeniu al IV-lea. Între timp, în Constantinopol, partida antiunionistă continua să protesteze împotriva unirii de la Ferrara, iar Visarion, considerat promotorul semnării tratatului de unire, a fost nevoit să părăsească capitala. Astfel, în 1441, Visarion a părăsit Constantinopolul și a plecat în Apus unde își va prelua noile sale atribuții de cardinal.

În 1450, papa Nicolae al V-lea i-a acord conducerea Bolognei, care se afla, pe atunci, în componența statului papal, iar următorul papă, Pius al II-lea, l-a făcut pe Visarion unul dintre consilierii săi apropiați. În 1459, papa Pius al II-lea va convoca un sinod pan-european la Mantova, încercând organizarea unei cruciade împotriva turcilor care, prin cuceririle lor din perioada aceea, amenințau Europa creștină, în special Veneția și Ungaria. În pofida eforturilor lui, această încercare nu s-a bucurat de succes în rândul puterilor politice de atunci din Europa. Principalul negociator și reprezentant al papei a fost atunci, tot Visarion.

Vestea Căderii Constantinopolului în 1453 l-a găsit pe Visarion la Bologna, și, din acel moment, casa lui a fost un refugiu pentru grecii care căutau scăpare în Italia și care au găsit în Visarion un apărător al lor. Grija lui principală, însă, după șocul provocat de cucerirea Constantinopolului, era salvarea moștenirii culturale grecești clasice înaintea expansiunii otomane. Cu mijloacele economice de care dispunea din funcția de cardinal, a început să strângă manuscrise și să promoveze literele grecești în Apus, așezând la catedrele marilor universități ale vremii învățați greci de seamă care emigraseră din Grecia, în special constantinopolitani.

Racla bizantină a cardinalului Visarion, Gallerie dell’ Accademia din Veneția

În 1468, Visarion va dona Veneției prețioasa sa bibliotecă: în jur de 1000 de manuscrise grecești și latine, nucleul viitoarei Biblioteci Marciene din Veneția. Donația era însoțită de dorința ca manuscrisele aflate în bibliotecă să fie la dispoziția grecilor refugiați în Occident, pentru ca ei să nu uite niciodată care sunt rădăcinile lor, acum, când rămăseseră fără țară.

Visarion avea să se îmbolnăvească și să moară la 18 noiembrie 1472 la Ravenna. Înmormântarea a avut loc câteva zile mai târziu în biserica Sfinților Apostoli din Roma, care se afla sub jurisdicția sa, în prezența tuturor cardinalilor și a papei. Acolo se găsește mormântul, iar pe piatra mormântului, o inscripție în limba greacă amintește: ,,În viață fiind, Visarion a ridicat acest mormânt pentru trup, căci sufletul va merge la Dumnezeu Cel nemuritor”.

***

Inscripția funerară de pe mormântul lui Visarion

În dreapta și în stânga inscripției funerare de pe mormântul lui Visarion se poate observa blazonul: o cruce și pălăria de cardinal. De sus se văd raze care tronează deasupra crucii ținute de două mâini care simbolizează Bisericile Ortodoxă și Romano-Catolică, mărturie a devotamentului și a credinței sale în unirea Bisericilor.

În 1472, cardinalul Visarion a donat școlii Scuola Grande di Santa Maria della Carita din Veneția o raclă bizantină ce conținea două părticele din Cinstita Cruce, două părticele din veșmântul lui Hristos și Crucea de aur a Împărătesei Irina Paleologhina. Toate acestea se găsesc încadrate într-o ramă dreptunghiulară de lemn, având pictate pe ea scena Răstignirii și alte momente ale Patimilor Domnului. În epoca lui Napoleon, racla avea să ajungă la Viena, dar se va întoarce iarăși la Veneția odată cu sfârșitul Imperiului Austro-Ungar.

În anul 2010, la Florența, după 250 de ani, racla a fost deschisă și restaurată, fotografiindu-se toate părțile componente. Astăzi, racla se găsește la Gallerie dell’ Accademia din Veneția.

Capacul raclei are zugrăvită scena Răstignirii, în stil bizantin

Caseta cu Cinstita Cruce a cardinalului Visarion are deasupra un capac de lemn care culisează, având pictată scena Răstignirii, iar în interiorul casetei se găsesc zugrăvite scene ale Patimilor lui Hristos.

Atunci când capacul casetei este dat la o parte, se poate vedea o cruce de aur lucrată în filigran, adevărată operă de artă, care, conform inscripției pe care o poartă, a aparținut Irinei Paleologhina. În partea de sus, de-a dreapta și de-a stânga se găsesc doi îngeri, iar în partea de jos, Sfinții Împărați Constantin și Elena. În alte patru casete mici, ce au deasupra un geam de cristal, se găsesc două bucăți din Sfânta Cruce (sus) și două bucăți dintr-o pânză groasă, de culoare albastru închis, ce provine din veșmântul Domnului (jos).

Timp de multe secole, racla lui Visarion a rămas închisă, inaccesibilă cercetătorilor, care nu au avut posibilitatea să studieze inscripțiile de pe Cruce.  Numele Irinei Paleologhina se găsește scris pe Cruce, fiindun element cheie pentru a înțelege istoria acestei capodopere a artei bizantine.

Crucea Împărătesei Irina Paleologhina

Inscripția de pe cruce menționează: Chipul Crucii, căreia toată lumea i se închină, a fost împodobit  de către sora împăratului, Irina, fiica Paleologului, pentru mântuire și iertarea păcatelor.

“Irina, fiica Paleologului…”