Participarea la Tainele Bisericii

Aflat la Seminarul Teologic ,,Sfântul Varnava” din Lefkosía (Cipru), Mitropolitul Pavlos de Sisaníou și Siatísta vorbește despre importanța participării noastre la Tainele Bisericii.

Mitr. Pavlos: Cândva, eram profesor de religie la o școală și le-am dat copiilor un test. Testul era, de fapt, sub forma unei întrebări: Ce este de preferat? Să credem în Dumnezeu, chiar dacă nu prea mergem la biserică, sau să mergem la biserică, chiar dacă nu suntem foarte convinși de existența Lui?

Nu știu ce ați răspunde voi la această întrebare dacă v-aș întreba acum, dar, de obicei, cel mai simplu răspuns, este că este bine să credem în Dumnezeu, chiar dacă nu mergem foarte des la biserică.

Am discutat, desigur, pe marginea răspunsurilor pe care elevii le-au dat atunci, iar cei mai mulți dintre ei au scris că este mai bine să mergem la biserică, pentru că, poate, încet, încet vom începe să credem în Hristos. Unii elevi au scris că, odată ce începi să mergi la biserică, la un moment dat, vei crede pe deplin în Dumnezeu.

Pe cei care au scris că este mai bine să crezi în Hristos, chiar dacă nu mergi la biserică, i-am întrebat ce cred ei că înseamnă ,,a crede în Hristos”. Numai a accepta că există Dumnezeu? Dumnezeu nu are nevoie nici de mine și nici de voi, așa cum v-am spus mai înainte.

Așadar, ce înseamnă ,,a crede”? ,,A crede” înseamnă ,,a fi încredințat”. Înseamnă să te încrezi în cineva, într-o persoană, dar și în cuvântul acestuia. Și ce ne spune Hristos? Ne spune: ,,În biserică voi lăuda pe Domnul”. Ne spune că trebuie să fim adunați toți, laolaltă, pentru că El pentru aceasta a venit în lume, pentru ca toți să fim o mare familie. Omul care trăiește în Biserică, omul care se hrănește din Viața lui Hristos, devine și el, cu adevărat, omul lui Dumnezeu.

Cândva, cineva care nu credea în Hristos a vrut să lupte împotriva credinței în Hristos și a spus cel mai mare adevăr pe care l-ar fi putut spune. A spus: ,,Nu v-ați săturat de toate aceste bazaconii despre Dumnezeu? Omul este ceea ce mănâncă”. Eu nu pot decât să confirm ceea ce a spus acel om. Într-adevăr, omul este ceea ce mănâncă. Cel care mănâncă doar pâine, carne, fructe, legume, nu se deosebește cu nimic de animale. Însă, cel care mănâncă și bea Trupul lui Hristos, se face și el dumnezeu. Exact această posibilitatea ne-a oferit-o Hristos, de a deveni dumnezei, participând la viața Sa. De aceea, toți sfinții Bisericii noastre, sunt roade ale Dumnezeieștii Liturghii. Mai înainte, domnul Nikolaídis a spus că, într-adevăr, îl cunoșteam de foarte mulți ani pe părintele Iákovos (Tsalíkis), și, trebuie să vă spun că regiunea în care am trăit foarte mulți ani – aproape 27 de ani – era ,,patronată” de doi sfinți mari ai Bisericii: Sfântul Ioan Rusul și Cuviosul David. Iar alături de ei, acolo, la Mănăstirea Cuviosului David, îl aveam și pe gheronda Iákovos Tsalíkis. Acești trei mari sfinți au trăit în perioade de timp diferite. Însă, dacă vom observa cu atenție viețile lor, vom vedea că existe elemente comune. Sfântul Ioan Rusul, care era și foarte tânăr, este acel sfânt care dezminte toate argumentele pe care le invocăm noi câteodată pentru lipsa noastră de credință. Era tânăr, trăise departe de țara sa natală, Rusia, departe de familia sa, de părinții săi, sclav, împins de către stăpânii săi turci să se lepede de credință, și totuși, a putut, dincolo de aceste condiții dificile – trăia într-un grajd de vite – să-și sfințească viața. Iar Dumnezeu l-a binecuvântat, astfel că, după trecerea sa la cele veșnice, trupul său a rămas nestricăcios. Iar la trei ani de la adormirea sa, creștinii, dar și turcii, vedeau o lumină deasupra cimitirului creștinilor. Iar când s-au apropiat, au văzut că lumina era deasupra mormântului ,,sclavului” (așa era numit Sfântul Ioan). De ce, oare, Dumnezeu a păstrat trupul acestui ,,sclav” nestricăcios? Pentru a ne arăta nouă că, indiferent de condițiile de viață în care trăim, putem să ne sfințim și noi. Vrea Dumnezeu să ne spună că nu putem invoca diferite motive care ne-ar fi împiedicat să trăim o viață creștină așa cum trebuie. Indiferent de condițiile în care trăim, putem să-L dobândim pe Dumnezeu. Sfântul Ioan, în fiecare sâmbătă, mergea pe ascuns la biserica unde se adunau creștinii, și se împărtășea cu Dumnezeieștile Taine. Iar înainte de a muri, duhovnicul său, părintele Zosima i-a dus Sfânta Împărtășanie într-un măr. Astfel, acest tânăr, care a trăit în aceste condiții foarte dificile, fiindcă, atât cât a trăit se împărtășea de viața Lui Hristos, de aceea a și  primit răsplata încă din această viață. De ce? Fiindcă sfintele sale moaște, care se păstrează întregi și sunt frumos mirositoare, arată tocmai viața care a învins moartea. Și arată că fiecare om poate să fie părtaș la viața dumnezeirii. Vedeți ce spunem la Dumnezeiasca Liturghie? Zicem: ,,Să luăm aminte, Sfintele sfinților”. Iar credincioșii răspund: ,,Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos”. Dar, cum, așadar îl numim și pe Sfântul Ioan ,,sfânt”? întrebarea este: poate viața acestui sfânt al lui Dumnezeu să devină propria noastră viață? Iar Hristos ne răspunde: ,,Da”. ,,Cel care se împărtășește cu Trupul și cu Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el”.

Cuviosul David a trăit destul de mulți ani mai târziu. A clădit mănăstirea, și a urmărit un singur lucru în mănăstirea pe care a ridicat-o: să slujească în fiecare zi. Dumnezeiasca Liturghie este laboratorul unde viața omului plină de stricăciune și moarte, se altoiește pe viața Lui Hristos. Nu se numește ,,liturghie”? ,,Liturghie” înseamnă ,,lucrarea poporului”. Adică lucrarea noastră. Dar care este lucrarea noastră? Să-i dăm Lui Dumnezeu viața noastră plină de stricăciune și moarte, și să primim viața lui Dumnezeu. Viața lui Hristos a învins moartea. Cum îi ducem lui Dumnezeu viața noastră? Prin prescura și vinul pe care le ducem la altar. Pâine și vin mâncăm și bem numai noi oamenii. Iar ca acestea să devină pâine și vin noi vom cultiva grâul și vița de vie, le vom îngriji, pentru ca, la sfârșit să avem pâinea și vinul. Adică, pentru ca grâul să devină pâine iar strugurele vin, trebuie ca omul să trudească.

Așadar, când ducem pâinea și vinul la altar, noi îi spunem Lui Dumnezeu: ,,Doamne, Îți aduc aceste daruri, ca simbol și jertfă ale vieții mele”. Iar Dumnezeu primește pâinea și vinul, adică viața noastră, și le face Trupul și Sângele Domnului. Le face viața Lui Hristos și ne cheamă: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă”. Ne apropiem, ne împărtășim și devenim părtași ai vieții dumnezeiești pentru că Îl avem pe Hristos care se sălășluiește în inima noastră. Noi trebuie doar să Îl păstrăm, iar cei care se nevoiesc și Îl păstrează, primesc puterea de a deveni fiii săi, precum Sfântul Ioan Rusul și Cuviosul David. Așa au trăit oamenii aceștia, s-au nevoit pentru a-L dobândi pe Dumnezeu. Nu au urmărit nimic altceva. Alături de ei, la fel s-a nevoit și părintele Iákovos în vremurile noastre. Iar părintele Iákovos avea mare evlavie și la Sfântul Ioan, și la Cuviosul David. Și, de vreme ce îi avea la mare evlavie, a și fost ,,vizitat” de către aceștia pe când era bolnav și era internat în spital. Și, după cum i-a confirmat Sfântul Ioan, acela a fost cel care l-a operat, și nu medicul chirurg. El a fost cel care i-a dirijat mâna medicului în timpul operației, și, deși îi spuseseră că ar fi trebuit să moară în urmă cu doi ani, din pricina problemelor de sănătate pe care le avea, însă, Sfântul Ioan i-a spus: ,,Ar fi trebuit să mori astăzi, dar Dumnezeu ți-a dăruit și ziua de mâine”. Iar ,,ziua de mâine” a fost, din fericire pentru noi, nu mai puțin de treizeci de ani. Treizeci de ani l-am mai avut alături de noi pe părintele Iákovos, el, care ar fi trebuit să moară atunci, din pricina problemelor de sănătate pe care le avea. Iar părintele Iákovos același lucru și-a propus: să slujească în fiecare zi Dumnezeiasca Liturghie. În fiecare zi se împărtășea. Și, după cum ne spunea, deși era foarte obosit mai mereu, din pricina problemelor de sănătate pe care le avea, când se afla în fața Sfintei Mese se simțea ca un copil. Cândva, un tânăr a mers la el ca să se spovedească, iar a doua zi s-a împărtășit. Când a ieșit din biserică după Liturghie, părintele Iákovos l-a întâlnit în fața bisericii și l-a întrebat: ,,Cum te simți?”. Acela i-a răspuns: ,,Gheronda, mă simt minunat, simt o pace în sufletul meu”. Iar părintele Iakovos s-a apropiat de el și i-a șoptit la ureche, ca și când i-ar fi spus o mare taină: ,,Așa mă simt eu, fiule, în fiecare zi”.

Vedem, astfel, că nu doar aceștia trei, ci toți sfinții, cu toate că au trăit în vremuri și în epoci diferite, au crescut, însă, în același pământ roditor al Bisericii. Și toți s-au identificat cu aceeași viață, viața Lui Hristos. Și, de atunci încolo au fost capabili să înfrunte orice greutate, și să înfrunte chiar și moartea. Și, îmi amintesc, și nu vă ascund acest lucru, cu câtă emoție am citit prima dată, și, chiar și astăzi când citesc mă emoționez, despre tinerii martiri de aici, pentru aceia al căror sânge curge în venele dumneavoastră, cei care, cândva, luptând pentru dobândirea libertății acestei insule, au fost murit spânzurați. Erau tineri, precum copiii de astăzi care merg la orele de religie. Mergeau către spânzurătoare și cântau: ,,Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce ești viața cea fără de moarte”. Cine poate să înfrunte astfel moartea? Cel care are în el Viața care a biruit moartea. Doar acesta poate să stabilească ce anume este adevărata libertate. Mai întâi, este libertatea interioară, fiindcă aceasta este sclavia cea mai aprigă, de a deveni omul rob patimilor, răutăților, egoismului său, care distruge relațiile dintre oameni. Însă, atunci când omul se va lupta pentru a birui dorința de a face ceea ce îi dictează voința sa, atunci se va altoi pe Trupul lui Hristos, se va hrăni din Viața Lui, va lupta din răsputeri pentru a ține poruncile Sale și a face voia Sa, iar atunci, viața lui Hristos se va oglindi  în trupul său cel muritor. Acesta este elementul comun după care îi recunoaștem pe toți sfinții. Așa au viețuit toți sfinții Bisericii. Așa au trecut prin viața aceasta pământească, indiferent de vremurile în care au trăit. Și, încă ceva să știți: nici unul dintre aceștia nu s-a sfințit fiindcă s-a temut ca nu cumva să ajungă în iad. Toți sfinții L-au iubit pe Dumnezeu. Și și-au umplut viața de prezența Lui Hristos. Și au făcut tot posibilul pentru a-L păstra, mergând până acolo încât să dea la schimb această viață pământească, pentru a dobândi pe aceea care a biruit moartea. Și, nimeni nu face un asemenea lucru doar ca să facă o faptă de vitejie sau de bravură. Face acest lucru acela care are experiența vieții Lui Hristos în propria sa viață. Unul ca acesta, într-adevăr, nu se va teme deloc de moarte. Și, de vreme ce nu se teme de moarte, este hotărât să biruiască și patimile care tind să pună stăpânire pe el. Și, astfel, să învețe ca în viața sa să țină poruncile și să facă voia lui Dumnezeu.

Știți cu ce seamănă poruncile lui Dumnezeu? Seamănă cu semnele de circulație ce se găsesc peste tot pe marginea drumului. Te afli la volanul mașinii, și, la un moment dat, vezi o plăcuță care te avertizează că drumul se îngustează. Dacă nu încetinești, vei ieși în afara spațiului carosabil. Altă plăcuță te avertizează: ,,Atenție, drum alunecos!”. Dacă nu vei lua în seamă această avertizare, atunci, este foarte posibil să ai accident. Sau: ,,Atenție, trecere la nivel cu calea ferată!”. Aici, în Grecia auzim în fiecare zi știri despre oameni care au murit fiindcă au trecut calea ferată fără a se asigura. De ce au făcut acest lucru? Fiindcă și-au spus în sinea lor: ,,Eu o să reușesc să traversez înainte să treacă trenul”. Asta face acea plăcuță, te avertizează. Dar, noi zicem că vom reuși să trecem la vreme. Din păcate, mulți dintre noi facem de foarte multe ori acest lucru în viața noastră, deși vedem semnele de avertizare care sunt, așa cum am spus, poruncile lui Dumnezeu. Iar rezultatul este că, de cele mai multe ori nu reușim să trecem la timp. Și așa are loc accidentul. În cele din urmă, ne putem pierde viața în orice clipă.

Acum, când spun aceste lucruri, îmi aduc aminte de un tânăr. Era un tânăr bine făcut, înalt, care, într-o zi a bătut la ușa biroului meu. A intrat înăuntru, s-a uitat fix în ochii mei și mi-a spus: ,,Părinte, știi de ce am venit? Știi care este problema mea?”. Înainte să apuc să îl întreb, mi-a spus el singur: ,,Am SIDA”. Și, înainte să apuc să spun ceva, tot el mi-a luat-o înainte și mi-a zis: ,,Și știi ce regret eu acum foarte mult?”. ,,Ce? l-am întrebat eu”. ,,Cum se face că acum mă pot stăpâni, iar înainte nu puteam?” ,,Fiule, eu ce să mai spun? Ai spus tu singur ceea ce era de spus. Trebuia să te opui acelora care te-au convins să faci anumite lucruri. Acelora atunci trebuia să le spui că nu poți face ceea ce fac ei. Acum pricepi, cred, foarte bine – dar acum este prea târziu – că ai fi putut trăi după legea lui Dumnezeu”. Nu cu mult timp în urmă, acest tânăr a murit. De ce? fiindcă unii i-au furat mințile, pentru că el i-a ascultat pe aceia care îi spuneau că poate trăi și fără Dumnezeu. Că poți să trăiești fericit și îndestulat fără să faci voia lui Dumnezeu. Toate aceste accidente pe care le vedem zilnic nu ne arată decât faptul că acela care nu ia în seamă semnele de circulație, adică acela care este indiferent față de poruncile λui Dumnezeu, în cele din urmă, acela își distruge viața. Iar cei care, cu smerenie, au primit voia lui Dumnezeu, care au făcut tot posibilul ca să țină poruncile, iertați-mă pentru ceea ce voi spune, dar aceia, pur și simplu au fost oameni deștepți, oameni înțelepți. Pentru că doar un om deștept nu pune niciodată voința sa mai presus de voința lui Dumnezeu. Este, oare, posibil ca Dumnezeu să nu știe ceea ce spune? Este, oare, posibil ca Dumnezeu să dea greș? Este, oare, posibil ca eu să știu mai bine ceea ce îmi folosește cel mai bine? La Dumnezeiasca Liturghie auzim: ,,Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să i-o dăm”. Viața noastră întreagă trebuie s-o lăsăm în mâna lui Dumnezeu. Ei, asta vă spuneam, că numai omul deștept face acest lucru. Cunoaște voia lui Dumnezeu, adevărata cale a lui Dumnezeu, și, înainte de toate, dragostea lui Dumnezeu. Este, oare, posibil, ca Dumnezeu, care mă iubește, Care S-a jertfit pe Sine pe Cruce, să nu aibă grijă de mine și să mă abandoneze? Este, oare posibil, ca acela să nu vrea binele meu? Este, oare, posibil ca Acela să îmi facă mie viața mai grea? De aceea, omul chibzuit, împreună cu profetul zice: ,,Vorbește, Doamne, căci robul tău urmează cuvintelor Tale”.

Cândva, am mers, împreună cu un grup mai mare de tineri, la Mănăstirea Cuviosului David, în Evvia. Tinerii îl iubeau și îl prețuiau foarte mult pe părintele Iákovos. La sfârșit, când ne apropiam deja de casă, le-am spus: ,,Copii, noi toți îl iubim și îl prețuim pe gheronda. Dar, v-ați întrebat vreodată, acest om al Lui Dumnezeu ce lucru important a făcut el în viața sa, încât atâta lume vine și îl caută?”. ,,Nu știm, au răspuns. O să-l întrebăm data viitoare când vom mai merge”. ,,Eu l-am întrebat”, le-am spus. ,,Și ce ți-a răspuns?”. ,,Când l-am întrebat, m-a privit foarte ciudat”. ,,Eu? mi-a spus. Eu, părinte, eu fac umbră pământului degeaba. Ce am făcut eu în viața mea? Nimic nu am făcut”. Ei bine, trebuie să știți că acest ,,nimic” este tocmai lucrul cel mai măreț pe care l-a făcut. Adică, nu a făcut ,,nimic” după mintea și după voința sa. Ci, din clipa când a intrat în mănăstire, s-a lăsat cu totul în mâinile lui Dumnezeu. A ținut canonul său de călugăr, a ținut rânduiala mănăstirii, și, în cele din urmă, Dumnezeu l-a răsplătit. S-a deșertat pe sine de tot ce însemna voia sa, și s-a umplut de harul lui Dumnezeu făcând voia lui Dumnezeu. Astfel, el a trăit viața Lui Hristos în viața sa de zi cu zi. Așa erau și așa au trăit toți sfinții Lui Dumnezeu. Cu această simplitate, au renunțat la propria lor voință. Acesta este elementul care îi unește pe toți sfinții, indiferent de epoca în care au trăit. Au renunțat nu doar la propria lor voință, ci chiar și la viața pământească, așa cum au făcut mucenicii Bisericii noastre. Aceștia, de aceea au mărturisit, pentru a face până la sfârșit voia lui Dumnezeu, și nu voia lor, și nici voia altcuiva. Și, în cele din urmă, ei sunt oamenii care au învins moartea. Noi, astăzi, care facem de cele mai multe ori voia noastră, deși se presupune că suntem vii, de fapt, în realitate, suntem morți.

Și, fiindcă am început vorbindu-vă despre Dumnezeiasca Liturghie, voi termina cu o altă întâmplare, care, de asemenea, are legătură cu Dumnezeiasca Liturghie. Cândva, un om a vrut să mă vadă, fiindcă, spunea că a făcut foarte multe greșeli în viața sa, greșeli foarte mari, iar acum se găsea într-o situație fără ieșire și era foarte deprimat din cauza aceasta. Eu, după ce l-am ascultat, la sfârșit i-am pus o întrebare, care, se pare că l-a surprins foarte mult. L-am întrebat: ,,La biserică mergeți vreodată?”. El s-a uitat foarte straniu la mine, ca și cum mi-ar fi spus: ,,Eu îți vorbesc de problemele mele și tu mă întrebi dacă merg la biserică?”. De aceea, nu s-a simțit foarte comod și, oarecum deranjat de întrebare, mi-a spus:

– Vreți să vă spun adevărul?
– Desigur, i-am răspuns eu.

Atunci, el îmi zice:
– Să știți că nu simt absolut deloc nevoia de a merge la biserică.
– Am înțeles, i-am răspuns eu.
– Ce ați înțeles? m-a întrebat.
– Dacă vă voi spune o să vă supărați?
– Nu, mi-a răspuns, nu o să mă supăr.
– Sunteți un cadavru, i-am spus.

A fost foarte surprins de ceea ce i-am spus. Părea chiar deranjat de vorbele mele. Am continuat și i-am zis:
– Dacă îl înțepi cu un ac pe un om mort va simți acela ceva?
– Nu, mi-a răspuns.
– Și dacă îl mângâi?
– Nici atunci.
– Dacă îi arunci o oală de apă fiartă pe față va reacționa?
– Nu, nu va face nimic, mi-a răspuns.
– Și dacă îi aruncăm apă rece?
– Nici atunci.
– Asta ești tu, i-am spus eu atunci. Un cadavru care nu simte nimic. În realitate, fiindcă sufletul nostru nu este decât suflarea lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, de aceea tu nu simți nevoia de a merge la biserică. De vreme ce tu nu simți nimic, înseamnă că sufletul tău a murit. Și aș vrea să te mai întreb încă ceva: Ce simți când te apropii de un om mort?
– Miroase urât.
– Așadar, un om mort miroase urât. Înțelegi acum care este legătura între un om mort și starea ta de acum? Tot ceea ce mi-ai spus până acum nu arată decât faptul că sufletul tău este mort, și fiind mort de ceva vreme, că a început deja să miroasă urât. Toate faptele tale de care mi-ai povestit – pentru care trebuie să îți fie rușine, desigur – nu sunt decât mirosul greu al unui suflet mort.

Nu știu dacă ,,tratamentul” meu nu a fost cumva prea tare pentru acel om, știu însă că a fost bun, pentru că el a aflat atunci că este foarte important să mergi la biserică. De ce? Pentru că, mai devreme, la Dumnezeiasca Liturghie, am citit rugăciunea care spune: ,,Coboară Duhul Tău cel Sfânt peste noi, și peste Darurile acestea ce sunt puse înainte”. ,,Peste noi”, spune rugăciunea, pentru ca Dumnezeu să coboare Duhul Său Cel Sfânt peste noi. Dacă acum, când veți merge acasă  veți strânge toate ghivecele cu flori și le veți duce la subsol, florile se vor ofili. De ce? Pentru că soarele este viața lor, sursa lor de viață. La fel și noi, dacă vom tăia legătura care unește viața noastră cu viața dumnezeirii prin duhul Său, atunci sufletul va muri și el. Acesta este adevărul, fie că ne place, fie că nu ne place. Pentru că harul Lui Dumnezeu este hrana sufletului nostru. Este viața sufletului omenesc, este adevărata viață a omului.

De aceea, în viață trebuie să purcedem având ochii larg deschiși. Și să vă dați toată silința și să încercați să fiți cu adevărat înțelepți.

O să vă mai spun ceva ce mi-am adus aminte acum. Nu are legătură directă cu ceea ce v-am spus, dar este, de asemenea, foarte important. Eram odată la Londra, la un spital și eram cu un copil bolnav. Și au adus acolo un tânăr, grec, bolnav și acela. Diagnosticul medicilor a fost cancer provocat de tutun. M-am dus să îl văd. Când am ieșit din salonul în care se afla, soția lui a ieșit să mă însoțească. La un moment dat mi-a spus: Părinte, fumează de la 12 ani. La ce să ne fi așteptat?

În acea clipă mi-a venit în minte un gând. Acesta, la vârsta de 12 ani era, probabil, cel mai admirat, cel mai ,,șmecher” acolo, în grupul lui de prieteni. Acum, la 42 de ani, cu cancer la plămâni, se mai simte, oare, la fel de șmecher? În cele din urmă, cine este cel șmecher, în sensul bun al cuvântului? Este acela care încearcă – și reușește – să vadă Cine este acela care îi dă viață, și cine este acela care îi provoacă moartea. Și știe să lupte pentru viață, și, să nu uităm acel proverb care spune: ,,Carnea ieftină doar câinii o mănâncă”. Nu există nimic bun în viață care să poată fi obținut fără sudoare și fără trudă. Nu există nimic frumos în viață care să nu fie și scump, și care se obține prin încercări, voință, perseverență. Așadar, dacă vreți o viață care să merite efortul, o viață de care să vă bucurați voi, mai întâi, iar ceilalți, mai târziu, trebuie să știți că această viață o veți câștiga doar luptând, pentru ca să puteți fi, cu adevărat, oameni binecuvântați. I-ați văzut pe acei sportivi, atunci când primesc medaliile? Noi îi aplaudăm. Dar, câți dintre noi știu ce se ascunde în spatele acelei medalii? Câtă pregătire, câte antrenamente, cât efort? Un antrenor adevărat nu își va lăsa elevii săi să stea pe scaun degeaba. O să le zică: ,,Ridică-te de-acolo, aleargă, antrenează-te, depășește-ți limitele trupului. Doar prin trudă și sudoare vei putea câștiga!” Așadar, dacă aceste premii lumești pot fi obținute doar printr-o muncă deosebită, premiul vieții care a înfrânt moartea, nu poate fi obținut decât, de asemenea, prin trudă și sudoare.

Eu vă urez să aveți puterea de a duce această luptă, să vă hrăniți duhovnicește cu hrana care vă face dumnezei, și să vă luptați din greu să descoperiți unul în chipul celuilalt, Chipul lui Dumnezeu. Și, astfel, toți, împreună, să faceți parte din această comunitate umană în care unul este bucuria celuilalt, și nu iadul celuilalt. Amin!