Trei ucenici ai Cuviosului Paisie Aghioritul

Pe 17 noiembrie 2014, la Mănăstirea Putna au poposit spre închinare arhimandritul Teoclit Bolkas și ieromonahul Paisie, de la Mănăstirea „Sfântul Arsenie“ din Halkidiki, Grecia, și arhimandritul Casian el Inati, de la Mănăstirea „Maicii Domnului Cald-Mijlocitoarea” din Liban, aflați în România pentru a participa la Simpozionul internațional „Întâlnirea cu Părintele duhovnicesc: Cuviosul Paisie Aghioritul (1924‑1994)”, organizat de Mitropolia Moldovei și Bucovinei la Mănăstirea Neamț. Mai jos sunt câteva dintre cuvintele pe care acești fii duhovnicești ai Cuviosului Paisie Aghioritul le-au împărtășit spre folos sufletesc părinților mănăstirii noastre.

Ieromonahul Paisie, Arhimandritul Teoclit Bolkas, Arhimandritul Casian el Inati

Arhimandritul Teoclit Bolkas
O doamnă, care acum este în vârstă, pe când era mică l-a întrebat pe bunicul ei, care era preot: „Bunicule, ce este raiul și ce este iadul?” „Ascultă, copila mea: când punem în practică ceea ce ne arată conștiința noastră, atunci Dumnezeu ne dă bucurie și pace în suflet; și atunci când facem invers de ceea ce dictează conștiința, avem supărări și simțim necazuri. Bucuria pe care ne-o dă Dumnezeu este o pregustare a raiului, pe când întristarea pe care o simțim atunci când facem ceva împotriva conștiinței noastre este o pregustare a iadului. Prin urmare, fiecare dintre noi să aleagă ce dorește: fie rai, fie iad. Pentru că noi de aici ne pregătim pentru viața cealaltă.”

Ieromonahul Paisie
Am fost catolic. De mic copil mi-am dorit să devin preot. M-am dus la seminar, în mănăstire, am studiat în Viena, am devenit ieromonah într-o mănăstire benedictină – până atunci toate au fost bune. Ca ieromonah, au început problemele în interiorul meu. Am înțeles că unele lucruri nu erau corecte. Am început să-i citesc pe Sfinții Părinți și am văzut că, dacă ne întoarcem în istorie, la fiecare sută de ani, Occidentul era mult mai aproape de Ortodoxie, inclusiv viețile sfinților, muzica bisericească.
Am început să caut despre Ortodoxie, dar era greu. Aveam 40 de ani, eram călugăr de 20 de ani – unde să mă duc? Am făcut rugăciune să mă lumineze Dumnezeu și am auzit de la o bătrână că, într-o casă învecinată cu ea, vin din când în când călugări de la Muntele Athos. Asta se întâmpla în Germania. Am întrebat-o: „Dacă vin acești părinți, voi putea să mă întâlnesc cu ei ca să discut problemele care mă preocupă?” „Da, probabil că da.” Am așteptat 2 ani. Și mă gândeam: dacă Dumnezeu nu vrea, voi rămâne ceea ce sunt, dar în interiorul meu nu eram prea bine. Și, deodată, mă sună bătrâna și spune: „Părinții au venit și am binecuvântare ca să te chem să vii.”
Era luna ianuarie, iar în iunie deja mă aflam în Grecia, la mănăstirea părintelui Theoclit Bolkas. M-am botezat acolo, le-am luat pe toate de la început – noviciat, călugărie, hirotonie. Și în toți acești ani, mai mult de 10, nici într‑o clipă nu m-am gândit că ar fi fost mai bine să rămân catolic. După botezul meu în Biserica Ortodoxă a început o viață nouă, foarte puternică, cu multă bucurie și am înțeles că Ortodoxia are esență. Într-adevăr, Dumnezeu trăiește în această Biserică. Este o Biserică vie și acest lucru îl poți vedea aici, în România.

Să vă povestesc o întâmplare. Voiam să fac o mănăstire. Și părintele stareț m-a întrebat: „Ce hram va purta mănăstirea? Acoperământul Maicii Domnului?” „Nu. Aș vrea Axion estin.” Părintele Stareț îmi spune: „Să fie binecuvântat!” După aceea m-am gândit: ce am făcut? Trebuia ca eu să spun „Să fie binecuvântat!” M-am dus la părintele stareț și i-am spus: „Părinte stareț, să fie binecuvântat hramul Acoperământul Maicii Domnului.” „Nu, nu! Cum vrei tu.” Din nou n-am știut ce să mai fac. Un prieten mi-a dat un DVD despre Cuviosul Paisie Aghioritul. După ce l-am vizionat, mi-a venit gândul: De ce să nu cer de la părintele Paisie să îmi arate ce să aleg? În clipa aceea pe ecran a apărut un indicator: Acoperământul Maicii Domnului. Și în felul acesta și cuviosul Paisie mi-a arătat că ascultarea este binecuvântată.

Arhimandritul Casian el Inati
Dragostea aduce ascultare. Ceea ce-și dorește monahul este să dobândească bucuria pe care să o împărtășească apoi lumii întregi. Lumea are cele ale lumii. Cele duhovnicești însă nu le are. Iar prin modul nostru de viețuire noi ajutăm lumea. De aceea, noi, în mănăstire, trebuie să luptăm pentru dobândirea bucuriei, și această bucurie se exprimă pe chipurile noastre, așa cum în mod normal se vede pe chipul fiecărui creștin în urma împărtășirii cu Sfintele Taine. Aceștia au lumină pe chipuri, au bucurie. Știți de unde vine această bucurie în mănăstiri? Din ascultarea de stareț. Iar ascultarea de stareț vine din iubirea față de el. Când credem că starețul ne iubește, când suntem conștienți de acest fapt, facem ascultare și ne tăiem voia cu multă bucurie. Altfel, mănăstirea devine pentru monah un loc de întristare, de amărăciune.
De fiecare dată când își taie voia, călugării nu fac altceva decât să se jertfească lui Hristos. Preotul săvârșește această jertfă o singură dată pe zi, prin slujba Sfintei Liturghii și prin Proscomidie. Însă monahul aduce această jertfă lui Dumnezeu de câte ori își taie voia și ascultă de starețul său.
De aceea, preoția și slujirea preoțească în mănăstire este o necesitate sacramentală, dar taina cea mare este ceea ce trăim noi în fiecare zi împreună cu Hristos, prin taina ascultării. Atunci putem dobândi și simți libertatea pe care fiecare și-o dorește. Dacă nu înțelegem în acest fel relația cu starețul și cu Hristos, nu putem simți și dobândi nici libertatea.

Sursa: putna.ro