Botezul neamurilor

Părintele Noël Tanazacq

Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

(Matei 28, 16-20)

***

Această Evanghelie este evanghelia Botezului, atât în Răsărit, cât și în Apus. Istorisirea nu se găsește decât la Sfântul Matei[i] și este chiar sfârșitul acestei Evanghelii, ceea ce poate părea ciudat. Într-adevăr, spre deosebire de ceilalţi evangheliști, care se opresc îndelung asupra Paștelui și a numeroaselor arătări ale lui Hristos înviat, Sfântul Matei nu raportează decât evenimentul pascal, adică Învierea lui Hristos, cu rolul important al Mironosiţelor, apoi înșelăciunea cea din urmă a „marilor preoţi”, care dau bani soldaţilor pentru a minţi cu privire la dispariţia trupului lui Hristos („Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam. Și de se va auzi aceasta la dregătorul [Ponţiu Pilat], noi îl vom îndupleca…” Matei 28, 13-14). Și de îndată, fără tranziţie, raportează evenimentul capital despre care vom vorbi, adică întâlnirea celor Unsprezece cu Hristos și trimiterea lor în misiune în lumea întreagă. Ne dăm bine seama, citind această pericopă, că de aici lipsesc numeroase evenimente, care sunt menţionate la Sfântul Luca și la Sfântul Ioan. Însă Evangheliile trebuie luate împreună, pentru că se completează unele pe altele și fiecare Evanghelie ne dezvăluie un aspect al planului lui Dumnezeu. Așa este și aici, mai ales cu privire la Galileea, a cărei importanţă o vom vedea mai jos.

Acest eveniment este intim legat de ceea ce Îngerul Învierii, iar apoi Hristos Însuși spuseseră Sfintelor Femei mironosiţe[ii], primele care L-au văzut pe Hristos înviat. Îngerul spusese Mironosiţelor („Maria Magdalena și cealaltă Maria” la Sfântul Matei): „…degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi și iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea” (Matei 28, 7); și celor trei Mironosiţe (cele „trei Marii” la Sfântul Marcu): „…mergeţi și spuneţi ucenicilor Săi și lui Petru[iii] că va merge în Galileea mai înainte de voi: acolo Îl veţi vedea” (Marcu 16, 7). Apoi Hristos apare El însuși celor două Mironosiţe (la Sfântul Matei) și le spune: „Nu vă temeţi. Duceţi-vă și vestiţi fraţilor Mei[iv] ca să meargă în Galileea, și acolo Mă vor vedea” (Matei 28, 10).

Iată deja ceva care, în sine, este extraordinar! Abia înviat, Domnul trimite cuvânt printr-un serafim[v], apoi spune El Însuși Sfintelor Femei că Apostolii Săi (cei unsprezece) trebuie să meargă să-L caute în Galileea, unde El va merge înaintea lor. În plus, se înţelege din toate aceste mesaje că este vorba de ceva urgent („degrabă mergând…”). Și totuși Învierea tocmai s-a petrecut în Iudeea, la Ierusalim! Toate acestea au un înţeles adânc.

„Galileea neamurilor”[vi] reprezintă Lumea, lumea căzută și amestecată. Aici Domnul a chemat Apostolii Săi și aici a predicat cel mai mult în timpul celor trei ani de propovăduire. De aici va trimite pe Apostolii Săi în lumea întreagă pentru a fi „pescari de oameni”, adică pentru a-i trage pe oameni din adânc și a-i mântui.

Hristos a săvârșit moartea și Învierea Sa la Ierusalim, pentru că este Rege și Preot și pentru că „mântuirea vine de la Evrei” (Ioan 4,22): aceste „taine” au loc acolo unde este Templul. Însă e nerăbdător ca mântuirea să fi e adusă tuturor popoarelor, tuturor oamenilor, pentru că El a venit „să caute și să mântuiască pe cei pierduţi” (Luca 19, 10). Se mai poate observa că Domnul trimite veste ucenicilor Săi, le face cunoscută în mod indirect porunca Sa – și, mai mult, prin femei, pentru că Apostolii Săi nu s-au purtat cu vrednicie[vii]: nu au crezut și L-au părăsit. Nu Se va arăta lor decât în seara de Paște: acesta este un reproș (cum le va și spune deschis).

Cei unsprezece Apostoli se vor duce, deci, în Galileea, după porunca Stăpânului, transmisă de Sfintele Femei. Înainte de a intra în miezul întâmplării, trebuie să adăugăm o precizare privitoare la cronologie. Aceasta este extrem de greu de înţeles, mai ales în ceea ce privește Învierea și evenimentele care sunt legate de ea. Însă Evanghelia nu este o carte istorică: este o revelaţie.

Trebuie să remarcăm că Domnul S-a arătat în seara de Paște celor Unsprezece care se închiseseră în Foișor „de teama evreilor”. Prima arătare a lui Hristos Apostolilor Săi a avut deci loc în acel moment. Iar Domnul îi „trimite” (vom reveni la aceasta), suflă peste ei și le dă puterea – dumnezeiască – de a lega și a dezlega. Or, Sfântul Matei aduce o precizare: cei Unsprezece merg „pe muntele pe care le arătase Iisus”. În seara zilei de Paște (sau în duminica următoare, cea a Tomei) le-a arătat deci Domnul pe ce munte voia să-i vadă.

Cei Unsprezece se duc așadar pe acel munte din Galileea, al cărui nume nu-l cunoaștem[viii], unde regăsesc pe Domnul Care mersese acolo „înaintea lor”. Această expresie surprinzătoare are un înţeles mai adânc: Hristos este, într-adevăr, Cel care a deschis calea misiunii în Galileea, și El este Cel care îi va călăuzi peste tot în lume, prin Duhul Sfânt. Hristos este capul Bisericii, Capul Trupului, și tot El este Cel care ţine cârma Bisericii și călăuzește pe ucenici acolo unde este nevoie să lupte pentru a mântui oamenii. Tot El merge înaintea episcopilor și a preoţilor în această Galilee care este lumea. Această întâlnire între Apostoli și Învăţătorul lor, iubitul lor Rabbi Ieshouah care S-a sculat din morţi, nu este cea dintâi (au mai fost cel puţin cele din duminica Paștelui și cea următoare, a lui Toma), însă este importantă pentru soarta omenirii.

Apostolii se pleacă dinaintea Lui și I se închină. Este singurul loc în Evanghelie unde vedem întregul sobor apostolesc închinându-se dinaintea „adevăratului Dumnezeu”, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este un act sacramental: este chipul Bisericii viitoare. Sfântul Matei adaugă ceva înfricoșător: unii dintre ei se îndoiră[ix].

Aceasta poate să ni se pară de necrezut, însă faptul însuși al învierii din morţi depășește înţelegerea omenească. Aceste îndoieli nu vor fi șterse decât prin pogorârea și prezenţa Duhului Sfânt: Apostolii vor face atunci experienţa lăuntrică a învierii lui Hristos. Vor intra într-o adevărată comuniune cu Hristos Cel înviat. Deocamdată sunt uluiţi, zdrobiţi. Iisus atunci „Se apropie”: i-a lăsat să vină până la El și apoi merge El către ei. Este o sinergie. Și în trei fraze, trei cuvinte dumnezeiești, trasează soarta omenirii până la sfârșitul timpurilor, până la întoarcerea Sa întru slavă.

1. „Datu-Mi-s-a toată puterea în Cer și pe pământ.” Dar, fiind Dumnezeu, nu avea El deja toată puterea? Nu este atotputernic dimpreună cu Tatăl Său și cu Duhul? Da, ca Dumnezeu, El a avut mereu toată puterea. Aici însă vorbește ca Om. Această atotputere I-a fost dată ca Om, ca Dumnezeu întrupat, de către Tatăl Său. Însă ea nu i-a fost dată ca o favoare, din nepotism. Tatăl Său I-a dat-o, ca „Fiu al Omului”, pentru că a fost ascultător până la moarte. Tocmai pentru că a primit, ca Fiu, să se pogoare întru cele mai de jos (întrupându-Se, apoi dându-Și viaţa) va fi înălţat mai presus de Ceruri (la Înălţare). Hristos a dobândit prin ascultarea Sa toată puterea asupra lumii duhovnicești și nevăzute (Cerurile) și a lumii materiale și omenești (Pământul). Aceasta adeverește ceea ce Hristos spusese cu privire la judecată: „Și Tatăl I-a dat putere să judece pentru că este Fiul Omului [pentru că S-a pogorât pe Sine până la a lua trup de rob]” (Ioan 5, 27). Această revelaţie este foarte importantă pentru noi, căci puterea aceasta pe care Hristos a primit-o ca Om poate să o împartă cu noi. De unde extraordinara putere a sfinţilor. Și ea trebuie să ne mângâie în faţa nenorocirilor și durerilor Pământului („Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”, Ioan 16, 33).

2. „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh…” „Mergând, învăţaţi…”: în seara de Paște, îndată după ce Se întâlnește pentru prima dată după Înviere cu ucenicii Săi zdruncinaţi, „înfricoșaţi și înspăimântaţi” și după ce le-a dat de două ori pacea Sa („Pace vouă”), le-a spus: „După cum Tatăl Meu M-a trimis, așa și Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21). Hristos trimite pe Apostolii Săi în lumea întreagă: este o misiune universală. Galileea este pământul întreg. Și le poruncește să „boteze neamurile”[x]. Aceasta înseamnă să boteze pe toţi oamenii, nu individual, ci în structurile lor, în legăturile lor unii cu ceilalţi. De fapt, aceasta înseamnă: botezaţi omenirea, toate persoanele umane în firea lor unică. Toate neamurile, toate popoarele, toate culturile și civilizaţiile sunt chemate să devină creștine: aceasta este Biserica. Este o apropiere de prorocia Judecăţii celei de pe urmă, pe care a făcut-o: „Când Fiul Omului va veni întru slava Sa, cu toţi îngerii… toate neamurile[xi] vor fi adunate dinaintea Lui [de către îngeri]” (Matei 25, 31-32).

A boteza, în greacă, înseamnă a afunda: în ce va fi afundată omenirea? Iată revelaţia sublimă – revelaţie explicită a Dumnezeieștii Treimi – care este temeiul Bisericii: neamurile trebuie să fi e „botezate în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”[xii], ele trebuie să fi e afundate în Sfânta Treime. Este o nouă Facere. La fel cum, la începutul lumii, singura voie a celor trei persoane divine („Să facem Om…”) zidise Omul, fi ecare după chipul Său ipostatic (Tatăl hotărând, Fiul zidind și Duhul Sfânt dând viaţă), tot așa acum toată omenirea își va regăsi viaţa în Dumnezeiasca Treime, deoarece Fiul Și-a dat viaţa pentru Om. Este un botez „în Hristos”, pentru că Hristos recapitulează omenirea – El, noul Adam –, însă săvârșit în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, fiecare persoană dumnezeiască lucrând la această regenerare după chipul Său ipostatic. Domnul adaugă: „învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”. Aceasta înseamnă: vestiţi-le Evanghelia[xiii]. Tot ceea ce v-am spus și v-am arătat spuneţi-l la rândul vostru, arătaţi-l, faceţi-l și învăţaţi-i să facă, să practice. Fiţi învăţători în mijlocul lor, după cum Eu am fost în mijlocul vostru.

3. „Și iată, Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor.” Voi pleca, Mă voi întoarce pe tronul dumnezeiesc cu Tatăl Meu și cu Duhul, în firea Mea omenească îndumnezeită, însă nu vă părăsesc. Vă trimit „ca pe niște miei în mijlocul lupilor”, însă lupt alături de voi. Sunt de faţă, în fiecare zi.

Cum este Domnul de faţă împreună cu noi? Este de faţă în chip nevăzut, prin Duhul Sfânt. El călăuzește Biserica prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e Cel care actualizează în noi prezenţa lui Hristos.

„Până la sfârșitul veacurilor”[xiv]: aceasta înseamnă până la sfârșitul veacului acestuia, al acestei lumi, adică veacul căderii. După Judecata cea de pe urmă, vom intra în veacul sau eonul Împărăţiei lui Dumnezeu, acolo unde Dumnezeu va fi tot în toate.

[i] Evanghelia după Matei este numită și „Evanghelia Evreilor”: este cea mai ebraică, cea mai iudaică dintre cele patru Evanghelii. Este interesant de remarcat că tocmai în această Evanghelie „evreiască” Sfântul Duh arată misiunea universală a Apostolilor lui Hristos. Aceasta se regăsește cu precizie în ceea ce Hristos a făcut mereu în tot timpul misiunii Sale pământești.

[ii] Mironosiţe sau mirofore (gr.): purtătoare de mir, adică de parfumuri. Numărul lor variază de la un evanghelist la altul. Cele trei citate de Sfântul Marcu (Maria Magdalena, Maria lui Iacov și [Maria] Salomeea) sunt numite în Apus „cele trei Marii”.

[iii] Episcopul Jean de Saint-Denis arată cu fineţe motivul pentru care este menţionat aici Petru: pentru că s-a lepădat public de Hristos. Aceasta înseamnă: în ciuda apostaziei sale, Petru nu este exclus din colegiul apostolic și trebuie să meargă și el cu ceilalţi zece Apostoli în Galileea. Îngerul vădește astfel milostivirea lui Hristos.

[iv] Hristos Își exprimă aici El Însuși milostivirea faţă de Apostolii Săi: deși M-au părăsit în clipa în care aveam cel mai mult nevoie de ei, rămân „fraţii Mei”. Aceasta înseamnă că le deschide ușa iertării Sale (iar femeile vor transmite aceasta). Însă îi va certa apoi pentru „necredinţa și împietrirea inimii lor” (Marcu 16, 14). Binecuvântarea lui Dumnezeu nu îndreptăţește păcatele noastre.

[v] Cel care dăduse piatra la o parte, chiar înainte de Învierea lui Hristos, și care este probabil Sfântul Arhanghel Mihail.

[vi] Matei 4, 15, care este o interpretare a lui Isaia 8, 23.

[vii] Hristos înviat S-a arătat prima oară celor care se arătaseră vrednici de aceasta, adică Sfintelor Femei, care crezuseră în El: ele fuseseră curajoase și nu-L părăsiseră. Arătarea Sa Maicii Sale, Născătoarea de Dumnezeu, a fost transmisă prin Tradiţie: nu este menţionată în Evanghelie.

[viii] Ar putea fi vorba despre Muntele unde Hristos Și-a ţinut prima Sa predică, cea a Fericirilor, care se adresa întregului univers, sau de Muntele Tabor, unde a apărut în slava Sa dumnezeiască lui Petru, Iacov și Ioan, sau de un alt munte necunoscut. Nici Părinţii Bisericii nu exprimă o părere cu privire la aceasta.

[ix] Traducerea propusă o reia pe cea din Biblia de la 1648, mai aproape de textele grec și slavon, care folosesc aoristul, plasând îndoiala Apostolilor în momentul apariției lui Hristos și nu mai înainte, cum o face textul din Biblia sinodală (N. tr.)

[x] Neamurile [în greacă ethnikoï; în latină gentes] are două sensuri: pentru evrei, neamurile sunt popoarele și statele păgâne, idolatre (goi, gôyîm). Însă Hristos va spune celor Zece, în seara de Paște: „așa este scris și așa trebuie să pătimească Hristos și… să învieze… și să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 46-47). În gura Sa, este vorba despre toate popoarele. Ierusalimul, pentru că nu-L primise ca Mesia, trebuie să fi e și el evanghelizat, și cel dintâi.

[xi] De altfel, în gura lui Hristos, neamurile sunt întrucâtva personificate: ele trebuie să devină „ucenici”.

[xii] „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. Această formulă, care este cea mai curentă și mai universal răspândită a creștinismului, este și cea mai grea. Expresia „în numele” prezintă uriașe dificultăţi sintactice, semantice și teologice. Nici un Părinte nu a făcut, stricto sensu, exegeza acestei expresii. Ar trebui scrisă o carte întreagă numai pentru a expune roblemelepe care le implică. Nu pot să mă opresc aici asupra acestui lucru.

[xiii] Aceasta se leagă de ceea ce spusese Domnul Apostolilor Săi când le prorocise sfârșitul timpurilor, vestindu-le distrugerea Templului de la Ierusalim: „se cuvine mai întâi [înainte de a primi mucenicia] ca Evanghelia să fi e descoperită tuturor neamurilor” (Marcu 13, 10).

[xiv] Textul grec este mai precis: „până la consumarea eonului”, adică a eonului actual.

Sursa: apostolia.eu