Cuviosul Iosif (Gherontoiánnis) din Creta

Ioannis Vicenzos sau Gherontoiánnis s-a născut într-un vechi locaș sihăstresc, pustiit, al Sfântului Ioan Botezătorul din regiunea Kapsá din Creta, la anul 1799. Din cauza invaziei turcești, părinții săi evlavioși, Emanuel și Zambía, fuseseră nevoiți să se mute în chiliile ruinate din această regiune stearpă și izolată. Mai târziu, când situația s-a liniștit, s-au retras în satul Lithínes.

Ajungând la vârsta rânduită, Ioannis a fost căsătorit cu tânăra Kalliópi, care se trăgea din neamul Gherondáki sau Gheróndi. Aceasta, fiind urmărită de turci, trăia ascunsă, temându-se ca nu cumva să aibă aceeași soartă ca și sora sa, care preferase să se omoare decât să fie necinstită de un turc îndrăgostit de ea. De aceea și Kalliópi fusese trimisă de părinții ei pe coastele nelocuite din apropierea mănăstirii părăsite Kapsá, unde s-a căsătorit cu Gherontoiánnis și de la care a dobândit patru copii: trei fete și un băiat.

Gherontoiánnis era evlavios, dar pentru că nu se supunea autorităților turcești, ajungea de multe ori în vizorul acestora, fiind persecutat de soldații turci. De aceea, împreună cu familia sa lua adesea calea refugiului printre stâncile abrupte din Pervolákia, unde era imposibil să fie găsiți. O mare parte a anului  locuiau la metocul Katsaróli, aproape de Lithínes.

Potrivit tradiției, într-o duminică Ioannis a adunat lemne și, punându-le în căruță, a plecat să le vândă, după cum obișnuia, în satele Arméni și Hándra, pentru ca apoi să cumpere vin. L-a însoțit și soția sa, Kalliópi, pentru a-și revedea rudele din Lithínes, iar copiii au rămas singuri în vechea mănăstire. La întoarcere o presimțire rea s-a cuibărit în inima Kalliopiei, care îl îndemna pe soțul său să meargă mai repede. Când au ajuns, au găsit-o pe fiica cea mică, Irini, arsă pe ogorul din afara mănăstirii: fusese scoasă afară de celelalte două surori, crezând că vântul va stinge focul care îi aprinsese hainele. Ioannis a considerat această nenorocire drept pedeapsă pentru păcatele sale și, mai ales, pentru nerespectarea zilei de duminică, ziua de odihnă. Moartea fiicei l-a marcat profund și l-a făcut să-și schimbe viața.

Plecând din mănăstire, s-a stabilit defintiv în Lithínes, unde sătenii, rudele și cei care îl cunoșteau constatau zilnic „schimbarea”. Ioannis, cel cu inima împietrită, mânios și certăreț, a devenit un om răbdător, milostiv, blând și îngăduitor. Participarea conștientă la viața tainică a Bisericii, posturile, rugăciunile, milosteniile și pocăința neîncetată i-au curățat inima și i-au luminat mintea. Astfel, la vârsta de 42 de ani, în anul 1841, căzând într-un somn adânc, Gherontoiánnis s-a învrednicit de o vedenie. Îngerul Domnului l-a răpit, ca pe Apostolul Pavel, și i-a arătat rândurile celor drepți care se aflau în slava și bucuria cerească, dar și pedepsele celor osândiți la iadul veșnic. După 43 de ore, s-a trezit bucuros și senin. Era înconjurat de multe rude, vecini și consăteni, care vroiau să vadă de aproape ce se întâmplă. Printre aceștia se afla și o bătrână paralizată, pe care Ioannis, întinzând mâna deasupra capului ei și rostind câteva rugăciuni în șoaptă, a vindecat-o înaintea ochilor uimiți a numeroșilor săteni. A început îndată să predice și să săvârșească alte minuni. Mulți locuitori din provincia Sitía veneau la el zilnic pentru binecuvântare, sfaturi duhovnicești și tămăduirea bolilor de care sufereau.

Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul – Kapsá, Creta, așa cum arată astăzi

Așa cum era de așteptat, aceste întâmplări minunate au creat multă vâlvă în jurul său. În acel an, pe când domnea teama și neliniștea din cauza revoluției, Ioannis a fost considerat suspect de autoritățile turcești și primejdios pentru siguranța publică, din cauza adunărilor care aveau loc în casa sa. Dar Cuviosul Gherontoiánnis era înconjurat îndeosebi de oameni bolnavi și suferinzi, care veneau pentru alinarea, mângâierea și tămăduirea neputințelor lor. Cu toate acestea, a fost chemat de trei ori înaintea guvernatorului din Creta, Mustafa Pașa, ca să se apere. Aceste urmăriri și arestări repetate în Heraklio, au avut însă un rezultat nedorit de autorități, pentru că prin fiecare sat prin care trecea Cuviosul, se aduna mulțime de oameni să-l întâmpine și să ia binecuvântare, făcându-se multă agitație în jurul său. La a treia arestare a lui Gheroniánnis, adunându-se iarăși o mulțime de credincioși, guvernatorul s-a înfuriat și a poruncit gărzii să împrăștie mulțimea cu forța, iar pe Gherontoiánnis să-l arunce grabnic în temniță. În urma cererii consilierului guvernatorului din Sitía, Ioan Kapetanáki sau Galanáki din satul Kryá, i s-a îngăduit lui Gherontoiannis să meargă la casa acestuia, cu condiția de a nu ieși afară până nu i se pronunță hotărârea judecătorească, care se zvonea că va fi exilul în afara Cretei sau închisoarea.

S-a întâmplat însă ca fiul cel mic al guvernatorului turc să sufere un grav accident. Acesta, căzând pe scări, a rămas inconștient, iar doctorii nu au putut să-l readucă în simțiri. Afecțiunea paternă l-a forțat pe guvernator să cheme pe „tămăduitorul miraculos” al grecilor, pe Gherontoiánnis care, într-adevăr, după ce și-a atins mâna de copilul aproape mort și s-a rugat, acesta și-a dobândit îndată simțirile, revenind la viață. A tămăduit-o, de asemenea, și pe soacra guvernatorului care suferea de o boală cronică, incurabilă.

Văzând acestea, guvernatorul turc l-a lăsat liber pe Gheroniánnis, să se întoarcă în satul natal și să-și continue lucrarea filantropică. Cu multă recunoștină, i-a trimis și daruri prețioase, însă Cuviosul a acceptat să păstreze doar 17 candele pentru Biserica Maicii Domnului din Lithínes.

Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul – Kapsá, Creta, așa cum arată astăzi

Ilarion, Episcopul Sitíei, l-a sfătuit pe Gherontoiánnis să meargă într-o regiune pustie și îndepărtată, astfel încât să oprească reacțiile și acuzațiile turcilor. Cuviosul nu a putut să se gândească la un alt loc mai potrivit decât mica mănăstire din Kapsá unde s-a născut, a fost botezat și s-a căsătorit.

Astfel, istoricul recent al mănăstirii începe în anul 1841, odată cu hotărârea lui de a se stabili în pustia Kapsá. După anul 1840, administrarea Cretei de către Mustafa Nailí Pașa a fost mult mai tolerantă, iar autoritățile turcești au arătat îngăduință față de renovarea mănăstirilor și de repararea multor biserici, neglijate vreme de secole întregi.

Curtea Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul – Kapsá, Creta

Astfel, în anul 1841, ultimul proprietar al regiunii în care se afla și vechiul schit al Sfântului Ioan Botezătorul, Hatzi-Nikólaos Zafíris din satul Sfânta Treime din Sitía, care la rândul său o cumpărase de la turcul Dervís Aga Hatzarifáki, i-a dăruit Cuviosului Iosif Gheroniánnis, fondatorul și renovatorul mănăstirii, biserica de tip peșteră și terenul din jurul vechii Monídria. Cuviosul, fiind cu totul neștiutor de carte, nu a lăsat dovezi scrise pentru a cunoaște cu exactitate ce clădiri a găsit atunci în Kapsá. Cert este că deja exista Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care, după cum se pare, atrăgea mulți credincioși din satele învecinate, precum și două clădiri lăngă biserică. A existat chiar și o fântână cu apă sălcie, ceea ce mărturisește preexistența mănăstirii, pe ruinele căreia a fost construită noua mănăstire. Chilia abandonată a început din nou să prindă viață și să atragă închinători și oameni bolnavi care vroiau să-l cunoască pe pustnic și să-i ceară binecuvântarea și tămăduirea neputințelor lor.

Cuviosul Gherontoiánnis a viețuit vreme de șaptesprezece ani într-o peșteră aflată într-o regiune greu accesibilă, la nord-vest de biserica de tip peșteră, iar chiliile vechi au fost date numeroșilor pelerini, unii dintre aceștia fiind și novici care doreau să devină monahi sub îndrumarea duhovnicească a bătrânului pustnic. Astfel a început să se formeze prima obște, ceea ce a dus la renovarea mănăstirii, repararea vechilor clădiri și construirea altora noi. Lucrările de construcție au continuat mulți ani, cu excepția unei întreruperi din anul 1858, atunci când Gherontoiánnis s-a retras vreme de cinci luni în Káso, din cauza izbucnirii unei noi revoluții în Creta ocupată de turci.

Peștera Cuviosului Iosif Gherontoiannis

În anul 1861 a fost adăugată și cea de-a doua parte a bisericii Sfintei Treimi, în interiorul peșterii. Clădirile construite aveau patru nivele și includeau chilii, case de oaspeți, trapeză, bucătărie, cuptor, magazii și o cisternă mare pentru colectarea apei de ploaie.

În anul 1863 construcția mănăstirii a fost încheiată. În cadrul slujbei de târnosire, oficiată de Episcopul Ilarion al Sitíei, Ioannis a fost tuns în schima cea mare, primind numele de Iosif.

Pustia din regiunea Kapsa

Cuviosul Iosif Gherontoiánnis a rămas la Mănăstirea din Kapsá până la izbucnirea revoluției din 1866, atunci când, temându-se ca nu cumva turcii să distrugă mănăstirea, împreună cu obștea, au hotărât să o părăsească și să se stabilească în vechea mănăstire, uitată și părăsită, a Sfintei Sofia, care se afla în podișul Arménos, undeva în mijlocul regiunii Sitía. La mănăstirea din Kapsá a rămas doar un călugăr-îngrijitor, până în anul 1870. Și la Sfânta Sofia, Cuviosul s-a ocupat cu renovarea completă a mănăstirii, încât într-o perioadă scurtă de timp a transformat cu totul regiunea, fapt care stârnit admirația tuturor.

După o vreme, datorită numărului mare de închinător, Cuviosul Iosif a căzut victimă unor calomnii, așa că, la îndemnul Episcopului Neofit al Sitíei, s-a întors la mănăstirea de metanie.

Aici, Cuviosul Iosif se nevoia în asceză, rugăciune și post. Mânca hrană uscată, mai ales măsline, verdețuri și pesmeți. Mai mult de trei ore pe zi petrecea în chilie, în rugăciune. Participa la slujbe printr-o fereastră a chiliei care dădea în Biserică, și numai duminica cobora la Biserică, atunci când se împărtășea cu Preasfintele Taine.

A dobândit mari harisme, săvârșind numeroase minuni celor care veneau la el cu credință în Dumnezeu. Curând, faima i s-a răspândit în toată Creta și în insulele Halki, Káso și Sími, încât zilnic îl vizita mulțime de credincioși, unii cerându-i sfaturi pentru viața de zi cu zi, alții tămăduirea de boli sau izbăvirea de duhuri necurate.

Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul – Kapsá, Creta, așa cum arată astăzi

Gheroniánnis, păstrându-și pacea lăuntrică și mișcat de dragostea pentru omul aflat în suferință și, mai ales, urmând Mântuitorului Hristos, îi povățuia, îi întărea duhovnicește și îi vindeca, cu Harul Domnului dăruindu-le sănătatea sufletească și trupească.

Se spune că Sfântul făcea semnul crucii asupra mării și apa devenea dulce. Uneori, în căutarea liniștii, își arunca rasa pe mare, pe care o folosea drept plută ca să traverseze pe Koufonísi, insulă aflată la o distanță de mai multe mile de mănăstire. De asemenea, avea și darul înainte-vederii, cunoscând lucrurile furate pe care uneori închinătorii i le aduceau în dar, și cerându-le să le înapoieze celor pe care îi păgubiseră. Nevoința trupească îndelungată și mai presus de fire i-a vlăguit trupul, i-a subțiat vocea, încât cei prezenți cu greu puteau să-l mai audă. În ultimile luni de viață, boala l-a țintuit la pat în chilie. Și-a cunoscut dinainte sfârșitul și, înainte de trecerea la Domnul, a chemat întreaga obște ca să-i ceară iertare și să-i dea ultimile povețe. La conducerea mănăstirii l-a lăsat pe monahul Anania, prezicând dinainte ce se va întâmpla cu mănăstirea după moartea sa și prevăzând ziua și ora exactă a adormirii sale. Nepotului său Iosif, diacon atunci, și ieromonahului Ghenadie, le-a cerut să slujească împreună și să-l împărtășească cu Preasfintele Taine.

În ziua de a 6 august 1874, după ce s-a împărtășit, i-a chemat din nou pe frații mănăstirii și, cerându-le din nou iertare, și-a făcut semnul crucii și, înclinându-se spre dreapta, și-a predat sufletul său credincios în mâinile Dumnezeului celui viu.

Multă lume a venit să se închine și să-i sărute sfintele moaște, umplând până la refuz curtea mănăstirea, încât vreme de trei zile au rămas neîngropate. A fost înmormântat la 9 august 1874 în partea de sud-vest a Bisericii Sfântului Ioan Botezătorul, într-un mormânt săpat în piatră de către nepotul său, Arhimandritul Iosif Gherondákis, care a ajuns mai târziu și egumen al mănăstirii. Acesta, mișcat de evlavia credincioșilor față de Cuviosul Gheroniánnis, i-a strămutat cinstitul cap, așezându-l deasupra mormântului. De la adormirea Cuviosului, evlavia credincioșilor a crescut, transmițându-se din generație în generație. Cei care vin la mănăstire, se pot închina la cinstitul cap al Cuviosului, la icoana sa, și pot lua pământ de la mormânt pentru binecuvântare și tămăduire.

După o privegere de toată noaptea, în ziua de 7 mai a anului 1982, adică după 108 ani de la adormire, a avut loc deshumarea sfintelor moaște ale Cuviosului Iosif, a cărei pomenire se săvârșește aici cu mare fast în noaptea de marți spre miercuri în Săptămâna Luminată. Sfintele moaște împreună cu cinstitul cap au fost așezate la loc de cinste în Biserică, într-o raclă de argint, de unde răspândesc bună mireasmă.

În anul 1993, Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul a publicat slujba Cuviosului Gherontoiánnis, compusă de monahul Gherasim Micraghiananitul, împreună cu Viața sa.

Sursa imaginilor: Wikimedia, CC