Despre pocăinţa în trupul Bisericii

Feluritele noastre strădanii, în întregul lor, alcătuiesc nevoinţa stăruitoare pentru recăpătarea peceţii darului Duhului Sfânt, care ne-a fost dăruită în acea mare zi [a Botezului]. La Sfântul Botez ne-au fost date spre moştenire toate harismele Duhului Sfânt. Văzând lucrurile astfel, înţelegem că în acea zi nu ne-am deosebit întru nimic de cei mai mari dintre Sfinţi: am primit aceleaşi daruri precum aceia şi nimic mai puţin.

Prin Sfântul Botez ne facem mădulare vii ale Trupului lui Hristos, pentru că ne împărtăşim de viaţa Capului Trupului, viaţă ce curge din belşug prin El în toate mădulare Sale. Suntem uniţi cu Hristos: „În Hristos ne-am îmbrăcat!”. Din nefericire, mai devreme sau mai târziu, îngropăm acest har în lăuntrul nostru din pricina persistenţei noastre întru reaua folosire a libertăţii de alegere. De aceea, e nevoie ca toată strădania şi lupta noastră de nevoinţă să fie îndreptate către curăţirea sârguincioasă, către îndepărtarea „acoperământului” murdăriei care s-a acumulat peste inima noastră duhovnicească. Aşa cum am văzut mai înainte, această luptă pentru curăţire degajează treptat spaţiul din lăuntrul inimii pentru a se putea lucra în el cele duhovniceşti, spaţiu în care fiecare dintre noi îşi poate cultiva darurile dăruite nouă la Sfântul Botez. Cu alte cuvinte, ne facem preoţi, lucrându-ne desăvârşirea şi mântuirea şi, în cele din urmă, lucrând la mântuirea întregii lumi.

Un prieten mi-a încredinţat cândva modul în care a descoperit el dinamica acestei comori care este preoţia împărătească şi cum s-a eliberat de orice gând şi de orice dorinţă de se face preot. A pătruns înţelesul adevăratei Liturghii prin pocăinţă; pocăinţa s-a făcut pentru el liturghie personală. Lacrimile pe care le vărsa în fiece noapte în chilia lui i s-au făcut doxologie înflăcărată şi rugăciune stăruitoare înaintea lui Dumnezeu. Cred că atunci când ne pocăim, când ne tânguim şi ne luptăm să ne curăţim de patimi, aducem cu adevărat jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Aceasta este slujba noastră cuvântată – după spusele Sfântului Apostol Pavel – care nu se asemuieşte întru nimic realităţii materiale a lumii văzute, ci prin strădania laborioasă a pocăinţei lucrează cu grijă înnoirea existenţei noastre, rezidirea noastră întru chipuri ale Aceluia Care ne-a creat. Să cercetăm aici deosebirea dintre pocăinţă şi tânguirea duhovnicească, şi anume aceea că pocăinţa cuprinde totul: atât tânguirea duhovnicească, cât şi lacrimile. În linii generale, Părinţii definesc pocăinţa drept îndepărtarea definitivă de păcat. De aceea, multe sunt lucrările pocăinţei. Între altele, precumpăneşte tânguirea duhovnicească care este foarte bineplăcută lui Dumnezeu. Bunăvoirea Lui se arată în lacrimile duhovniceşti pe care ni le dăruieşte, căci acestea sunt semn sigur al lucrării dragostei dumnezeieşti într-o persoană. După cum ne încredinţează Stareţul Sofronie, nu există dragoste fără lacrimi.

Când omul răspunde la dragoste, conştientizează că, mai presus de toate, el este o fiinţă menită să aducă închinare [lui Dumnezeu]. Harul lui Dumnezeu care i-a atins inima îl face capabil să perceapă Chipul lui Dumnezeu, Care este modelul adevărat al vieţii lui, şi creşte din nou înlăuntrul lui dorul de a trăi potrivit ţelului iniţial pentru care a fost creat.  Harul stârneşte, desigur, această preschimbare lăuntrică, însă, pentru ca omul să poată rodi, e necesar să trăiască ca mădular al Trupului latreutic al Bisericii, care este adunarea Sfinţilor, prin care Dumnezeu vorbeşte şi întru care Se oglindeşte. Participarea noastră comună la Trupul Bisericii, ca mădulare ale acestuia, ne leagă armonios cu fraţii noştri care stau neîncetat înaintea lui Dumnezeu. Faptul acesta ne permite să ne verificăm pe noi înşine în chip neîndoielnic [avându-i înainte pe Sfinţi], de vreme ce Sfinţii înşişi au străbătut calea curăţirii. Ca mădulare ale Trupului latreutic al Bisericii suntem părtaşi la curăţia dumnezeiască, care nu poate fi aflată niciunde altundeva în afara Trupului acestuia şi astfel ne dobândim propria noastră curăţire.

Curăţirea aceasta nu se realizează în chip mecanic; ea este o co-laborare (împreună-lucrare). Voinţa umană trebuie să lucreze împreună cu harul lui Dumnezeu. De pildă, ca un om să devină membru al unei asociaţii (îmi cer iertare pentru analogie!), trebuie, în mod normal, să ia legătura cu secretariatul acesteia. La fel, atunci când dorim să învăţăm lucrarea plină de strădanie a pocăinţei, ne adresăm unuia dintre „secretarii” Bisericii, adică dorim să ne întâlnim cu un preot care slujeşte această taină a împăcării noastre cu Dumnezeu. Astfel, în spovedanie, ni se dă posibilitatea de a afla sau de a mărturisi adevărul despre păcatele noastre. Prin acest act punem mâna pe plugul care străbate câmpul sufletului, arând adânc pământul inimii noastre. Şi pe măsură ce ne ostenim, ghimpii şi buruienile inimii noastre se dezrădăcinează şi pământul sufletului se pregăteşte spre a primi ploaia harului. Iar dacă lucrăm după cum învaţă şi trăieşte Biserică, sămânţa aceasta va rodi la vremea potrivită, şi rodul ei nu va fi altul decât mântuirea veşnică.

Ca atare, pocăinţa este necesară înainte de participarea noastră la Tainele Bisericii. Tainele sunt acel loc tainic în care voinţa umană se întâlneşte cu voinţa dumnezeiască, iar mântuirea noastră stă tocmai în întâlnirea şi în împreună-lucrarea cu această voinţă dumnezeiască. Mai înainte am insistat asupra faptului că pocăinţa cuprinde [în ea însăşi] toate virtuţile, şi ca atare este temelia sigură a vieţii noastre în Biserică. În taina Botezului, de pildă, prin cufundarea în apă, omul se făgăduieşte lui Dumnezeu – şi acesta este legământul lui personal cu El – anume, că de acum înainte, omul va fi mort păcatului. La Botez se petrece o moarte, o moarte reală. Omul moare – în realitate – faţă de păcat, faţă de toată deşertăciunea vieţii lui, faţă de toate poftele trupului, faţă de patimi, faţă de întreaga lui mentalitate trupească. Le lasă pe toate în spate o dată pentru totdeauna, prin hotărârea pe care o presupune actul simbolic al scufundării în apă. Şi, de vreme ce moare faţă de păcat printr-o moarte reală, atunci când iese din colimvitră primeşte înnoirea vieţii, adevărata viaţă a Învierii. Cu adevărat, murim faţă de cele lipsite de sens şi de valoare, ca să ne învrednicim să înviem pentru toate cele de preţ şi veşnice. Toată viaţa noastră creştină are valoare în măsura în care ne dovedim credincioşia faţă de legământul pe care l-am încheiat la Sfântul Botez şi în măsura în care ne străduim să trăim vrednici de cinstea dată de Dumnezeu.

Legământul Botezului se înnoieşte în taina spovedaniei. La spovedanie ne întoarcem către Biserică, aducând toată urâţenia noastră, nereuşitele şi abaterile noastre. Ne lepădăm sinele nostru gol înaintea Bisericii, cu multă smerenie, iar Biserica ne oferă în dar ceea ce nu am fi putut niciodată să dobândim singuri. Subliniez acest lucru: Biserica este aceea care ne oferă cu generozitate. Ea este Trupul Sfinţilor, atât în cer, cât şi pe pământ, şi transmite mai departe mădularelor ei tezaurul sfinţeniei şi al curăţiei Ei. În taina spovedaniei primim harul lui Hristos prin comuniunea noastră cu Sfinţii Lui.

Dumnezeiasca Euharistie, pecetluirea legământului nostru cu Dumnezeu, se întemeiază – în mod real – pe cuvântul Domnului. Şi, neîndoielnic, cuvântul Domnului în deplinătatea lui, îl găsim în Rugăciunea Arhierească – în capitolul al 17-lea al Evangheliei după Ioan – Rugăciune care acum este pecetluită prin Sângele Lui. În capitolul al 6-lea al aceleiaşi Evanghelii, Domnul vorbeşte despre cuvântul viu al Legământului Său şi despre prezenţa Sa veşnică în taină: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 57). Apostolii au fost curăţiţi de Domnul înainte de participarea lor la Cina cea de Taină. Domnul avea în vedere Noul Legământ, când a cerut să spele picioarele lui Petru. Iar Petru, prin obişnuita-i spontaneitate, I-a spus Domnului: „Nu-mi vei spăla picioarele în veac”. Iar Domnul i-a răspuns: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine“. Atunci Petru, tulburat de această eventualitate, a adăugat: „Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul“ (Ioan 13, 8-9). În aceiaşi Evanghelie Îl auzim pe Domnul că le adevereşte Apostolilor Lui: „Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus“ (Ioan 15, 3).

Am văzut că nu e cu putinţă să ne iniţiem cu adevărat în taine, fără ca mai înainte să ne fi pregătit precum se cuvine. Din acest motiv, Rugăciunile dinaintea Dumnezeieştii Împărtăşanii sunt pline de duhul smerit al pocăinţei, pentru că niciodată nu vom reuşi să ne arătăm vrednici de marele dar al dumnezeieştii vieţi care ni se oferă. Putem doar să Îl înconjurăm pe Domnul implorându-L să ne curăţească, pentru a putea să reînnoim legământul nostru cu El şi să ne facem părtaşi în chip deplin sfinţeniei Lui. De fiecare dată când se înnoieşte făgăduinţa noastră cu Domnul, El ne dă putinţa să păşim vrednici de chemarea noastră spre viaţa veşnică. Uneori, până şi o promisiune disperată făcută în rugăciune către Domnul se dovedeşte a fi îndeajuns pentru a aduce după sine o asemenea înnoire: „Doamne, ajută-mă să pun un nou început”, „Doamne, ajută-mă în această greutate şi mă voi strădui să mă îndrept în viitor”. Desigur, omul totdeauna se dovedeşte „mincinos”, dar o mişcare smerită a inimii niciodată nu eşuează în a-L mişca pe Domnul, Care este îngăduitor, încât să ne dea atâta har cât avem nevoie pentru a reîncepe lupta.

Cu trecerea vremii, observăm că unii oameni s-au învrednicit de mare har în urma unui gând smerit, foarte simplu, sau a unei rugăciuni smerite, iar acest har le-a dat puterea să taie desăvârşit o patimă şi niciodată să nu se mai întoarcă la ea. Cum se face că Domnul răspunde atât de „disproporţionat” la mişcări de acest fel ale inimii? Adevărul este că El este credincios în făgăduinţele Lui, credincios faţă de legământul Lui cu noi şi „nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi” (2 Timotei 2, 13). Numele Lui este „Cel Credincios”. În cartea Apocalipsei este numit „Martorul cel credincios” (Apocalipsă 1, 5). Este credincios, pentru că pururea este şi Acelaşi este şi făgăduinţele Lui rămân în veac, fiind împlinite neschimbat. Cuvântul Domnului către părintele nostru Avraam adevereşte realitatea acestui lucru: „Voi pune legământul Meu între Mine şi între tine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine” (Facere 17, 7). Dacă eşuăm, răspunderea cade asupra noastră pentru că suntem nevrednici, suntem fără dăruire şi fără credincioşie, şi dispreţuim partea noastră în legământul cu El. Cu toate acestea, El este sigur şi adevărat. Fiecare zi a vieţii noastre este o favoare care ni se face, pentru că ni se dă ocazia să aducem pocăinţă, iar prin această favoare vom pătrunde în plinătatea vieţii, deoarece legământul Domnului cu poporul Său este veşnic, fără sfârşit.

Sursa: Arhim. Zaharia, Ο κρυπτός της καρδίας άνθρωπος [Omul cel tainic al inimii],
H.Μ. St. John the Baptist, Essex – England, pp. 208-215.