Bătrânul Isaac Dionisiatul (+1932)

Luminatul egumen al Mănăstirii Dionisíu, arhimandritul Gavriil, scria despre virtuosul monah Isaac: „a fost un om simplu, cinstit, evlavios, tăcut și atent la toate, făcându-se pildă tuturor monahilor”.

Monahul Issac Dionisiatul (+1932)

Monahul Isaac, după numele său de botez, Ioannis Gheorghíu, s-a născut în anul 1850, în Kavaklí, lângă Adrianopole, din părinți evlavioși. Copil fiind, păzea oile tatălui său și cu puțina carte pe care o știa, citea viețile sfinților. La o vârstă tânără a plecat în Sfântul Munte, rămânând pentru puțină vreme la o chilie din pustia Vígla. L-a atras însă mănăstirea Dionisíu, unde a fost tuns monah în anul 1872. Aici s-a distins prin ascultarea desăvârșită și prin slujirea plină de râvnă și bucurie. Vreme de șase decenii nu a refuzat nici o ascultare în chinovia Cinstitului Înaintemergător și Botezător Ioan, unde se păstrează sfânta sa mână dreaptă, izvorâtoare de har. A avut mai multe ascultări în mănăstire: poștaș, cioban, morar, chelar, lucrător la vie, prescurar, brutar și grădinar al mănăstirii…

Ascultarea i-a dat aripi, iar truda, rodul binecuvântării. A iubit ascultarea ca pe cel mai sigur mijloc de mântuire. Părintele Isaac considera că ascultarea fericită este soră bună cu smerenia, cumpătarea și nepătimirea. În fiecare noapte vărsa multe lacrimi pentru toți oamenii aflați în suferință. Se ruga, mai ales, pentru muncitorii din mănăstire. Rugăciunea o considera mai dulce decât orice. Nu dormea, iar când se ruga uita că trebuie să mai și mănânce. Odată, s-a trezit la intrarea mănăstirii acoperit de zăpadă, fără să-și dea seama prea bine cum… Bătrânețea nu l-a împiedicat să țină posturile, să-și împlinească rânduiala, chiar și atunci când se afla în afara mănăstirii.

În documentele mănăstirii se menționează succint: „a plecat la Domnul fratele nostru, Isaac, originar din Kavaklí, la vârsta de 82 de ani, viețuitor al acestei mănăstiri vreme de 60 de ani, plin de sfințenie, pildă vie de petrecere virtuoasă și de împlinire a canoanelor spre dobândirea adevăratei vieți. Domnul Dumnezeul nostru să-l odihnească cu Sfinții Părinții noștri purtători de Dumnezeu. Amin! Trupul său a fost așezat lângă zidul Bisericii. A adormit în ziua de 21 mai 1932, și rămășițele sale au fost reîngropate în ziua de 25 septembrie 1937”.

Fratele său întru Hristos, Bătrânul Lazăr, a scris despre părintele Isaac în ale sale Povestiri dionisiate: „Când se săvârșea slujba Utreniei, vreme de două ore și jumătate, noi doi ne rugam pe metanier, rostind pe fiecare bob, cu voce înceată, rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne”. Când ajungeam la al treilea șir de metanier, părintelui Isaac i se încălzea atât de tare inima de dragoste și râvnă divină, încât nu putea să mai rostească rugăciunea încet. Striga, deci, fiecare cuvânt cu râvnă și dragoste înflăcărată, ca și cum Îl avea înaintea sa pe Hristos și Îl ruga, târându-se parcă la picioarele Sale, și plin de dragoste I le săruta cu lacrimi. După Pavecerniță, nici nu trecea bine o jumătate de ceas, și în chilia din apropierea Bisericii, șezând în genunchi începea să verse din nou lacrimi… Lacrimi din suflet și din inimă îndurerată. Lacrimi de tristețe, lacrimi de rugăciune, lacrimi de adâncă cucernicie”.

Un oarecare monah menționa despre acesta: „Contemporanii părintelui Isaac nu au cum să-l uite pe nedespărițitul său prieten, un șarpe veninos lung de un metru și jumătate. Era atât de familiar cu părintele, încât se urca și dormea pe patul său de lemn. Când avea ascultare la brutărie, șarpele stătea lângă el. Apoi, îndată ce bătrânul pleca, dispărea și șarpele. Iar asta, ca să se cunoască că mulți sfinți ai lui Dumnezeu se învrednicesc să ajungă la starea de dinainte de cădere a protopărinților noștri, înaintea cărora animalele sălbatice și reptilele veninoase se îmblânzesc. Cu rugăciunile părintelui Isaac, femeile sterpe dădeau naștere la prunci, seceta înceta, iar făina din mănăstire nu se împuțina niciodată din cămări”.