Dragostea și luptele Starețului Gheórghios Kapsánis

Râvna și lupta părintelui pentru apărarea credinței au fost puse mereu în slujba dragostei de Dumnezeu și de frații săi în Hristos, atunci când mântuirea acestora era în primejdie. Niciodată nu s-a promovat pe sine și nici nu a scris de dragul scrisului. Se ruga mereu să primească iluminare de sus și aștepta mereu lăsându-i pe ceilalți să vorbească. Când ceilalți nu vorbeau, atunci ieșea și el să spună ce avea de spus, iar aceasta doar ca să facă ascultare. Vrednicul de pomenire, Gheronda Paisie Aghioritul, îl îndemna mereu să vorbească.

Egumenul Mănăstirii Grigoriu, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis (1935-2014)

Dumnezeu l-a ridicat la înalta cinste a egumeniei Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, de unde, ca o flacără arzândă ,,ce luminează pe toți cei ce sunt în casă”, a arătat, prin exemplul personal și prin învățăturile sale, aceeași cale a iubirii reale și dezinteresate față de Dumnezeu și față de oameni.

Merită amintită o întâmplare care a avut loc imediat ce gheronda a venit la Sfântul Munte. Avusese o discuție cu Kostís Moskóf[i] care începuse să aibă o altă atitudine față de Biserică. Acela i-a spus părintelui: ,,Gheronda, acum, că ați venit în Sfântul Munte, sfinția voastră și ceilalți, fiindcă sunteți oameni tineri, este timpul să aduceți un nou duh la Athos. Ar trebui să vă angajați cu totul în slujba cauzelor sociale”. Gheronda l-a ascultat iar apoi i-a spus: ,,Kostís, știi care este diferența dintre noi? Voi vă luptați împotriva egoismului celorlalți, însă noi, aici, la mănăstire, ne luptăm împotriva propriului nostru egoism”.

Știa că nimeni nu poate să ajungă la dragostea adevărată dacă nu va îndepărta egoismul și nu se va curăți de patimi. De aceea, spunea foarte adesea că nu este lipsit de importanță faptul că Sfântul Maxim Mărturisitorul dedică cea mai mare parte a ,,Ekatontádelor” sale ,,Despre iubire” descrierii luptei împotriva patimilor. După Sfinții Părinți, despătimirea este urmată de iluminare iar mai apoi de îndumnezeire. Și pe același drum călca și gheronda Gheorghe. De aceea, a și renunțat la cariera academică și a urmat calea de nevoință de la Sfântul Munte. Și, după cum s-a spus pe bună dreptate despre el, a devenit ,,mare în har” pentru că, mai întâi, a fost ,,mare în smerenie” și pentru că a îmbinat viața isihastă cu lucrarea misionară, adică lupta duhovnicească personală cu dragostea pentru aproapele.

Duhul său smerit dar veghetor l-a dezvăluit gheronda și la întronizarea sa ca stareț. Printre altele, a spus atunci: ,,Unii consideră, poate, mănăstirile aghiorite, drepte muzee de seamă și relicve ale civilizației Ortodoxe Bizantine. Pentru noi, însă, cei care ,,pășim cu credință”, mănăstirile atonite sunt, înainte de toate, locașuri de pocăință, de rugăciune, de asceză, de curățire, de iluminare și de îndumnezeire. Singura misiune a mănăstirilor aghiorite este de a păstra curată, neatinsă și neîntreruptă tradiția monahală a viețuirii niptice și theoretice, de a aduce mărturie încontinuu despre realitatea desăvârșirii în viața crețină, de a constitui conștiința veghetoare a Ortodoxiei, care sunt clerul și poporul trezit din somnul și letargia secularizării, de a reaminti permanent omului chemarea lui către cele de sus ca ,,poruncă de la Dumnezeu”, de a da măsura vieții social-chinoviale divino-umane din Biserică, a dragostei trăită în libertatea ascultării așa cum au trăit-o Domnul împreună cu cei doisprezece Apostoli și creștinii trăitori în Ierusalim care pe toate le aveau în comun și trăiau în frățietate”.

Din păcate, sensul dragostei a fost denaturat și este greșit înțeles acum din pricina ecumenismului contemporan, care promovează sloganul ,,Să ne iubim și să lăsăm la o parte diferențele dogmatice care ne despart”. Gheronda a arătat de foarte multe ori că dragostea aceasta, care denaturează adevărul propovăduirii evanghelice este simulat și prefăcut și, în loc să-i unească pe oameni, îi desparte și îi învrăjbește și mai mult. Într-un articol din 1968, intitulat ,,Dragoste ori teologie?” el scrie: ,,Teologia nu exprimă pentru noi păreri și idei personale ale credinței Bisericii, ci credința și conștiința Bisericii, adevărata învățătură a Tradiției Apostolice, interpretarea ortodoxă a Evangheliei lui Iisus Hristos, căci acestea sunt viața și duhul Bisericii…Să nu ne lăsăm înșelați! Nu adevărul teologiei este cel care desparte. Păcatul desparte, cel care, sub forma ereziei și a schismei, se opune sfintei voințe a lui Dumnezeu, cea propovăduită de teologia ortodoxă”.

Dragostea părintelui era foarte vizibilă atunci când frații întâmpinau ispite. Asemenea Apostolului Pavel, și gheronda lua parte cu tot sufletul său la suferința fraților: ,, Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29).

[i] Kostís Moskóf (1939-1998) om politic de stânga, diplomat și om de cultură grec.

A consemnat: Monahul I. D. Grigoriatul