Despre pocăință și lepădare de sine

Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, vorbește despre cele două elemente absolut necesare luptei duhovnicești a monahului, despre care Hristos ne-a învățat mai întâi: lepădarea de sine și dragostea.

Baza pocăinței este lepădarea de sine. Pentru că voința și plăcerea de sine și iubirea de sine și egocentrismul au fost cauza căderii, acestea, dacă nu vor fi smulse din rădăcină, nu este cu putință ca dumnezeiescul Har să se apropie de noi. Da! Cum altfel să ne umbrească Harul dacă nu vom deveni curați cu inima? Fără inimă curățită nu-L vom vedea pe Dumnezeu. Nu că nu-L vom vedea, dar nici nu-L vom simți. Pentru a ne curăța inima trebuie să arătăm pocăință adâncă, adevărată, pentru a convinge astfel dumnezeiescul Har – care, de altfel, nu poate fi înșelat în vreun fel – să intervină și să distrugă omul cel vechi și să-l creeze pe cel nou, restaurat și să ne înveșmânteze în hainele cele noi ale asemănării cu Dumnezeu. Nu au arătat acest lucru, în mod practic, milioanele de ,,eroi” care sunt acum în cer și saltă de bucurie lângă tronul ceresc? Nu pentru aceasta au ajuns acolo? Pentru că, prin jertfa de sine desăvârșită, prin durerea față de ceilalți, prin ascultarea desăvârșită, prin rugăciunea neîntreruptă , astfel au reușit ei să intre în rai. Doar Domnul zice: ,,Fără de mine nimic nu puteți face”. Nu doar acum, ci și atunci când omul se afla în starea de nestricăciune, fără intervenția și asistența lui Dumnezeu nimic nu putea face. Cu atât mai mult acum, când ne găsim în starea aceasta căzută. Așadar, avem nevoie neapărat de a comunica cu Dumnezeu, avem nevoie de grija lui pentru noi, iar acest lucru nu se poate realiza decât prin rugăciune. Și, din cauză că omul încă resimte efectele căderii, este nevoie de multă rugăciune, de rugăciune neîntreruptă. Acest lucru ne spune și marele învățător și părinte al nostru, Sfântul Apostol Pavel: ,,Stăruiți în rugăciune, priveghind în ea cu mulțumire… Rugați-vă neîncetat, mulțumiți întru toate” (Epistola către Coloseni).

Așadar, frați și părinți, acesta este scopul nostru. Și, mai întâi de toate, trebuie să începem cu jertfa de sine. Prin aceasta vom face astfel încât să dezrădăcinăm din mintea noastră ideea înfăptuirii propriilor gânduri și a propriilor hotărâri. Dacă nu reușim aceasta, nu putem să mergem mai departe. Monahul trebuie să deschidă ochii, să știe de ce este aici, pe pământ, căci înlăuntrul sufletului lui se află lumea întreagă. Prin jertfa de sine, prin tăierea absolută a voii de sine, prin ascultarea absolută față de Dumnezeu se va trezi înlăuntrul nostru flacăra care este și motivul creării noastre, care este dragostea. Și vine Dumnezeu și ne spune: ,,Acum, ca răsplată pentru tot ce v-am făcut, un singur lucru cer de la voi: Să mă iubiți din toată inima, așa după cum și eu v-am iubit pe voi”. Așadar, atunci când monahul va lua seama, ca, prin jertfa de sine, prin tăierea voii, va scăpa de păcatul drăcesc reprezentat de curiozitate – care vor da naștere în inima lui iubirii de sine și plăcerii de sine – atunci se va însufleți în inima sa dragostea, în mod practic. Iar atunci, dumnezeiescul Har va simți că dragostea s-a ,,trezit la viață”, dragostea față de Dumnezeu și față de oameni. Atunci mintea se va trezi, va fi luminată și va începe să înțeleagă și tot atunci se vor activa toate puterile existenței sale, pentru a lupta împotriva vrăjmașului, împotriva celui fără logică, împotriva minciunii. Așa este, iubiți frați și părinți. De aceea, cu dragoste vă rog să fiți cu băgare de seamă. Nepăsarea și neglijarea ascultării fiecăruia, acestea două lovesc și dezrădăcinează frica dumnezeiască. Jertfa de sine, ascultarea și tăierea voii, acestea trei reînsuflețesc frica de Dumnezeu. Iar atunci când frica de Dumnezeu se va trezi în noi, atunci, simțurile noastre duhovnicești se redeșteaptă, simțuri ce au fost sădite în noi încă de la creare. După cădere nu mai există nimic înlăuntrul nostru din cele cu care am fost creați, doar imaginea exterioară. Unde este dragostea? Unde este smerenia? Unde este voința dumnezeiască? Unde este legătura absolută și necondiționată cu Dumnezeu? Acum lipsesc toate acestea pentru că nu mai există nici tăierea voii. Monahul trebuie să simtă că nu se găsește din întâmplare aici, la mănăstire, că nu a venit pentru că a fost izgonit de acasă și nu avea unde să meargă. Ori că a fost îndemnat să vină la mănăstire, ci fiindcă el a fost ales să vină la mănăstire de Dumnezeu, Cel care pe toate le-a făcut. ,,Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi rod să aduceţi, şi rodul vostru să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu” (Ioan 15, 16). Și, mai mult decât acestea ne spune El: ,,Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis» (Ioan 6, 44). Auziți aceasta, părinți și frați? Tatăl din ceruri i-a atras pe monahi, nu doar i-a chemat. I-a luat de mână, i-a scos din lumea deșertăciunii și a pierzaniei și a iraționalului și i-a așezat într-un loc de pace și le-a zis: ,,Iată, acum trebuie să înțelegeți care este cauza distrugerii voastre, iar acum vi se deschide ușa întoarcerii voastre ca să moșteniți cu mult mai presus decât ceea ce gândiți și cereți”. Acesta este înțelesul.

De aceea, din inimă vă cer să fiți cu băgare de seamă și să nu uitați că Dumnezeu nu are cum să greșească. Să nu-L supărăm, să nu-L întristăm. Nu trebuie să avem puțină recunoștință? Nu ar trebui să-i mulțumim pentru tot ce ne dăruiește? Cine trebuie să facă asta? Mulțimea fiilor de oameni de care se îngrijește și acum Dumnezeu Cuvântul în toată această apostazie ce există în lume și pe care cu dragoste părintească îi stăpânește, îi hrănește și îi îngrijește.

Așadar, noi ce trebuie să facem acum? De aceea, cu dragoste vă rog să încercați să gândiți cu inima și veți vedea că Dumnezeu nu face greșeli. Ne-a ales pe noi dintre miliarde de oameni și ne-a adus într-un loc cu totul special și ne spune: ,,Nu de voi depinde viața voastră. În grija Mea vă aflați voi cu toții. Credeți, deci, că Eu, Dumnezeu, care conduc toată creația și am grijă de ea chiar și în starea decăzută în care se găsește, v-am ales pe fiecare dintre voi, unul câte unul, din dragostea ce v-o port. Și v-am adus în acest loc potrivit, pregătit, scoțându-vă din lumea deșartă unde există numai înșelare, astfel încât să vă treziți și să înțelegeți cine sunteți voi cu adevărat și unde trebuie să ajungeți. Să Mă cunoașteți și pe Mine care am venit în lume pentru voi și să se trezească și mintea voastră cea încețoșată”. Trebuie să începem să gândim care este țelul nostru și să începem cu grijă și dorință programul și ascultările noastre de fiecare zi.

Iar pentru dobândirea jertfei de sine prin care dezrădăcinăm din inimă patimile noastre, un element de bază și preocuparea principală a noastră trebuie să fie rugăciunea. Părinților, singuri nu putem face nimic! ,,Ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu” (Psalm 68, 4).

Acum, stau și vă întreb pe voi, părinți și frați, cine sau ce îl împiedică pe monah să-și îndeplinească datoria sa? Și, pentru că sistemul nostru de organizare, după tradiția Părinților, este cel chinovial, acest lucru ne ajută mai mult, ne dă mai multă libertate. Eu am viețuit singur înainte, având foarte multe responsabilități, și, ca om, trebuia să mă îngrijesc de foarte multe. Nu puteam să evit acest lucru. Trebuia să alerg încolo și-ncoace și să slujesc tuturor. Ei, acest lucru nu mai există aici astăzi. Nimeni dintre voi nu trebuie să mai aibă această grijă. La ora potrivită se aude toaca iar fiecare merge și ia ceea ce are nevoie fără să aibă vreo grijă. Îndepărtarea tuturor acestor griji nu este altceva decât pronia lui Dumnezeu care dorește să vă întărească în rugăciunea neîntreruptă cea care face să dispară legea distrugerii sufletului. Aceasta vă rog, din inimă. Și, mai am o îndrăzneală în inima mea, și am să vă spun acest gând al meu, ca mângâiere. Vă mărturisesc din inimă că am fost atât de epuizat, dar atât de epuizat încât mi-am pierdut simțurile. Nu mai puteam să vorbesc. Mi-am zis, însă, că, de vreme ce frații, părinții și, mai ales, părintele nostru duhovnicesc aici de față (egumenul Efrem, n. tr.) pe care Dumnezeu l-a așezat stareț, m-au rugat să vin, o să fac Sfânta Cruce și o voi ruga pe Maica Domnului și pe Domnul nostru Iisus Hristos și mă vor ajuta. Și, mai mult decât acestea, m-au ajutat rugăciunile voastre ca să vin astăzi și să fim împreună pentru că și eu am dorit să vă văd. Iar rugăciunile voastre au fost ascultate pentru că eram aproape mort dar am reușit să mă ridic. V-am spus, aproape că nu mai aveam viață în mine. Simțurile mele erau aproape moarte. Am deschis ,,Everghetinosul” pe care îl știu aproape pe de rost, și nu am putut să citesc. Citeam și nu înțelegeam nimic din ceea ce citeam. Am închis cartea și am pus-o deoparte. Am luat alte cărți și am încercat să citesc de acolo. La fel, nu puteam să înțeleg nimic din ceea ce citeam. Nimic. Nu puteam să mai gândesc. Nimic nu mai funcționa cum trebuie în organismul meu. Dar, cu rugăciunile voastre și ale cuviosului părintelui nostru părinte duhovnicesc (Efrem) pe care Dumnezeu l-a ales egumenul nostru, și cu puțina mea credință, Dumnezeu mi-a dat putere și am putut să vin. Și mă bucur că vă văd și că suntem iarăși împreună. Și nu mă bucur doar pentru că v-am văzut, ci mă bucur și pentru că observ progresul vostru duhovnicesc. Iar eu mă rog pentru voi să mergeți pe același drum al urcușului duhovnicesc.

Da, iubiți părinți și frați, vă rog din inimă să vă faceți următori părinților noștri duhovnicești cei care ne-au înveșmântat în rasa călugăriei și care au dus viață sfântă. Ce răspuns vom avea noi dacă nu vom reuși să pășim pe urmele acelora? Vedem că împărățesc în noi patimile care ne-au schimonosit chipul lui Dumnezeu din noi, această curiozitatea drăcească ce lucrează ca un parazit și, din păcate, foarte mulți frați nu sunt atenți la acest lucru. Curiozitatea aceasta este un lucru foarte vătămător. Toată ziua vrem să știm ,,ce s-a întâmplat”, ,,cum s-a întâmplat”, ,,de ce s-a întâmplat” și tot așa. În felul acesta, mintea nu are timp să se dezmeticească și să știe ce are de făcut.

De aceea, vă rog din inimă: țelul nostru acum este să ne păzim mintea. Pentru că, iată, am renunțat la viața noastră trecută. Mintea, însă, păstrează amintirile și imaginile din trecutul nostru. Nu doar că ne aduce în fața ochilor păcatele noastre, dar lucrează și acum și, acceptând să vorbim cu mintea, noi și noi gânduri vătămătoare ne vin în minte, de felul: ,,Dacă acum eram în altă parte aș fi fost altfel și aș fi făcut cutare lucru”. Sau: ,,Dacă voi merge să viețuiesc acolo voi fi altfel”. Sau: ,,Dacă aș fi făcut cutare lucru, acum, lucrurile ar fi stat altfel”. Mintea începe și gândește fără rost și dă idei vătămătoare. Și, astfel, vom uita care este scopul nostru aici, la mănăstire.

De aceea, vă rog din inimă, să fiți cu băgare de seamă la toate acestea și să nu vă lăsați furați de gânduri. Iar fără rugăciune nu veți putea să faceți nimic. Vă spun aceasta nu doar pentru că asta spun Părinții noștri, ci pentru că fiecare poate să înțeleagă că monahul trebuie să fie un om al rugăciunii. Monahul nu poate exista fără rugăciune. Sunteți tineri cu toții. Trebuie să aveți râvnă pentru nevoință, nu trebuie să vă fie greu să chemați numele lui Dumnezeu.

Vă rog să mă iertați dacă vreodată vă vorbesc mai imperativ dar, pentru dragostea voastră și pentru rugăciunile voastre fac aceasta. Am venit acum să vă văd dar nu știu dacă voi mai putea veni pentru că m-au părăsit cu desăvârșire puterile. Este voia lui Dumnezeu să se întâmple asta, El are planul lui pentru fiecare dintre noi, El știe cel mai bine. Iar Maica Domnului ne sare mereu în ajutor.

Vă rog din inimă, părinți și frați, să încercați să nu vă abateți de la ceea ce v-am spus. Și atunci, dragostea de care v-am spus, se va trezi înlăuntrul nostru și se va înălța sus, către Dumnezeu. Tot această dragoste se va revărsa și se va răspândi și printre noi. Iar atunci, nu vom mai vorbi de rău pe nimeni, nu vom mai blama pe ceilalți. Oameni suntem. Semănăm la înfățișare, avem aceleași idei. Însă nu este doar asta. Gândim cu toții la fel? Nu, fiecare gândește diferit. E, prin urmare, este firesc să se nască neînțelegeri între noi. Unul a spus nu știu ce, altul a privit nu știu cum, celălalt s-a mișcat într-un fel nepotrivit în biserică etc. Însă, dacă există dragoste în cadrul obștii vom lua seama la asta? Nicidecum. Ne vom ruga cu lacrimi: ,,Preabunule, Doamne, acoperă neputința fratelui meu!”. Adu-ți aminte de ce ai venit aici, la mănăstire. Aici este locul tău. Unde sunt toate acestea? Uităm cu ușurință toate acestea. Și începem: ,,Uite ce a făcut”. Ori: ,,Uite ce a zis”. Cum se poate ca un monah care gândește astfel să poată să primească înlăuntrul său dumnezeiescul Har care ne va curăța și ne va lumina și care va încununa nevoințele noastre?

Asta am vrut să vă spun, să vă reamintesc aceste lucruri. Vă rog să mă iertați dacă vorbele mele au fost mai aspre. Vă mulțumesc pentru dragostea pe care mi-o purtați și pentru rugăciunile voastre care m-au ajutat și am putut să mă ridic din pat și să vin să ne vedem astăzi. Faceți rugăciune, vă rog, în continuare pentru mine ca să îmi ajute bunul Dumnezeu să pot să am grijă de mine, să mă mișc, să nu-mi pierd simțurile, cunoștința și să devin povară pentru obște. Dar, voi primi cu bucurie ceea ce Domnul îmi va da. ,,Ceea ce Domnul a dat, aceea s-a și făcut”. De aceea încerc să nu mai iau seama la nici o durere și la nici o suferință atunci când văd că mulțime de oameni suferă în fiecare zi.

Revin iarăși și vă cer iertare și mă rog încontinuu ca Dumnezeu să ne miluiască și pe noi cu rugăciunile Părinților noștri și cu purtarea de grijă a Maicii noastre să ajungem la limanul cel bun unde dorim cu toții să ajungem ca să ne exprimăm recunoștința și mulțumirea față de Dumnezeu care ne-a ales pe noi din miliarde de oameni care există în această lume. Amin!