Însemnătatea teologiei Părintelui Ioannis Romanidis

Absolvent al facultății de Teologie din Tesalonic, și-a continuat studiile teologice la Bossey și Fribourg. În prezent, Stavros Yangazoglou este consilier la Institutul Pedagogic al Ministerului Educației și Învățământului din Grecia, după ce a profesat la Facultățile de Teologie din Tesalonic și Belgrad

Teza de doctorat a lui Ioannis Romanidis a fost un punct de reper în avangarda schimbării de direcție teologică a generaţiei ’60 şi etalon al celei mai curate ortodoxii bisericești. A reprezentat studiul preliminar şi emblematic pe calea regăsirii şi reconectării gândirii teologice greceşti moderne la învăţătura Părinţilor greci ai Bisericii şi totodată a însemnat răsturnarea unei teologii academice în chip evident raţionaliste şi occidentalizate. Prin volumul Păcatul strămoşesc, teologia greacă modernă revine la prioritatea abordării empirice şi existenţiale a metodologiei teologice a Părinţilor greci ai Bisericii. Această dimensiune a rămas neatinsă în tradiţia şi viaţa liturgică şi ascetică a Bisericii. Pe drept cuvânt, am putea să delimităm în evoluţia teologiei greceşti moderne o epocă „dinainte” şi una „de după” Romanidis[1]. A fost vorba, cu adevărat, de o teză inegalabilă din perspectiva conştiinţei de sine ortodoxe şi, în același timp, de o teză-model pentru cele ce aveau să urmeze. Paradoxul acestei monografii teologice a fost că, deşi a fost elaborată în limba greacă, în idiomul caracteristic al katharevusei acelei epoci, şi a fost susţinută într-o facultate de teologie grecească, aerul pe care îl aducea în abordările teologice era cu totul nou şi diferit. După părerea noastră, a fost o aplicare desăvârşită a programului sintezei neopatristice pe care cu câteva decenii în urmă o anunţase Părintele Gh. Florovski[2].

Lucrarea lui I. Romanidis despre păcatul strămoşesc, care pentru prima dată conţinea în bibliografia teologică de limbă greacă numeroase referinţe la scrierile palamite, a deschis într-un anume fel drumul către redescoperirea şi publicarea scrierilor Sfântului Grigorie Palama în Grecia, după tentativa eşuată a Sfântului Nicodim Aghioritul[3]. Potrivit lui A. Sópko, „accentul pus de Părintele Ioannis pe Sfântul Grigorie Palama a introdus o linie nouă în teologia greacă modernă”[4]. În acelaşi timp, a condus la o nouă abordare în teologia greacă modernă, orientând-o către studiile patristice. Literatura ascetică şi niptică intră dinamic în prim-plan, ca şi o serie de teze de doctorat axate pe teologia patristică, dar şi noi ediţii şi serii patristice văd lumina tiparului. Această mişcare ia amploare îndeosebi în deceniul ’60 şi se va defini prin tendința de depăşire a raţionalismului academic şi scolastic, fie că acesta provenea din spaţiul romano-catolic, fie din cel protestant. Vechile autorităţi academice sunt răsturnate şi noi teze de doctorat se scriu pe teme care se fundamentează pe scrierile patristice. Astfel, când Părintele Ioannis Romanidis este ales profesor de Dogmatică la Tesalonic şi îşi ia în primire postul în 1970, deja avusese loc o schimbare plenară a climatului teologic pe care îl întâlnise la Atena în anii ’50.

La începuturile deceniului ’70 se observă o înnoire dinamică a monahismului aghiorit şi o întoarcere impresionantă către tradiţiile niptice ale literaturii monahale. Întoarcerea aceasta nu a influenţat numai monahismul, ci şi conştiinţa de sine ortodoxă a mirenilor. Metoda teologică a Părinţilor Bisericii, asceza, tămăduirea şi curăţirea de patimi, luminarea şi îndumnezeirea ca metodă empirică a vieţii în Hristos, întâietatea experienţei şi a caracterului harismatic, dialogul cu ştiinţele pozitive, împletirea dintre viața practică şi contemplare, teologia ca ştiinţă aplicată, învăţătura Părinţilor greci despre energiile necreate şi îndumnezeire, teofaniile Cuvântului neîntrupat şi unitatea hristocentrică dintre Vechiul şi Noul Testament, legătura dintre dogmă şi viața liturgică, învăţătura dogmatică patristică şi sinodală, pervertirile istorice ale dogmei ortodoxe ş.a. au fost subiecte centrale ale cursului universitar al Părintelui Ioannis Romanidis[5]. Cursurile sale din Tesalonic aveau loc întotdeauna în săli arhipline, participând și studenţi de la alte facultăţi, nu numai de la teologie, erau captivante şi de multe ori se desfășurau sub forma unor dezbateri publice, timp în care recunoaşterea şi preţuirea metodei patristice, precum şi modul său de abordare a dogmaticii se răspândea tot mai mult în spaţiul teologic. Neîndoielnic, învăţătura Părintelui Ioannis Romanidis a trecut dincolo de băncile studenţeşti şi a influenţat spaţiul bisericesc mai larg.

Prin „Păcatul strămoşesc” se încheie prima perioadă a contribuţiei teologice a Părintelui Ioannis Romanidis. Considerăm că această perioadă a fost cea mai rodnică şi binefăcătoare pentru opţiunile teologiei neogreceşti din anii ’60 şi de mai târziu. Deşi a fost cel care a introdus teologia euharistică, aşa cum reiese foarte clar din teza sa[6] şi aşa cum însuşi declară treizeci de ani mai târziu[7], totuși, în opera sa ulterioară au apărut anumite probleme arzătoare, care privesc relaţia în multe aspecte antagonică dintre viaţa euharistică şi viața de nevoință, între eclesiologia euharistică şi eclesiologia terapeutică, între elementul instituţional şi cel harismatic. De altfel, înțelegerea Tainelor ca mijloace către un scop şi înțelegerea treptelor desăvârşirii duhovniceşti independent de viaţa sacramentală şi liturgică, prioritatea nevoinței în împlinirea poruncilor şi a Rugăciunii minţii, doar prin intermediul cărora omul este călăuzit către vederea nemijlocită a slavei necreate a lui Dumnezeu, problematica vederii de Dumnezeu confirmate şi obiectivizarea experienţei eclesiastice[8] semnalează că demersul sintezei neopatristice din teologia ortodoxă contemporană nu este afacerea unor şcoli unilaterale sau a unor teze personale, ci a unei abordări teologice mature, pe termen lung şi colective, în perspectiva sintezei depline şi a interpretării variatelor expresii ale învăţăturii Părinţilor greci ai Bisericii din epoca noastră.

Sursa: Πρακτικά Ημερίδος και Θεολογικές-ιστορικές μελέτες. “Π. Ιωάννης Ρωμανίδης, το έργο και η διδασκαλία του”, Ιερα Μονή Γενεθλίου της Θεοτόκου (Πελαγίας), 2014, pp. 68-98.

[1] Vezi „Ἐγχειρίδιον. Ἀλληλογραφία π. Ἱ. Σ. Ρομανίδου & καθ. Π.Ν. Τρεμπέλα”, pp. 43-46.

[2] Vezi şi mărturia Părintele Gheorghios Drágas în lucrarea Mitropolitului Ierótheos de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, „Ἕνας κορυφαῖος δογματικός θεολόγος τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας”, pp. 95-96.

[3] Vezi Iangazóglu Stávros, „Ἡ παρουσία τοῦ Ἁγίου Νικοδήμου στή θεολογική σκέψη τοῦ εἰκοστοῦ αἰῶνα”, Ἐπιστημονική Ἐπιθεώρηση τοῦ Μεταπτυχιακοῦ Προγράμματος «Σπουδές στήν Ὀρθόδοξη Θεολογία», vol. 1, Ἑλληνικό Ἀνοικτό Πανεπιστήμιο, Σχολή Ἀντρωπιστικῶν Σπουδῶν, Patras 2010, pp. 71-99, 84.

[4] Vezi „Ἐγχειρίδιον. Ἀλληλογραφία π. Ἱ. Σ. Ρομανίδου & καθ. Π.Ν. Τρεμπέλα”, p. 73.

[5] Romanidis Ioannis, „Δογματική καί Συμβολική Θεολογία τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἑκκλησίας”, vol. 1 şi 2, Salonic, ed. 4 1999; „Πατερική θεολογία”,  Prefaţă de Pr. Gh. Metallinós, ediţie îngrijită şi note de Monahul Damaschin Aghioritul, Salonic 2004; Mitropolitul Ierótheos de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, „Ἐμπειρική δογματική τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, κατά τἰς προφορικές παραδόσεις τοῦ π. Ἰωάννου Ρωμανίδη”, vol. 1, 2010 şi vol. 2,  2011,  ed. Sfintei Mănăstiri a Nașterii Maicii Domnului (Pelaghia).

[6] Vezi „Τό προπατορικόν ἀμάρτημα”, pp. 53-54, 144, 172-173.

[7] Vezi Romanidis Ioannis, „Prefaţa” la lucrarea lui „Ρωμαῖοι ἤ Ρωμηοί Πατέρες τῆς Ἐκκλησίας, Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ Ἔργα 1, Ὑπέρ τῶν ἱερῶς ἡσυχαζόντων, Τριάς Α΄” vol. 1, Salonic 1984, p. 29. Andrei Sopko, în lucrarea lui „Prophet of Roman Orthodoxy, The Theology of John Romanides”, Synaxis Press, Dewdney BC, Canada, 1998, pp. 150-153, consideră că Ι. Romanidis, deşi la început „înclina spre o eclesiologie euharistică, în scurtă vreme a considerat că nu este convingătoare… A pune Dumnezeiasca Împărtăşanie înaintea şi deasupra tuturor celorlalte lucruri din viaţa Bisericii conduce inevitabil la o formă de idolatrie euharistică”. Vezi şi Mitropolitul Ierótheos de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, „Ἕνας κορυφαῖος δογματικός θεολόγος τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας”, pp. 369-370.

[8] Iangazóglu Stávros, „Εὐχαριστιακή ἐκκλησιολογία καί μοναστική πνευματικότητα. Τό ζήτημα τοῦ γεροντισμοῦ” în culegerea Ἀναταράξεις στή μεταπολεμική θεολογία. Ἡ «θεολογία τοῦ ‘60», pp. 547- 631.