Convorbiri monahale cu Părintele Zaharia (I)

Întrebare: De ce au inclus căsătoria în Tainele Bisericii, iar monahismul nu?

Răspuns: Părintele Sofronie mi-a spus odată: „Închipuie-ți că nu acceptă monahismul ca taină a Bisericii, iar căsătoria este una dintre taine!” Amândouă ar trebui considerate taine, pentru că aceasta este calea lui Hristos. Icoanele, de pildă, nu sunt taină, însă sunt un mijloc foarte puternic de a ne trasmite harul lui Dumnezeu. Poate că nu au inclus monahismul în cadrul tainelor pentru că monahii erau smeriți și nu au dorit să-și impună calea. Însă acum, după 2000 de ani, putem îndrăzni să vorbim. Mulți oameni nu-și dau seama că monahismul este un adevărat și atotcuprinzător dar al Sfântului Duh, pentru că deși nu putem atinge măsura Domnului, urmarea cea mai îndeaproape a vieții lui Hristos este monahismul, care este cu putință doar prin Sfântul Duh.

Biserica a voit cu adevărat să binecuvânteze căsătoria probabil din considerente pastorale, pentru că era o luptă să ai o căsătorie cinstită în acea lume care tocmai ieșea din păgânism. Apostolul spune că această taină este mare în Biserică (vezi Efes. 5:32). El se străduiește să le spună creștinilor că este sfântă căsătoria, iar patul neîntinat (Evr. 13:4) pentru a-i întări, însă „în Biserică” – ce înseamnă? Înseamnă că există această unire minunată cu Biserica în Duhul, atunci când acea unire cu Hristos în Biserică nu este distrusă. Însă, sublimul al monahismului nu se compară cu nimic. Sf. Pavel spune: „Aș vrea ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi”, adică, ar dori ca toți să fie monahi. „Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui” (1 Cor 7:7), nu toți pot avea darul monahismului. Iar Domnul spune: „Cel ce are urechi de auzit, să audă” (Marcu 4:9), pentru că nu toți pot primi aceasta. Sf. Pavel este întocmai pe linia acestei învățături. Hristos spune că este „pentru cel căruia îi este dat” (Mat. 19:11), este o moștenire pe care Dumnezeu o dă unei persoane, mai înainte văzând răspunsul ei la chemarea Sa.

Întrebare: Nu ar fi putut Dumnezeu să-l cheme pe Sf. Pavel înainte să-i prigonească pe creștini, și înainte să aibă loc moartea Sf. Ștefan? Poate a fost o pronie pentru a-i păstra smerenia atunci când a devenit atât de mare mai apoi?

Răspuns: Sf. Pavel spune: „Sunt cel mai rău dintre toți pentru că am prigonit Biserica” (vezi 1 Cor. 15:9), „mai rău decât un născut înainte de vreme” (vezi 1 Cor. 15:8, textul în greacă), pentru că nu a uitat niciodată că fusese un prigonitor. Deși din punct de vedere moral trebuie să fi fost cu totul curat, el a săvârșit totuși o crimă: a luat parte la uciderea Sfântului Ștefan, întâiul mucenic (vezi Fapte 7:58). Dacă aceasta s-ar fi întâmplat în zilele noastre, Biserica nu l-ar fi făcut preot, pentru că a săvârșit o crimă. Asemenea Sfântului Pavel, Părintele Sofronie a fost fără de pată în viața sa. Odată mi s-a destăinuit că nu căzuse niciodată din punct de vedere moral, nici chiar în cel mai neînsemnat chip, și totuși, pentru că s-a lăsat ademenit de religiile orientale, pentru el aceasta a fost ca o trădare și s-a pocăit pentru aceasta toată viața sa, ca un nebun. Sf. Ioan Scărarul spune că asemenea căderi, în credință sau în înțelegere, pot fi mult mai rapid îndreptate decât căderile morale. Încă avem pilde în istoria Bisericii, în viețile Sfinților, care ne arată că adevărata pocăință biruie orice fel de cădere și aduce harul sfințirii. Se spune în „Scara”: „Cine este mai binecuvântat, cel ce nu a căzut niciodată, sau cel ce a căzut și iarăși s-a ridicat? Mai degrabă cel de-al doilea”, spune el, „după chipul Celui ce a murit și a înviat” (vezi Treapta 15:32).

Prima evanghelizare a lui Pavel a fost mucenicia lui Ștefan, care se ruga pentru cei ce aruncau cu pietre asupra lui. Sunt sigur că aceasta a lăsat o urmă adâncă în inima și cugetul Sf. Pavel, încât, atunci când Domnul i-a vorbit pe drumul spre Damasc, i-a fost ușor să-I înțeleagă cuvintele. Ștefan a fost un minunat următor al lui Hristos imediat după Învierea Lui: el a fost întâiul mucenic care a murit în același chip ca și Domnul, rugându-se pentru cei care îl omorau. „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7:60), la fel cum S-a rugat Domnul pe Cruce: „Iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23:34). De asemenea, înainte de moartea Sa, Domnul a spus: „Veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Celui Atotputernic” (Marcu 14:62) și vedem că, la moartea sa, Sf. Ștefan mărturisește: „Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului șezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7:56), ca și cum ar fi adeverit ceea ce spusese Hristos. Sf. Ștefan și-a adeverit mărturisirea prin însăși mucenicia sa.

Atunci când cineva alege o mănăstire, trebuie să aibă ochi să vadă unde se află puterea vieții celei nestricăcioase, iar nu forma exterioară. Uneori viețuirea poate părea desăvârșită pe dinafară, însă pe dinlăuntru pot fi atât de multe rătăciri și atâta stricăciune încât cu greu îți vine să crezi. De pildă, deși Mănăstirea Studion, în care au viețuit Sf. Simeon Noul Teolog și Părintele lui, Simeon Evlaviosul, era deschisă celor din Constantinopol, în mijlocul cetații, totuși înlăuntrul ei exista o asemenea viețuire minunată. Criteriul nu este forma exterioară. Simplitatea este importantă în viața monahală, însă cere o conștiință mai mare, trebuie să fim mai aspri cu noi înșine și să fim gata numaidecât, dacă ne abatem câtuși de puțin, să ne punem din nou pe cale. Atunci păstrăm duhul, și este atât de frumos, pentru că ajungem să trăim omenirea ca un întreg.

Pentru Părintele Sofronie, lucrarea cea mai de seamă a Mănăstirii era aceea de a face cunoscută învățătura Sfântului Siluan. Spre sfârșitul vieții sale, a spus odată: „chiar și a învățăturii mele”, însă întotdeauna spunea: „învățătura Sfântului Siluan”. În monahism, întotdeauna „dai vina” pe Părinții tăi și îți păzești smerenia, este singura cale. De aceea autonomia și independența sunt nimicitoare, pentru că atunci nu mai ai cum să îți păstrezi smerenia. Așa cum spun Scripturile, Dumnezeul nostru este Dumnezeul Părinților noștri (vezi Deut. 26:7, Fapte 3:13). Cei ce sunt prea puternici în voia lor proprie sunt prea slabi în fața patimilor trupești. Nu o voință puternică te va salva de patimile trupești, ci smerenia. Dacă sunteți smeriți, dacă vă spovediți cu sinceritate și smerenie, veți fi puternici. Nu veți pătimi niciodată nicio vătămare. Însă dacă credeți că puteți reuși prin forțe proprii,  vă veți zdrobi foarte repede. De asemenea, cei ce reușesc să fie ascultători au o viață foarte bogată, pe când cei care înclină să fie independenți, rămân închiși în micul lor cerc.

Nu putem spori fără această legătură cu Părintele nostru. Citim acestea în Pateric, le auzim, însă nu ne rămân. Însă dacă trăim odată puterea care se află în spatele acestor cuvinte, atunci cunoaștem, atunci putem vorbi ca Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Varsanufie cel Mare sau Părintele Sofronie. Părintele Sofronie a fost un monah foarte râvnitor, ardea cu duhul, însă viața sa a sporit și a primit încredințarea din clipa în care l-a întâlnit pe Sf. Siluan. Așa este mersul  acestei vieți. Nu poți „să o sorbi din propriul cot”, așa cum mi-a spus odată Părintele Sofronie folosind un proverb rusesc. Trebuie să ne facem prieteni cu mamona nedreptății (Luca 16:9), cu acei cetățeni din Sionul cel de sus, ca ei să ne primească. De aceea spune Scriptura: „Fericit este cel ce are sămânță în Sion, și prieteni în Ierusalim” (Isa. 31:9). Avem două sămânțe puternice în Sion, slavă lui Dumnezeu!

Întrebare: Atunci când Sf. Siluan spune: „Ține-ți mintea în iad și în inimă”, vrea să spună că inima este iadul?

Răspuns: Nu. Când te osândești pe tine însuți la iad, pentru ca aceasta să „prindă”, pentru a o face cu putere și pentru a aduce roadă, adică iertarea păcatelor și căință, trebuie să-ți aduci mintea în inimă și să-ți spui de acolo rugăciunea – atunci are putere. Dacă doar o îndrugi acolo, s-ar putea să primești ceva, însă nu facem decât să „lovim în aer”.

Întrebare: Așadar, prin gândul osândirii de sine la iad ajungi să intri în inimă?

Răspuns: Trebuie să te osândești din inimă, luând aminte la inima ta, ațintindu-ți atenția chiar spre locul inimii trupești. Nu toți avem unirea minții cu inima. Însă chiar dacă îți îndrepți numai mintea spre locul unde se află inima și te osândești pe tine însuți de acolo, având mintea adunată, rugăciunea prinde, are putere. Așadar, osândirea de sine și forma ei extremă a osândirii de sine la iad are putere atunci când este făcută din inimă. De aceea Sf. Siluan spune, „Ține-ți mintea în iad și în inima ta.” Adică: „Osândește-te pe tine ca fiind vrednic de iad, însă fă-o din inimă.”

De asemenea, în Noul Testament auzim că chemarea Numelui Domnului nostru Iisus Hristos este foarte puternică, însă „dintr-o inimă curată” (2 Tim. 2:22). Chiar Sf. Simeon Noul Teolog, în vestita sa Cateheză a 30-a, îl sfătuiește pe monah să meargă în chilie, să-și lege mâinile la spate, să-și coboare capul și să-și aducă mintea și mai jos, și mai adânc în inimă, și să înceapă să se roage de acolo. El dă începutul rugăciunii, însă nu o încheie, ci adaugă, „și apoi spune ceea ce Domnul îți va da în acea clipă ca să continui rugăciunea”. Fără îndoială, adevărata pocăință este un act proorocesc. Dacă ne deschidem gura cu dorirea de a ne pocăi, atragem Duhul lui Dumnezeu (Ps. 118:131), Care pune în gura noastră cuvânt de pocăință care ne îndreptățește. De aceea Domnul spune: „Când vă vor da la dregători să mărturisiți pentru Numele Meu, să Mă mărturisiți, să nu vă gândiți de mai înainte ce să spuneți, căci Eu vă voi da gură și înțelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă potrivnicii voștri” (vezi Luca 21:12-15).

Domnul vorbește aici despre mărturia de dinaintea muceniciei. Însă cuvântul Său este valabil și pentru vremurile noastre de pace, căci cuvântul lui Dumnezeu este adevărat în toate veacurile și în toate timpurile, rămâne în veac (1 Petr. 1:25). Pentru noi, acest cuvânt se aplică în acest fel: atunci când vrem să ne pocăim și ne punem pe noi înșine înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, dorind să ne învinovățim pe noi înșine pentru toată viețuirea noastră cea rea, El ne va da cuvânt și înțelepciune. Adică ne va da rugăciune de pocăință care ne va îndreptăți și căreia nu-i va putea sta împotrivă potrivnicul nostru. Așa cum spune Părintele Sofronie, nimeni nu-l poate prigoni pe monah mai mult decât se prigonește el pe sine însuși în această lucrare de pocăință, în care se osândește pe sine până întru sfârșit. Este un act proorocesc, pentru că dacă monahul se pune pe sine în acea stare înaintea Feței lui Hristos și în lumina poruncilor Lui, osândindu-se pe sine până întru sfârșit, atunci devine adevărat și atrage Duhul Domnului, Duhul Adevărului, ce îi dă gură și înțelepciune care îl va îndreptăți. „Proorocesc” înseamnă să fii adevărat, să fii în armonie cu Sfântul Duh, să exprimi adevărul în cuvinte care au valoare veșnică și rămân în veac. Oameni ai lui Dumnezeu călăuziți de Duhul, ne-au spus cuvântul lui Dumnezeu.

Întrebare: Referitor la „Ține-ți mintea în iad și în inimă”, nimeni nu poate fi proorocesc dacă nu vorbește din inimă. Duhul proorocesc are de-a face cu inima?

Răspuns: „În inimă” înseamnă cu toată ființa, pentru că inima este centrul ființei: dacă vorbim din inimă, înseamnă că toată ființa noastră este acolo. De-a lungul Scripturilor se cere această participare a inimii; trebuie să credem cu inima noastră și abia apoi să mărturisim cu gura noastră spre mântuire (vezi Rom. 10:9-10). Trebuie să ne rugăm din inimă (2 Tim. 2:22) și să iertăm din inimă (Mat. 18:35). Tot ce facem trebuie să fie din inimă, și atunci are valoare înaintea lui Dumnezeu.

Întrebare: Spunem că «νους»-ul (mintea) are putința de a-L cunoaște pe Dumnezeu, însă se pare că numai că «νους»-ul care este unit cu inima are această putință.

Răspuns: Cei întâi zidiți au avut această unitate a minții și inimii și doar atunci când au păcătuit «νους»-ul s-a despărțit de inimă. De aceea avem nevoie de multe lacrimi, pentru că ele au această însușire: câteva picături, și schimbă inima. Inima devine vie, însuflată, caldă, dulce, ușoară și atunci este ușor a te ruga, mintea se află în inimă și de acolo poate vorbi cu Dumnezeu. De aceea lacrimile sunt atât de minunate. Cu adevărat, ele sunt pâinea monahului și a fiecărui creștin, iar aceasta nu este o taină ascunsă – toți Părinții vorbesc despre ea. Tratatele Sfântului Grigorie Palama despre isihasm sunt într-adevăr lapte curat, însă dacă citiți doar scrisoarea sa către monahia Xenia, acolo el își expune toată viziunea. Acolo vorbește despre lacrimi. Iar Sf. Isaac Sirul spune că cei ce păstrează darul lacrimilor sunt mai mari decât mucenicii. Nimeni nu poate purta duhul pocăinței fără a fi nimicit, dacă nu-l vor însoți lacrimile, pentru că lacrimile aduc și mângâierea Sfântului Duh, iar inima este întărită ca să poată răbda durerea pocăinței. Fără lacrimi, omul se va prăbuși în fața marelui foc al pocăinței.

Întrebare: Vreți să spuneți că va cădea în deznădejde?

Răspuns: Chiar dacă nu cade în deznădejde, nu va supraviețui. Lacrimile sunt untdelemnul care mângâie inima. Părintele Sofronie spune că atunci când plângem, toate puterile ființei noastre iau parte la rugăciune și de aceea aduce mai mult folos. Acum, întrebarea este cum anume să fii proorocesc într-o lume ca a noastră, care este atât de materialistă și în care totul încearcă să ne acapareze mintea, atenția, iar telefoanele mobile sunt în buzunarele noastre…

Întrebare: Ne puteți spune ceva despre dragostea de  Dumnezeu?

Răspuns: Κύριε ἐλέησον. Nu există nimic mai sfânt și mai puternic decât dragostea lui Dumnezeu, iar pentru a ajunge la dragostea lui Dumnezeu, cu adevărat omul trebuie să se curățească de toată pata păcatului. Dragostea lui Dumnezeu nu se va sălășlui în oricine. Ca și în cazul vederii Luminii nezidite, numai cei care sunt curați cu inima o pot vedea. Dacă un om are o astfel de vedere, înseamnă că s-a curățit cu înverșunată pocăință vreme de mulți ani și că nu mai există nicio pată înlăuntrul lui. Până și aceasta poate să nu fie îndeajuns, Dumnezeu ar putea îngădui, în înțelepciunea Sa, anumite încercări în viața acelui om astfel încât să ajungă în pragul morții, la sfârșitul existenței sale. Și atunci când orice putință omenească se sfârșește, Domnul Își întinde mâna Sa. Acolo unde se sfârșește puterea omenească, mâna dumnezeiască se întinde pentru a-l ridica. Vă aduceți aminte acea povestire din „Rugăciunea – experiența vieții veșnice” unde Părintele Sofronie spune că „Acolo unde știința se oprește, începe teologia.” Dragostea lui Dumnezeu este atât de sfântă, și atunci când oamenii sunt socotiți vrednici pentru a o păstra, devin nestricăcioși. Nu este doar o anumită euforie, este ca și cum inima sfârâie până întru sfârșit: așa cum un pește este fript în tigaie, așa și inima arde necontenit din dragoste pentru Hristos. Dacă iubirea lui Hristos nu este astfel, ea nu poate fi acea iubire despre care Sf. Pavel a scris imnul în al 13-lea capitol al Epistolei către Corinteni.

Întrebare: Deși nu vedem Lumina nezidită în fața ochilor asemenea sfinților, se poate ca această Lumină nezidită să ne dea cuvânt în inimă?

Răspuns: Există diferite trepte, da, chiar și a avea puțină zdrobire și a ne învinovăți pe noi înșine ca păcătoși înaintea lui Dumnezeu, cerându-I să-Și arate mila față de noi – și aceasta este luminare, deși într-o mică măsură. Sunt alții care au o mai mare măsură și ajung să se urască pe ei înșiși în starea în care sunt, nu întru totul cuprinși de iubirea lui Hristos. Însă pentru a avea o vedere a acelei deschideri spre lumea cealaltă, pentru un asemenea dar, trebuie să fii desăvârșit în iubire. În „Vom vedea pe Dumnezeu precum este” Părintele Sofronie spune că în Lumină duhul nostru contemplă orizonturi nemăsurate și descoperă treptat din ce în ce mai mult ceea ce este nou în această luminoasă deschidere în Ceruri „acolo unde este Dumnezeu” (vezi Ieș. 20:21): așadar, dincolo de această deschidere în Ceruri se află Lumina lui Dumnezeu.

Citiți aici partea II