Interviu cu p. Zaharia (partea I) – Trăirea Duhului Sfânt

Întrebare: Sfântul Siluan și Sfântul Sofronie vorbesc adesea despre Sfântul Duh. Cum Îl trăim pe Sfântul Duh potrivit învățăturii lor?

Răspuns: Totul pornește de la credința noastră în Hristos și de la primirea cuvântului Său. Dacă facem din poruncile Lui singura lege a vieții noastre, cu timpul dobândim o adâncime tainică, devenim tainici așa cum Sfântul Duh este tainic, ascuns. Duhul lui Dumnezeu lucrează în noi în felurite chipuri. Părintele Sofronie mi-a lămurit odată că rugăciunea „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul” (Lc. 18:13) se adresează Sfântului Duh. Sfântul Duh mai întâi de toate ne curăță și ne tămăduiește de rănile păcatului și încet-încet zidește înlăuntrul nostru templul cel sfânt al lui Dumnezeu, adică chipul lui Hristos. Biserica sau „casa lui Dumnezeu” este, prin excelență, Hristos (1 Pet. 4:17), „căci întru El locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2:9). Atunci, firea omului este întărită, primind puterea de a purta desăvârșirea iubirii lui Hristos (vezi Efes. 3:19), care este „tot adevărul” la care Mângâietorul ne va călăuzi (Ioan 16:13).

Există o unitate în Sfânta Treime: totul începe de la Tatăl cel Ceresc și fără de început, se săvârșește prin Hristos, întru Duhul Sfânt. Există o singură orânduială, o singură viață, o singură fire, o singură energie lucrătoare care Îl are ca izvor pe Tatăl, și ne este împărtășită prin Hristos, în puterea și desăvârșirea Sfântului Duh. Fiul a venit în lume ca să mărturisească despre Tatăl: „Toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15:15). A venit în lume din desăvârșită ascultare față de Tatăl, pentru a-L slăvi și pentru a transmite adevărul cuvântului Său, și ne vorbește de „un alt Mângâietor”, Care „va mărturisi despre El” (Ioan 15:26). Vedem ceva minunat în Sfânta Treime: fiecare Persoană Le mărturisește și Le slăvește pe celelalte două Persoane. Vedem perihoreza Ipostasurilor Sfintei Treimi, această minunată întrecere în iubire, desăvârșire și smerenie.

Vedem negrăita smerenie și deșertare a Fiului: Cel necuprins cu dumnezeirea a binevoit să Se pogoare dintru înălțimea slavei Sale până în adâncul stricăciunii noastre și să Se unească fără păcat cu firea omenească cea bolnavă, ca să ia asupra Sa toată rana păcatului. Vedem aceeași deșertare de Sine și la Duhul Sfânt. Părinții teologi spun că până și numele Sfântului Duh Îi dezvăluie firea chenotică. Și Tatăl cel fără de început, și Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Cel împreună fără de început, au nume aparte care le definesc Ipostasul. Sfântul Duh însă nu are un nume ipostatic propriu, ci primește a împărtăși același nume – „duh” – cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi.  Sfântul Duh are aceeași negrăită smerenie cu Fiul și cu Tatălui Cel fără de început. „Duh este Dumnezeu” (Ioan 4:24), spunem despre toți Trei, iar despre Hristos Sfântul Pavel spune că „chiar dacă am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaştem” (2 Cor. 5:16). De aceea Duhul Sfânt este Persoana tainică și delicată a Sfintei Treimi, „Prietenul cel tainic”, așa cum Îl numește Sfântul Simeon Noul Teolog, Care vine în lume să mărturisească despre Hristos. Hristos spune, „Tatăl Meu până acum lucrează, și Eu lucrez” (Ioan 5:17); însă și Sfântul Duh poate să spună aceleași cuvinte: „și Eu până acum lucrez, pentru ca Hristos să ia chip în inima fiecărui om ce crede în cuvântul lui Hristos.”

Sfântul Duh este o Persoană tainică, care Se descoperă însă în darurile Sfinților Săi. Duminica Tuturor Sfinților este de fapt ziua care adeverește și slăvește harul Sfântului Duh. Chipul Tatălui Ceresc este Fiul, iar chipul Fiului este Sfântul Duh, căci El zugrăvește chipul lui Hristos în inima omului, iar chipul Sfântului Duh îl vedem în darurile la care sunt părtași credincioșii. Nouă, tuturor creștinilor care am crezut în Hristos și am fost botezați în Numele Lui, dacă viețuim cu adevărat după cuvântul Său, Sfântul Duh ne dăruiește „un dar aparte” (vezi 1 Cor. 7:7) pentru a ne face mădulare ale Trupului lui Hristos. În acest chip suntem îmbogățiți și lărgiți în ființarea noastră ipostatică. Atunci devenim „mădulare unii altora” (Rom. 12:5) și părtași ai darurilor tuturor Sfinților, toate ne sunt de obște, ca în vremea primilor creștini (Fapte 4:32). Ei aveau o singură viață, o singură suflare, o singură inimă și erau adunați toți împreună „într-un gând”, cu o singură dorire, „stăruind în frângerea pâinii și în chemarea Numelui lui Hristos” (Fapte 2:42,46). Numai ca mădulare ale Bisericii devenim puternici și desăvârșiți, pentru că doar împreună cu toți Sfinții ne este dat să înțelegem „lățimea, lungimea, adâncimea și înălțimea iubirii lui Hristos” (cf. Efes. 3:18).

Astfel a rânduit Dumnezeu. Desăvârșirea noastră în Trupul Bisericii nu stă în cât de șireți suntem, nici în dibăcia noastră de a înhăța un dar sau altul, ci în a ne smeri și a cunoaște că suntem „mădulare unii altora”, devenind părtași la darurile tuturor Sfinților. Atunci devenim universali asemeni lui Hristos, pentru că Duhul Sfânt, prin comuniunea la care ne face părtași, ne dăruiește și lărgirea Noului Adam, a lui Hristos, cuprinzând întreaga omenire în ființa noastră. Aceasta este măreția creștinismului pe care o aflăm în Biserică. Dumnezeu nu a dat niciodată toate darurile Sale unui singur om, oricât cât de mare ar fi el, fie că este vorba despre Petru sau Pavel sau Maxim sau Vasile cel Mare. A dat fiecăruia un dar aparte ca să putem fi mădulare unii altora și să păstrăm un duh smerit. Părintele Sofronie mi-a spus odată: „Cei înnoiți în Duhul au o singură întrecere: cine se va smeri mai mult înaintea celuilalt.”

Cum anume Îl trăim pe Sfântul Duh în viața noastră? Sfântul Duh îl desăvârșește pe om ca ipostas pentru că îi lărgește inima ca să cuprindă toată ființa omenească de la Adam și până la a Doua Venire, călăuzindu-l la rugăciunea ipostatică pentru întreaga lume. Sfântul Duh lărgește inima pentru a putea fi lăcaș harului și a se milostivi de „cei mici” (Mat. 18:10). Această lărgire ne dă putința de a chema Numele lui Hristos în Sfântul Duh. Prin chemarea Numelui lui Hristos atragem Sfântul Duh, Care zugrăvește chipul lui Hristos și zidește biserica lui Dumnezeu în inima noastră. Apostolul spune că „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (1 Cor. 12:3). Așadar, atunci când spunem „Doamne Iisuse Hristoase” „din inimă curată” (2 Tim. 2:22), cu smerenie și luare aminte, trăim Pogorârea Duhului Sfânt.

Sfântul Duh ne aduce aminte de cuvintele lui Hristos și ne deschide mintea spre a le pătrunde înțelesul; ne însuflă să rostim cuvinte desăvârșite, așa cum spune Sfântul Siluan, și ne face proorocești în Liturghie prin săvârșirea acestui schimb de vieți în Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt este Cel care sfințește Darurile, prefăcându-le în Trupul și Sângele lui Hristos. Toate aceste căi, Numele lui Hristos, cuvântul lui Dumnezeu și taina Sfintei Euharistii, prin lărgirea inimii din milostivire pentru „cei mici”, mărturisesc despre prezența Sfântului Duh în viața creștinului  și toate acestea devin un nod strâns, o singură viață în inima omului, așa cum spune Părintele Sofronie.

Întrebare: Ne-am obișnuit în viața noastră mai mult cu persoana lui Hristos. Putem să avem o asemenea relație și cu Duhul Sfânt?

Răspuns: Pentru o vreme, mi-am pus în gând: „Nu mă voi ruga numai lui Hristos. Vreau să simt și apropierea Tatălui Ceresc”. Și am început să mă rog Tatălui, însă după câteva minute fără să îmi dau seama îmi îndreptam rugăciunea către Fiul. Pentru că Cine este Tatăl Ceresc? Este Cel ce „așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16). Îl cunoaștem pe Tatăl necontenit prin câte ni le-a spus Hristos și nici măcar nu este nevoie să ne gândim să avem și cu Tatăl o relație aparte, pentru că Tatăl binevoiește ca noi să fim ucenicii Fiului Său și, odată ce dobândim asemănarea chipului lui Hristos, Fiul ne va înfățișa ca fii ai Părintelui Ceresc pentru toată veșnicia. Același lucru se petrece și cu Duhul Sfânt: începem să ne rugăm Lui însă rugăciunea ni se îndreaptă în chip firesc către Fiul, căci că El trimite Duhul Sfânt pe pământ.

Vedem că atunci când ne rugăm Tatălui Ceresc sau Sfântului Duh, simțim aceeași putere în rugăciune ca și atunci când ne rugăm Fiului. Însă Domnul spune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Nimeni nu primește Sfântul Duh, decât prin darul Lui, căci Hristos este Cel Care, „suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor” (Efes. 4:8). Hristos a spus: „Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16:7), căci trebuia să Se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu după împlinirea lucrării mântuirii, astfel încât Tatăl să binevoiască a trimite darurile Sfântului Duh pe pământ. Și cu cât mai mult lucrează harul Domnului în noi, cu atât mai recunoscători devenim și față de Duhul Sfânt. „După măsura darului Hristosului Tău”, așa cum spunem în Liturghia Darurilor mai înainte sfințite și după sporirea darurilor în suflet, începem să avem și părtășia Duhului Sfânt.

Fiul a primit a fi Începătorul mântuirii noastre pe care a dobândit-o cu prețul vieții Sale, și ne-a arătat dragostea Sa până întru sfârșit, însă aceasta era voia Tatălui, iar Sfântul Duh însoțește lucrarea Fiului, punând pecetea desăvârșirii peste toată fapta Lui. Așadar, dacă suntem uniți cu Hristos, vom fi uniți și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Sfântul Siluan mărturisește că nu știa de existența Sfântului Duh până ce nu L-a văzut pe Hristos cel Viu. Apoi L-a trăit pe Duhul Sfânt ca Persoană, Care mărturisea că Hristos este Dumnezeu și că El trimite pe Duhul. De unde și-a dat seama Sfântul că Duhul era Cel ce îi dădea mărturie despre mântuire în inima sa? L-a recunoscut pe Duhul după dragostea nesfârșită pentru Hristos cu care l-a umplut și pentru că i-a întărit firea ca să se poată uni cu Hristos cu „legătura desăvârșirii” (Col. 3:14) și să poată purta plinătatea dragostei Lui, căci dacă Duhul nu întărește fire omului, nu poate purta nimic dumnezeiesc.

Prin urmare, ceea ce ne preocupă neîncetat este cum să avem o relație mai bună și mai puternică cu Hristos, pentur ca „nici moartea, nici viața, nici o altă făptură” (Rom. 8:38-39) să nu poată să ne despartă de dragostea lui Hristos. Îl avem pe Hristos? Îi avem totodată și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt; avem cuvântul Tatălui Ceresc curat, așa cum ni l-a împărtășit Hristos, și avem și adâncimea înțelegerii acestui cuvânt, dăruită de desăvârșirea Duhului Sfânt. Dumnezeul nostru nu este ca dumnezeii elinilor, care se certau între ei. În Dumnezeul creștinilor, există această perihoreză, această negrăită, nespusă, neînțeleasă părtășie a smereniei și dragostei desăvârșite.