„Ține-ți mintea în iad și în Mine”

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că primim folos prin strălucirea cu care prăznuim o sărbătoare în Biserică. Chiar de am pogorî toate stelele din cer pentru a împodobi biserica pentru praznic și chiar de am cânta toate cântările care îi sunt închinate, dacă facem acestea doar ca să ne întoarcem la starea noastră de dinaintea praznicului, nu am dobândit niciun folos. Adevăratul folos vine atunci când, după prăznuirea unui Sfânt, păstrăm înlăuntrul nostru lumina duhovnicească pe care Dumnezeu o dă prin praznic. Mare este lumina Sfântului nostru Părinte Siluan. Cazul lui este excepțional, pentru că a primit harul celor desăvârșiți încă de la începutul vieții lui duhovnicești. Părintele Sofronie adaugă că și mai puțini sunt cei ce reușesc să păstreze acest har pe tot restul vieții lor. Foarte puțini sunt și cei ce pot împlini cuvântul Sfântului Siluan și păstra această stare a ținerii minții în iad fără a deznădăjdui. Însă, cuvântul său ne privește pe toți. Cu toții trăim prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Atunci când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, gustăm din prezența Lui. La fel, atunci când rămânem în prezența lui Dumnezeu cu mintea în inimă, iarăși trăim prezența lui Hristos pătrunzându-ne întreaga ființă.

Citim în Scriptură că „Dumnezeu este foc mistuitor” (Evr. 12:29). Focul mistuitor al lui Dumnezeu este focul iubirii Sale dumnezeiești, judecata lui Dumnezeu, despre care vorbește Sfântul Petru (1 Petr. 4:17). Hristos a arătat această judecată a lui Dumnezeu, care este iubirea lui Dumnezeu până întru sfârșit, prin Patima Sa. Și noi ne arătăm dragostea pentru Dumnezeu și ne însușim iubirea Sa prin pătimire, fie ea de voie sau fără de voie. Marea știință a Părinților noștri Siluan și Sofronie preschimbă pătimirile cele fără de voie în pătimiri de bunăvoie prin ținerea minții în iad fără a deznădăjdui. Părintele Sofronie ne încredințează că putem birui orice durere pământească prin cufundându-ne de bunăvoie într-o și mai mare durere. Aceasta, spune el, ne va duce în Împărăția cea neclătită, și atunci vom ajunge să pătrundem adevăratul înțeles al cuvintelor: „Hristos, înviat din morți, nu mai moare; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6:9). Pentru a înțelege această mare știință, avem nevoie să cercetăm mai în profunzime judecata lui Hristos și mai ales trebuie să luăm aminte la ultimele zile ale vieții Sale, când Și-a predat voia Tatălui, pecetluindu-Și jertfa cu rugăciunea din Ghetsimani.

Purcezând spre Patima Sa, a fost ridicat pe Cruce și a rostit acele cuvinte înfricoșate: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:46), care sunt de fapt vădirea desăvârșită a iubirii lui Dumnezeu: pentru a ne tămădui, Hristos a luat de bunăvoie asupra Sa toată durerea omenească în locul nostru, până și părăsirea de Dumnezeu. În cazul nostru, Dumnezeu ne poate părăsi pentru că L-am mâhnit pe prin păcatele noastre într-atât încât El Se retrage. Însă, Părintele Sofronie spune că părăsirea de către Dumnezeu vine și în clipa în care nevoitorul viețuiește cu o extremă încordare în strădania sa de a păzi neprihănită porunca lui Dumnezeu. Sfântul Siluan a îndurat această părăsire în anii în care trăia cu o extremă încordare atât duhovnicească, cât și trupească pentru a păzi legământul pe care-l făcuse cu Dumnezeu atunci când i S-a arătat. El s-a predat acestei încordări extreme, și totuși Dumnezeu S-a retras. Acest fel de părăsire din partea lui Dumnezeu este judecata lui Hristos. Atunci când Hristos spune „ȚINE-ți mintea în iad”, înseamnă că până și atunci când am făcut tot ce ne-a stat în putință în strădania noastră de a păzi porunca lui Dumnezeu și totuși ne simțim părăsiți de El, până și atunci ar trebui să ne ținem mintea în iad, pentru că aceasta este calea lui Hristos Însuși. Aceasta ne aduce aminte de cea mai mare poruncă a Evangheliei: până și atunci când am făcut tot ce ne-a stat în putință pentru a împlini poruncile, trebuie să ne ținem mintea în iad și să ne socotim drept „slugi netrebnice” (Luca 17:10).

Însă, problema este că aceasta nu e o stare permanentă, pentru că năvălirile diavolilor și ale propriilor patimi vin să întrerupă strădania pe care o facem de a sta în prezența lui Dumnezeu. Din această pricină oscilăm prin suișuri și coborâșuri, și deși Dumnezeu este milostiv, de fiecare dată când coborâm, nu suntem niciodată siguri că ne vom mai putea ridica vreodată, căci cu fiecare data voința noastră slăbește și mai mult.

În persoana Sfântului Siluan aflăm o viziune desăvârșită și un răspuns desăvârșit la această problemă. El a trăit deplin prezența lui Dumnezeu atunci când L-a văzut pe Hristos cel viu chiar la începutul viețuirii sale monahale. Părintele Sofronie spune că aceasta a avut în vedere Sfântul Pavel atunci când a spus că a fost ridicat până la al treilea cer și a auzit cuvinte de nespus (2 Cor. 12:2-4). După aceasta, o serie de piedici au apărut în viața sa: Părintele Anatolie l-a lăudat, și totodată nu a putut afla un povățuitor drept, un Stareț, care să aibă aceeași experiență ca a sa. Asta a făcut ca lupta lui să fie titanică, pentru că nu deținea știința luptei împotriva gândurilor. S-a predat închipuirii, care l-a dus chiar vederea luminii diavolești.

De fiecare dată când ne lăsăm seduși de ademenirea vrăjmașului, el pretinde mai multe drepturi asupra vieții noastre. Sfântul Siluan era foarte puternic și a ieșit biruitor, devenind un călăuzitor duhovnicesc unic pentru întreaga lume, pentru toți creștinii. Însă a trebuit să lupte vreme de cincisprezece ani pentru a ajunge la această stare.

Un aspect pe care ar trebui să-l atingem este aspectul hotărârii în viața noastră duhovnicească. Sfântul Siluan cu siguranță știa că trebuia să se osândească pe sine ca monah pentru a birui imboldurile vrăjmașului. Ceea ce îi lipsea era hotărârea de a face aceasta până întru sfârșit sub călăuzirea unui Stareț încercat care putea să îl adeverească pe această cale. De aceea Sfântul Siluan a avut clipe de îndoială, iar vrăjmașul năvălea asupra lui și îl ducea în deznădejde.

Putem extrage o întreagă învățătură cu privire la fiecare cuvânt din „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Prima parte care spune „Ține-ți mintea în iad”, arată că nu ar trebui să fim pasivi în viața noastră duhovnicească, ci că trebuie să dăm de lucru minții noastre, altminteri ne-o va hrăni vrăjmașul. Așa cum citim la Filocalie, mintea omului este asemenea unei mori care se învârte necontenit, iar rezultatul depinde de ce îi dai să macine: dacă îi dai grâu, vei obține făină; dacă îi dai necurăție, vei obține doar un fruct necurat. Dacă omul își deschide mintea ademenirilor vrăjmașului, mintea devine pentru el poartă a morții. Dacă își deschide mintea gândului lui Dumnezeu, atunci el se umple de har. Cuvântul „ține” implică și timp. Sfântul Siluan și-a ținut mintea în iad, stând pe marginea deznădejdii și îngăduind acestui foc al iadului să ardă toată patima dinlăuntrul lui. A făcut aceasta vreme de cincisprezece ani, după care a primit acest cuvânt de la Dumnezeu și doar apoi a atins nepătimirea. Prin urmare, nu trebuie să ne descurajăm: dacă această lucrare a durat atâta timp chiar și pentru Sfânt ca să poată primi acest cuvânt de la Dumnezeu, atunci nici noi nu trebuie să ne grăbim în viața duhovnicească. Cele pe care le dobândim după mulți ani de strădanie nu se pierd cu ușurință.

A doua parte, „nu deznădăjdui”, care este de fapt partea cu care ar trebui să începem, este o descoperire de Sine a lui Hristos Însuși, pentru că pentru noi nădejdea este o Persoană, nu doar o idee. Nădejdea este Hristos. Când El spune, „Nu te teme, turmă mică” (Luca 12:32), „nu deznădăjdui”, o face pentru a ne aduce mintea la El. Așadar, un alt fel prin care am putea exprima această poruncă, ar putea fi „Ține-ți mintea în iad și în Mine”. Atunci când spune „nu deznădăjdui”, este ca și cum ar spune „Adu-ți aminte de Mine” sau „Cunoaște-Mă”, pentru că dacă Îl cunoaștem pe Hristos și vedem cum este El, cum putem să deznădăjduim? Aceasta este pomenirea vie de Hristos. În scrierile Sfântului Siluan aflăm, „Îmi țin mintea în iad și în inima mea”, adică în prezența lui Hristos. Este ceea ce spune Sfântul Pavel, „Adu-ți aminte de Iisus Hristos, Care a înviat din morți” (2 Tim. 2:8). Amintirea lui Dumnezeu este viața lui Dumnezeu. Atunci când spunem, „Pomenește Doamne, pe robul Tău”, înseamnă că Dumnezeu Își aduce aminte de el, îl aduce în însăși viața Sa. Pentru a cunoaște puterea ținerii minții în iad fără a deznădăjdui, poate fi mai de ajutor dacă începem cu a doua parte, cu ținerea minții noastre în Hristos. Aceasta poate fi o rugăciune foarte puternică, dacă în vremea ceasului înfățișării noastre ne vedem întreaga noastră viață, aducându-ne aminte de toate împrejurările în care Dumnezeu ne-a cercetat cu bunătatea Sa și aducem adâncă recunoștință pentru acele cercetări. Dacă stăruim în această lucrare și facem din ea un program de viață, sigur vom vedea că nu suntem în stare să Îi mulțumim așa cum merită, iar aceasta ne va deschide inima pentru prima parte („ține-ți mintea în iad”), care constă în a recunoaște că într-adevăr suntem nevrednici de un astfel de Dumnezeu.

Pentru Sfântul Siluan, ținerea minții în iad a devenit un mod de viață, mai ales spre sfârșitul vieții. El se osândea la iad ținându-și mintea în pomenirea lui Dumnezeu, Care l-a cercetat. Aceasta nu este o osândire bolnăvicioasă cu deznădejde, ci o osândire de sine în rugăciune, prin ținerea minții în Hristos, pe Care L-a cunoscut. Părintele Sofronie arată că nu toți pot purta această lucrare, că fiecare ar trebui să-și cunoască măsura și să nu o facă fără discernământ. Pentru Părinții care au pus-o în lucrare, vedem că ea a devenit o prismă prin care își măsurau toată viața, intrând în prezența lui Hristos prin osândirea de sine la iad.

De ce trebuie ca Sfinții să meargă atât de departe, ar putea întreba cineva? Pentru că iubirea lui Dumnezeu este absolută și nemărginită, iar Hristos ne-a descoperit cuprinsul iubirii lui Dumnezeu prin pătimirile Sale și prin Patima Sa, prin pogorârea până la cele mai de jos ale pământului, chiar până la iad. Așadar, în viața Sfinților Săi pe pământ, iubirea lui Dumnezeu este exprimată și ea tot în acest chip absolut.
***

Arhimandritul Zaharia: Cuvântul „ține” este într-adevăr o atitudine evanghelică, pentru că în Evanghelie se spune că „Împărăția Cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mat. 11:12). Acest termen nu implică doar timp, ci și hotărârea monahului până întru sfârșit. Chiar Sfântul Pavel îi scrie lui Timotei, „Cucerește (în greacă înșfacă) viața veșnică” (1 Tim. 6:12). Dacă așteptăm pur și simplu până vine zdrobirea de inimă, s-ar putea să nu vină niciodată, sau s-ar putea să vină din an în Paști. Părintele Sofronie spunea că trebuie să stăruim silindu-ne pe noi înșine. „Ține-ți mintea în iad” este atitudinea pe care trebuie să o avem nu doar atunci când vrem să ardem patimile dinlăuntrul nostru, ci să o punem în lucrare și în chip pozitiv, din dragoste pentru Dumnezeu, pentru a primi „creșterea lui Dumnezeu” (vezi Col. 2:19).

Întrebare: Este greu pentru om să înțeleagă că după ce și-a istovit toată puterea și toată încordarea în păzirea poruncii, vine totuși părăsirea de către Dumnezeu, iar nu răsplata Sa. Nu ar putea aceasta să-l ducă în deznădejde?

Arhimandritul Zaharia: Da, este greu, însă tocmai în acel punct se rupe ultima cătușă, iar omul se umilește până la pământ încât Îi poate spune lui Dumnezeu, „Lipitu-s-a de pământ sufletul meu, viază-mă după cuvântul Tău” (Ps. 118:25). Aceasta este clipa în care el devine „nimic”, adică materia potrivită din care Dumnezeu ne poate zidi din nou, așa cum spune Părintele Sofronie. Ascultarea desăvârșită are menirea de a ne duce la înțelegerea faptului că suntem nimic, pentru ca Dumnezeu să poată începe a ne rezidi.
Arhimandritul Petru: Părintele Sofronie spune că aceasta are loc atunci când ne autodeterminăm pentru vecie, și că astfel de clipe ne pecetluiește legătura cu Dumnezeu pentru toată veșnicia.

Întrebare: Sfântul Siluan spune că urmarea primirii acestui cuvânt a fost faptul că a început să caute smerenia lui Hristos.

Arhimandritul Petru: Atunci când Sfântul Siluan a primit acest cuvânt, ochii săi s-au deschis puțin mai mult pentru a înțelege taina smereniei lui Hristos.

Arhimandritul Zaharia: Cei ce intră în dinamica acestui „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, primesc o îndrăzneală dumnezeiască, dacă o pot numi astfel: ei nu se gândesc deloc la ei înșiși și nu-și prețuiesc nici măcar propria viață, pentru că sunt încredințați și au primit cuvântul lui Hristos, care spune că, chiar dacă își pierd viața, o pot iarăși dobândi întru El (Mat. 10:39). Aceasta este îndrăzneala Sfinților: ei știu că, chiar dacă își pierd viața – și trebuie să și-o piardă – o vor dobândi iarăși. Este ca grăuntele de grâu care trebuie să cadă în pământ, să putrezească, să moară, și apoi să răsară și să aducă roadă.

Întrebare: Când suntem la pământ și nu știm dacă ne vom mai ridica, în astfel de clipe, o mare panică ne paralizează. Prin urmare, nu avem puterea și smerenia de a ne ține mintea în iad. Cum putem să ieșim din acea stare?

Arhimandritul Petru: Dacă în general nu ne ținem mintea în Hristos zi de zi, în clipa ispitei, nu o vom birui: „Gata am fost și nu m-am tulburat” în clipa ispitei, spune Psalmul (Ps. 118:60). Trebuie să începem de la a doua parte și să ne ținem mintea în Hristos, prin chemarea Numele Său, prin citirea cuvântului Său și al Părinților noștri, și prin Liturghie. Atunci când ne ținem mintea în Hristos, în clipa ispitei vom ține cuvântul Părinților noștri, în vreme ce dacă nu ne-am zidit inima în viața noastră de zi cu zi prin ținerea minții noastre în Hristos, nu vom supraviețui.

Părintele Zaharia: La fel este și cu lupta cu gândurile: nu trebuie să așteptăm până când vin gândurile pentru a începe să ne luptăm împotriva lor; trebuie să zidim o stare înlăuntrul nostru pentru a păstra simțirea prezenței lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Atunci, când vin gândurile, ele vor ricoșa pentru că se izbesc de această fierbințeală a inimii. Trebuie să ne zidim cetăți și să încercăm să adunăm urmele harului în noi, pentru a fi păziți la vreme de nevoie.