De la întuneric la Lumină. Duminica Orbului

Mântuirea nu o aduce împlinirea legii. Nici măcar minunile nu ne pot garanta că vom vedea Ziua Domnului. Nu ne mântuiesc minunile; ceea ce ne mântuiește este legătura noastră personală cu Hristos. Mulțimile Îl îmbulzeau pe Hristos și mulți căutau să se atingă de El, pentru că putere ieșea din El și îi vindeca pe toți. Totuși, numai unii aflau tămăduire, și chiar și mai puțini auzeau de la Domnul „Credința ta te-a mântuit, mergi în pace” (Luca 18:42). Mântuirea despre care vorbește El aici nu înseamnă doar tămăduire trupească. Mântuirea este această credință care ne duce la o comuniune vie cu Cel în Care credem. În Sfânta noastră Biserică ne sunt date multe căi de a ne atinge de Domnul, însă trebuie să CĂUTĂM să ne atingem de El, așa cum în Evanghelie mulțimile căutau să se atingă de El. Dumnezeu să ne păzească și să ne dea să nu părăsim această lume fără să fi aflat legătura cea dătătoare de viață cu Domnul, pe care este tragic să o lăsăm să slăbească fie din neglijență, fie din înfumurarea minții ori din greșeală.

Primul factor de neapărată trebuință care face această legătură posibilă este milostivirea lui Dumnezeu. Așa cum vedem în Evanghelie, dacă Hristos nu S-ar fi coborât de pe munte, mulțimile nu L-ar fi putut afla și nu s-ar fi putut atinge de El (cf. Luca 6:17). Acea pogorâre a fost doar un chip al marii Lui pogorâri din sânul Tatălui întru această lume.

Un alt factor care poate juca un rol hotărâtor în legătura noastră cu Dumnezeu este felul în care ne apropiem de Domnul, și Evanghelia ne dă pilde în leprosul cel recunoscător, orbul, femeia cananeancă, și în toți cei s-au apropiat de Domnul cu credință smerită în nădejde împotriva oricărei nădejdi. O pildă aparte o aflăm în femeia cu scurgere de sânge care s-a atins numai de poala veșmântului Lui însă cu duh smerit și a aflat tămăduire prin puterea Lui dumnezeiască.

Mântuirea este comuniunea vie cu o Persoană vie, cu Hristos, iar această comuniune vine ca o lumină ce ne dezvăluie două aspecte. Întâi de toate, ne dezvăluie iubirea Sa, care este absolută, nemărginită și fără de prihană. Pe de altă parte, ne dezvăluie chipul strâmb și diform pe care l-am dobândit după cădere. Avem nevoie de ambele aspecte pentru a afla legătura cu Domnul, așa cum vedem în cazul orbului. Avem nevoie atât de DEZNĂDEJDE (pentru legea păcatului dinlăuntrul nostru) care este totdeauna însoțită de o fierbinte RÂVNĂ (pentru legea harului Domnului). Dacă avem doar deznădejde, ne rupem de Dumnezeu și pierim. Avem nevoie de acea deznădejde care naște rugăciunea în inima noastră, asemenea unui strigăt puternic către Dumnezeu cu multe lacrimi. Avem nevoie de ceea ce Sfântul Sofronie Athonitul numește „deznădejde harică” ce naște o rugăciune cu „strigare tare și lacrimi” în inima noastră.

Legătura noastră vie cu Hristos este o legătură de iubire, și iubirea nu-și poate afla pacea în această lume. Cu cât sfinții se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult se osândesc pe ei înșiși. Aceasta este o însușire a iubirii dumnezeiești: cel ce o are tânjește a pătimi pentru Cel iubit. Un alt aspect delicat este acela că nu ar trebui să căutăm legătura cu Hristos pentru a dobândi ceva. Trebuie să-L căutăm PE EL, ca Persoană. Bineînțeles, în această legătură Domnul dăruiește adesea tămăduire omului și alte daruri, însă noi nu căutăm darul, ci pe Dătătorul darului. El spune, „Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru lucrarea lui Dumnezeu”, care este „să credeți în Acela pe Care El L-a trimis” (vezi Ioan 6:27-29). Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, prin care toate celelalte lucrări ale noastre sunt binecuvântate.

Vedem în Evanghelie că Hristos Se poartă cu omul cu mare cinstire: nu doar că îi dăruiește tămăduire, ci îl și ridică la nivelul voii Sale dumnezeiești și îl face împreună-lucrător cu Sine în via Sa. Prin minunile pe care le săvârșește cu leprosul recunoscător, Hristos lucrează în același timp asupra inimilor ucenicilor Săi. Orbul devine și el împreună-lucrător cu Hristos în lucrarea pe care venise să o săvârșească. Atunci când orbul a întrebat mulțimile cine vine, „ei i-au spus că trece Iisus Nazarineanul” (Luca 18:37) și el, în loc să strige „Iisuse din Nazaret”, a strigat „Iisuse, Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine” (Luca 18:38). Și-a mărturisit astfel credința că Iisus este Mesia, moștenitorul tronului lui David. Vindecarea orbului este ultima minune pe care Domnul o săvârșește înainte de a intra în Ierusalim, iar orbul devine un împreună-lucrător cu Hristos pentru că întărește credința ucenicilor înainte de Patima Domnului, când toți aveau să se clatine.

Orbul era un cerșetor sărac pe marginea drumului, chipul adevărat al întregii omeniri: sărac și bolnav și în întuneric, un surghiunit în această lume. De aceea el a putut afla legătura cu Hristos, Care S-a făcut pe Sine surghiunit pe pământ pentru a ne mântui. Orbul se întoarce la Hristos cu o singură frază, cu o rugăciune scurtă și directă ca o săgeată: „Iisuse, Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine”. El își adună în acest strigăt toată durerea, toată respingerea fraților săi iudei, însă și toată nădejdea. Dar, deși striga în acest chip, Dumnezeu a îngăduit să fie mustrat de ceilalți care încercau să-l oprească, însă „el mai tare striga” (Luca 18:39). Astfel suntem învățați să nu ne descurajăm în strădania noastră de a ne întoarce la Dumnezeu, ci să stăruim cu smerenie în rugăciune, la fel ca în pilda văduvei și a nedreptului judecător. Atunci când Hristos S-a oprit și l-a întrebat: „Ce voiești să-ți fac?”, orbul nu a pierdut vremea cu multe cuvinte. Multele cuvinte în rugăciune arată că omul trăiește la nivel sufletesc, psihologic. El a spus simplu: „Doamne, să văd”. Așa cum avem o naștere trupească și o vedere trupească, există și o naștere duhovnicească și o vedere duhovnicească, prin care suntem luminați de Hristos, Care este Lumina lumii. Orbul a primit o îndoită tămăduire, atât trupească, cât mai ales sufletească. Vedem aceasta din felul în care răspunde darului: numaidecât L-a urmat pe Hristos, slăvind pe Dumnezeu. Rugăciunea cu care orbul a strigat către Domnul a devenit mai apoi ceea ce numim acum „Rugăciunea lui Iisus”, prin care se săvârșește una dintre cele mai mari minuni din toată zidirea: unirea inimii omului cu Duhul lui Hristos.

Întrebare: Astăzi l-am auzit pe Apostol spunând că este cel dintâi dintre păcătoși (vezi 1 Tim. 1:15). Smerenia aduce vedere duhovnicească, sau vederea duhovnicească este cea care aduce smerenie?

Răspuns: Ambele sunt adevărate. Există o mișcare circulară între smerenie și vederea duhovnicească. Cu cât mai smerit ne apropiem de Domnul asemeni orbului, cu atât vom primi mai multă luminare duhovnicească. Hristos este Lumina cea Veșnică, „care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1:9). La fel este și cu inima omului: dacă ne apropiem de El în chip smerit, lumina Sa ne va pătrunde inima și în această lumină vederea noastră duhovnicească va fi mai limpede pentru a vedea sfințenia Sa, dreptatea Sa, iubirea Sa cea neprihănită, iar pe de altă parte nedreptatea noastră, lepădarea noastră. Dacă transformăm această îndoită vedere în energie pentru rugăciune, aceasta ne poate aduce smerenie. Sfântul Sofronie distinge smerenia ascetică de cea harică. Toată strădania de a ne învinovăți pe noi înșine pentru toate este smerenie ascetică, în vreme ce smerenia harică este a celor ce contemplă Fața lui Dumnezeu și intră întru lumina Sa. Aceasta este credința contemplației: ei nu mai cred, ci Îl cunosc pe Cel în Care cred, iar această credință le împărtășește starea smereniei harice, a smereniei lui Hristos.

Întrebare: Ați spus că trebuie să ne punem toată energia într-o rugăciune scurtă. Dar mă întreb, de ce avem slujbe atât de lungi, ca Pavecernița, Vecernia, Liturghia?

Răspuns: Avem nevoie să ne rugăm îndelung cu rugăciunile Bisericii pentru că trebuie să învățăm graiul lui Dumnezeu. În școală, nu începem matematica direct cu studiul integralelor, ci începem cu mulți ani de matematică simplă, ecuații, derivate. Tot astfel avem nevoie să dăruim timp tuturor rugăciunilor Bisericii pentru a ne însuși graiul cu care Părinții noștri Îi vorbeau lui Dumnezeu. Până și pentru Rugăciunea lui Iisus este nevoie de mult timp. Cantitatea aduce calitate, spun Părinții. Este nevoie să spunem rugăciunea de multe ori și vreme îndelungată, nu doar câteva zile. Dumnezeu dă rugăciune celui ce se roagă. Atunci, omul poate atinge starea în care bate la ușa milostivirii lui Dumnezeu cu un singur cuvânt asemenea unui strigăt puternic. Evanghelia de astăzi descrie un eveniment care a avut loc în Ierihon, acolo unde Iosua, fiul lui Navi, a sunat din trâmbițe și zidurile cetății au căzut (vezi Iosua 6:3-20). La fel se întâmplă cu inima omului. Numele lui Hristos este mai puternic decât trâmbițele Vechiului Testament și doboară aceste ziduri din jurul inimii.

Întrebare: Cum să dobândim smerenia și să credem că toți ceilalți sunt mai buni decât noi, atunci când cu ochii noștri omenești vedem contrariul?

Răspuns: Trebuie să fim orbi. Cineva l-a întrebat odată pe Părintele Haralambie de la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos: „Cum pot dobândi ascultare oarbă?” Iar acest sfânt Părinte a răspuns, în simplitatea sa: „Pentru a face ascultare oarbă, trebuie să te faci orb”. Aceasta înseamnă că nu trebuie să ne încredem în ceea ce vedem. Scriptura spune că „Domnul înțelepțește orbii” (Ps. 145:8). Dacă mereu privim în jur, ridicăm un zid în fața noastră și nu vom spori, pentru că ne vom compara cu semenii noștri și fie ne vom umfla în pene crezând că suntem mai buni, fie, în caz că ei sunt mai buni, vom fi cuprinși de invidie sau deznădejde. Ce altceva putem aștepta mai mult vreodată, fără numai a ne alipi cu desăvârșire de Domnul, devreme ce ne spune așa cum i-a spus lui Petru: „Tu urmează Mie” (Ioan 21:22), sau așa cum i-a spus fiului mai mare în pilda Fiului Risipitor, „Toate ale mele, ale tale sunt” (Luca 15:31)?

Întrebare: Dacă mântuirea este un proces, de ce unii sfinți spun că mântuirea este un act de care sufletul este conștient atunci când are loc?

Răspuns: Mântuirea nu este ceva vag, este această comuniune cu Dumnezeu, pe care omul o poate simți până și în trup. Ea nu vine fără a da mărturie despre prezența ei. Nu este o teorie abstractă sau o credință oarbă, rece. Ea trebuie pusă în lucrare în inima noastră, care este trupul trupului nostru, căci ea presupune o legătură vie cu o Persoană vie, cu Hristos.

Întrebare: Noi, ortodocșii, suntem acuzați uneori că credem în puteri magice atunci când ne închinăm la icoane sau sfinte moaște. Există vreo legătură între tămăduirea femeii cu scurgere de sânge și puterile în care credem atunci când ne închinăm la icoane?

Răspuns: Noi nu sărutăm o bucată de lemn în chip păgân: cinstirea icoanei este menită Persoanei închipuite în icoană. Prin pogorârea și înălțarea Sa, Hristos a umplut toate cu puterea Sa dumnezeiască, și toată zidirea s-a sfințit. Sfintele moaște sunt aparțin celor care au fost vase ale Sfântului Duh, și acest Duh este Cel Care le-a sfințit până și oasele. În Biserica Ortodoxă nu ne închinăm lui Dumnezeu prin meditație, ci cu ochii, cu gura, cu mintea, inima și trupul nostru.

Întrebare: Ați spus că avem nevoie atât de deznădejde, cât și de râvnă. Cum putem afla râvna pentru rugăciune?

Răspuns: Râvna pentru rugăciune se aprinde în om chiar și atunci când își smerește duhul înaintea Domnului și, până și atunci când se simte respins, nu se descurajează, ci mai mult strigă asemenea orbului „Iisuse, fiule al lui David, fie-Ți milă de mine”. Putem bate la ușa milostivirii lui Dumnezeu cu o anume mândrie ascunsă, iar pentru a ne curăți El ne încearcă și nu ne răspunde. Avva Paisie cel Mare s-a rugat cu multe lacrimi pentru monahul său care părăsise viețuirea monahală. Dumnezeu l-a pus la încercare, spunând ca și cum rugăciunea lui nu Îi era bineplăcută: „Paisie, de ce te rogi pentru acest monah? Nu știi că M-a mâhnit, mergând în lume să se căsătorească?” Sfântul Paisie a spus, „Doamne, știu că ești milostiv și iubești făptura Ta”. Iar atunci Dumnezeu i-a răspuns, „O, Paisie, ai devenit asemeni Mie în iubirea ta”. Atunci când Dumnezeu tace, ne poate veni gândul că rugăciunea noastră este zadarnică, însă dacă în acea clipă ne întoarcem către El cu un strigăt mai puternic, trăim acest salt al credinței cu nădejde împotriva oricărei nădejdi. De aceea Sfântul Siluan a cântat cântare de biruință după ce a primit cuvântul „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. El a aflat cheia de a-și păstra legătura cu Dumnezeu, în orice ispită sau stare s-ar afla . Dorirea de a ne ruga se reaprinde înlăuntrul nostru atunci când, deși nu avem rugăciune, ne întoarcem spre Dumnezeu și Îi înfățișăm starea, spunându-I: „Doamne, Tu vezi, inima îmi este secătuită și întunecată, sunt orb și slăbănogit de păcat. Dă-mi atingerea Ta de viață-dătătoare ca inima mea să ardă din nou cu iubirea Ta din nou. Scoate din temniță sufletul meu, ca să se mărturisească Numelui Tău” (Ps. 141:7).

Întrebare: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” este doar pentru uriași asemenea Sfântului Siluan, sau este ceva din care putem și noi pune ceva în lucrare?

Răspuns: Criteriul este libertatea. Putem primi fără teamă orice ne slobozește inima. Uneori, a ne osândi la iad este singurul lucru care ne poate slobozi inima, în vreme ce alteori nu putem purta greutatea acestui cuvânt, și atunci începem cu partea a doua a cuvântului: nu deznădăjduim, ci Îi mulțumim lui Dumnezeu, întotdeauna adăugând „deși sunt cu totul nevrednic”.

Întrebare: Există metode care să ne ajute să nu ne descurajăm?

Răspuns: Trebuie să ne întoarcem spre Dumnezeu cu rugăciune și să Îi cerem să întărească zidurile Ierusalimului, care este inima noastră (Ps. 50:19). Aceasta ne dă puterea de a nu ne descuraja, chiar dacă s-ar cutremura munții și ar cădea în mare, așa cum spun Sfinții Părinți. Atunci când omul trăiește legătura cu Dumnezeul cel Viu iar Duhul întărește zidurile inimii, are mărturia Duhului strigând înlăuntrul său „Avva, Părinte”. Atunci cunoaște că nu este orfan, ci că aparține Părintelui ceresc, iar o astfel de cunoaștere alungă toată frica. Avem toți nevoie să știm că nu trebuie să căutăm sprijin omenesc, căci nu om, nici înger ne-a mântuit pe noi, ci Însuși Dumnezeu.

Întrebare: Cum ne putem rătăci de vreme ce nu facem decât să chemăm Numele Domnului în Rugăciunea inimii? De ce avem nevoie de îndrumător?

Răspuns: Nu Numele lui Dumnezeu și rugăciunea ne fac să rătăcim, ceea ce ne poate înșela este mândria din noi. Avem nevoie neapărată de un îndrumător, pentru că este mai smerit. Căutarea unei adeveriri din partea unui părinte îndrumător implică smerenie, și atrage numaidecât asupra noastră paza lui Dumnezeu. În schimb, după cum spune Sfântul Siluan, atunci când omul gândește că poate învăța să se roage citind Filocalia și nu caută sfat, deja i s-a deschis înainte calea către înșelare. Totodată este și mai sigur a căuta îndrumarea celui care a străbătut această cale și care va ști să ne dea răspunsul cel drept la fiecare întrebare. Rugăciunea lui Iisus aduce multe roade duhovnicești. La început, ea ne deschide ochii inimii și atunci începem a ne lupta cu gândurile. Această luptă împotriva gândurilor e foarte complicată și subtilă și este cu neputință să trecem prin ea în siguranță fără un călăuzitor. Mai târziu, Rugăciunea lui Iisus aduce și mai mari roade. Însă căutarea adeveririi și a îndrumării este semn de sănătate duhovnicească.

Întrebare: Putem aștepta iertare după o viață în care am săvârșit iarăși și iarăși același păcat, deși ne spovedim de fiecare dată? Cum se împacă slăbiciunea noastră cu Dumnezeu?

Răspuns: Marea noastră slăbiciune a fost împăcată de Dumnezeu Însuși, pentru că Dumnezeul nostru este „îndelung-răbdător” și „Iubitor de oameni”, iar acestea nu sunt doar cuvinte simbolice. Aceasta este însăși firea Sa. Citim la Pateric despre un monah care cădea în fiecare zi, și în fiecare zi se ducea la biserica din mănăstire, cădea înaintea icoanei lui Hristos și cerea iertare cu adâncă pocăință. Într-o zi, vrăjmașul a strigat către Domnul: „Cât timp vei mai suporta această batjocură, tot vine și Te minte, și apoi iese afară și cade iarăși în păcat”. Iar Hristos i-a răspuns: „În fiecare zi, când iese din biserică, tu îl aștepți ca să-l faci să cadă iarăși în păcat. Iar Eu, Care Mi-am vărsat sângele pentru el, să nu aștept întoarcerea sa? Și ca să-ți arăt milostivirea Mea, îi voi lua acum sufletul, când se pocăiește”. Și a luat sufletul monahului în clipa în care se pocăia, și astfel s-a mântuit. Deși săvârșim iarăși și iarăși același păcat, trebuie să ne întoarcem mereu și să ne spovedim cu credință. Trebuie să privim în inima noastră ca să vedem care este rădăcina problemei. Sunt sigur că dacă Îi cerem lui Dumnezeu să ne arate, va veni ziua în care El ne va aduce înaintea ochilor pricina pentru care voința noastră slăbește. În orice caz, dacă ne tăiem de comuniunea harului care este Biserica, cu siguranță vom pieri.

Întrebare: Poate o persoană obișnuită, un păcătos, să vadă Lumina lui Dumnezeu?

Răspuns: Sunt multe chipuri și măsuri în care Lumina Lui se apropie de om. Marii Părinți au văzut Lumina din belșug și au intrat în Împărăția lui Dumnezeu încă din această viață, însă aceasta presupune o răstignire desăvârșită, pe care nu o poate purta orice om, astfel încât numai câțiva din fiecare generație primesc acest dar. Însă Părintele Sofronie spunea că până și căldura pe care o simți în inimă în timpul rugăciunii este pusă în lucrare de Lumina lui Dumnezeu. Nu vezi Lumina, însă simți căldura Luminii lui Dumnezeu. Dar este important să luăm aminte că nu trebuie să căutăm asemenea daruri. Mărturia Sfinților Părinți este că Dumnezeu este Lumină, că El este cunoscut în Lumina Sa, însă cum și când și cât de mult această Lumină ne va atinge inimile ține de Dătător, iar nu de noi. Noi căutăm numai comuniunea cu Persoana lui Hristos.