Tânjind a vedea pe Domnul

Toate duminicile de dinaintea Postului Mare au menirea de a ne îndruma în înțelepciunea pocăinței, și în fiecare Duminică primim anumite constante sau principii pe care trebuie să le urmăm de-a lungul acestei perioade, pentru a ne înnoi sufletul. Toate învățăturile pe care le primim acum au menirea de a ne ajuta să înțelegem care este cea mai mare lucrare a vieții noastre, aceea de a ne descoperi inima și a deveni adevărate chipuri ale lui Dumnezeu, în stare să vorbească cu El față către Față. Duminica lui Zaheu are două mari teme. Prima constă în însemnătatea asumării rușinii de bunăvoie pentru a ne curăți de rușinea păcatului pe care am adunat-o în viața noastră. A doua temă este însetarea, dorirea după Dumnezeu. Dacă vrem ca nevoințele din vremea Postului să ne fie desăvârșite, dorirea după Dumnezeu trebuie să precumpănească în toate, pentru că această dorire ne întoarce întreaga inimă către Dumnezeu. Sfântul Antonie nu își măsura sporirea duhovnicească după numărul anilor pe care-i petrecuse în pustie, ci după râvna doririi pe care o avea în inimă ori de câte ori se înfățișa înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Dorirea după Dumnezeu biruiește orice altă dorire pătimașă a lumii acesteia, și atunci Dumnezeu vine să domnească în inima noastră ca un Împărat. Când omul se întoarce la Dumnezeu asemenea lui Zaheu, el devine învățat de Dumnezeu și rostește cuvinte cu valoare veșnică. Dumnezeu este Cel Ce vorbește prin el, Cel Ce îl îndreptățește și îi înnoiește viața.

Întrebare: Zaheu se afla într-o stare de har, pentru a putea avea această tânjire de a-L vedea pe Hristos?

Arhim. Zaharia: Harul a început să lucreze în Zaheu din clipa în care și-a nesocotit propria cinstire înaintea oamenilor, și a dat întâietate doririi sale de a vedea Fața lui Hristos. Nu a ținut seama de părerea mulțimii, și și-a îndreptat luarea aminte numai asupra vederii Feței Domnului. Sufletul nostru este îndestulat atunci când suntem învredniciți a vedea Fața Sa: „Iar eu întru dreptate mă voi arăta feței Tale, sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta” (Ps. 16:15). Atunci, este împlinită menirea venirii omului întru această lume.

Întrebare: Cum poate un om să dobândească dorirea după Dumnezeu? Ne este înnăscută?

Arhim. Zaharia: Cu toții ne naștem cu un anumit potențial înnăscut de a dobândi dorirea după Dumnezeu. Pentru a primi har, trebuie să învățăm a ne smeri pe noi înșine, căci Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. Smerenia atrage harul lui Dumnezeu, care se preface înlăuntrul nostru în însuflare și dorire după Dumnezeu. Smerenia și frica lui Dumnezeu îi dau omului curaj. Atunci când omul are frica lui Dumnezeu și smerenie, nu îi este teamă de nimic. Chiar dacă s-ar ciocni cerul de pământ, el nu se va clăti. Îi este teamă doar de un singur lucru: să nu păcătuiască împotriva iubirii Răscumpărătorului său. Zaheu nu a spus că își va îndrepta nelegiuirile din cauză că mulțimea cârtea împotriva lui, ci datorită energiei prezenței lui Hristos. Astfel de lucruri nu pot fi hotărâte și rostite gândind la nivel sufletesc, psihologic. Astfel de lucruri vin din harul ce clocotește în inima adâncă. Atunci omul devine asemenea unui leu în pocăință, stând înaintea lui Dumnezeu și întorcând fiecare săgeată de osândire împotriva sa, având ca singură dorire a-I bineplăcea lui Dumnezeu.

Întrebare: Putem afla un echilibru între subaprecierea de sine și smerenie?

Arhim. Zaharia: Există un contrast între nivelul sufletesc și cel duhovnicesc al vieții. Pe cât de departe este cerul de pământ, pe atât este mai presus smerenia față de subaprecierea sine. Aceasta din urmă poate fi o formă de milă de sine sau de mândrie rănită din pricina sărăciei noastre. În vreme ce smerenia este o simțire dinamică și râvnă ca slava lui Dumnezeu să crească chiar și prin micșorarea noastră. Sunt două lucruri care nu se pot compara. Nu trebuie să uităm că smerenia este o însușire a dumnezeirii. Toată lucrarea lui Dumnezeu pe pământ a fost un act de smerenie și bunătate, un act de pogorâre pentru a afla oaia cea pierdută, lăsând la o parte toată slava, luând asupra Sa rușinea Crucii pentru a mântui lumea. Subaprecierea de sine nu are nimic de-a face cu perspectiva smereniei, care este nemărginită prin aceea că este virtute dumnezeiască a lui Hristos, care a acoperit cerurile (Avacum 3:3).

Întrebare: Cum putem afla un echilibru între chemarea lui Dumnezeu și lumea în care viețuim?

Arhim. Zaharia: Una din cele mai mari ispite este aceea de a da prea multă importanță și prețuire modelelor și valorilor lumii acesteia; a încerca să împaci iubirea față de Dumnezeu cu iubirea față de lumea aceasta. Este cu neputință. Harul și cuvântul lui Dumnezeu sunt absolute, iar atunci când ne însușim adevărul cuvântului Său și puterea harului Său, ni se dă putința de a cunoaște că cele ale lumii acesteia sunt relative și neînsemnate față de cele ale lui Dumnezeu. Ne străduim mereu să dobândim lumina harului lui Dumnezeu, iar în Lumina Sa vom vedea și vom socoti toate celelalte: „Întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35:9).

Întrebare: Hristos ar fi refuzat să se întâlnească cu Zaheu dacă acesta ar fi fost îndemnat doar de curiozitate?

Arhim. Zaharia: Dacă Domnul ar fi văzut mai-nainte că Zaheu avea să răspundă cuvântului Său și să își schimbe viața, El ar fi ieșit în întâmpinarea lui chiar de ar fi fost doar curiozitate. Este ceea ce a făcut cu Nicodim, care nu înțelegea nimic din nașterea din nou în Duhul, și totuși Domnul l-a primit și i-a înfățișat cea mai înaltă învățătură despre nașterea de sus. Atunci când pătrundem în lumea Duhului și începem a trăi cu Dumnezeu, nu există reguli, nici rețete: pur și simplu urmăm adierea harului.

Întrebare: Nu suntem într-un fel tot timpul în întârziere în a răspunde chemării Domnului, spre deosebire de Zaheu?

Arhim. Zaharia: Pentru astfel de lucruri nu există program. Nu putem spune că este prea târziu sau prea devreme: datoria noastră este aceea de a răspunde. Atunci când Dumnezeu ne cheamă, ne supunem. Punct. Nu există prea târziu, pentru că știm că Domnul răsplătește lucrătorilor din ultimul ceas ca și celor dintâi, pentru că este bun și dă tuturor toate.

Întrebare: Cum să deosebim chemarea lui Dumnezeu de orice alte închipuiri ale minții noastre?

Arhim. Zaharia: Oamenii întreabă adesea: „Cum știu dacă dorința mea de a fi monah sau monahie este voia lui Dumnezeu?” Dacă voia lui Dumnezeu este lucrătoare înlăuntrul nostru, ea este atât de puternică încât nu mai există nicio altă voie. Ea mistuie întreaga ființă a omului. Dacă omul primește cu adevărat însuflarea și chemarea la viața monahală, el nu poate să facă nimic altceva, pentru că simte valoarea absolută a viețuirii la care îl cheamă Dumnezeu.

Întrebare: Putem, ca oameni căsătoriți viețuind în lume, să ne dăruim toată viața lui Hristos și să trăim în afara taberei lumii acesteia (vezi Evrei 13:13)?

Arhim. Zaharia: Nimeni nu a spus vreodată că e ușor de trăit creștinește: poruncile lui Dumnezeu nu sunt îndemnuri omenești, ci felul în care viețuiește El Însuși. El ne dă aceste porunci pentru ca să devenim asemenea Lui, ceea ce nu e deloc ușor. Și totuși, în viețile sfinților aflăm reprezentanți din fiecare categorie de oameni, inclusiv oameni căsătoriți care au bineplăcut lui Dumnezeu și s-au sfințit. Dacă un cuplu viețuiește în lume în pace, iubire și bună înțelegere, și își statornicesc ca prioritate în viață a bineplăcea lui Dumnezeu, cu siguranță Dumnezeu le va da harul și smerenia de a umbla drept în căile Sale, de a păzi toate poruncile și legile Lui, devenind astfel drepți și sfinți.

Întrebare: Cum putem birui simțământul deșertăciunii de a sluji oamenilor care nu-L doresc pe Dumnezeu?

Arhim. Zaharia: Adunând necontenit urmele harului în inima noastră, văzând că adevărata menire a omului și adevăratul lui lăcaș nu este în lumea aceasta, ci în lumea ce va să fie. Doar prin har ne zidim sălaș în lumea cealaltă.

Întrebare: Dumnezeu ne vorbește prin conștiința noastră?

Arhim. Zaharia: Da, conștiința noastră este o lege nescrisă a lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Cu cât citim mai mult cuvântul scris al lui Dumnezeu, și cu cât acest cuvânt se sălășluiește mai mult întru noi, cu atât mai puternic devine el în a ne călăuzi și însufla viața. Același lucru se întâmplă și cu conștiința: cu cât ne-o curățim mai mult și ascultăm de ea, cu atât mai ascuțită devine și, așa cum spune Sfântul Andrei Criteanul, nu există nimic mai crunt în această lume decât conștiința omului care îl mustră pentru păcatele sale și îl îndeamnă să-și îndrepteze viața pentru Dumnezeu.

Întrebare: Există vreo legătură între nebunia despre care ați vorbit și ceea ce Sfântul Sofronie numește „deplina deșertare de sine”?

Arhim. Zaharia: Da. Sfântul Pavel spune că suntem nebuni atunci când nu ne punem încrederea în mintea noastră cea măruntă și în darurile noastre firești, ci în Cel Ce poate să învie și morții (v. 2 Cor. 1:9). Aceasta este adevărata nebunie care este de preț înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, desăvârșita deșertare de sine se referă la unica deșertare de Sine a Domnului nostru. Chiar în cântările Săptămânii Mari, El este numit „desăvârșita smerenie”. Aceasta este un nume absolut care I se cuvine Domnului. Noi nu putem ajunge la o asemenea măsură, însă încercăm să urmăm îndeaproape Domnului.

Întrebare: Cum putem să ne spovedim acum că bisericile sunt închise și preotul departe?

Arhim. Zaharia: Dacă aveți o relație de lungă durată cu duhovnicul la care v-ați spovedit în ultimii ani, acum, de nevoie, din cauza vremurilor grele, puteți să vă spovediți în scris. Nu ați venit la credință de ieri de azi, trăiți în Biserică de 30-40 de ani. În epistolele Sfântului Varsanufie cel Mare, vedem că el primește necontenit spovedania monahilor din ținuturile din jur și le dă cuvânt de folos, care să-i ajute să sporească și să devină mai puternici în lupta duhovnicească.

Întrebare: Unii preoți nu te împărtășesc, chiar dacă le spui că ai binecuvântare de la duhovnic de a te împărtăși fără a te spovedi de fiecare dată.

Arhim. Zaharia: Știu că în unele locuri se cere ca persoana să se spovedească în aceeași parohie în care se împărtășește. În mănăstirea noastră, dacă ni se spune că cineva are binecuvântare de la duhovnic, suntem o singură familie și cinstim cuvântul acelui duhovnic fără a pune alte întrebări: ceea ce hotărăște un duhovnic trebuie respectat în orice loc. În Mănăstirea noastră, cineva poate avea un gând sau o ispită, și el ți se spovedește în trapeză sau pe alee în curte. Preotul nu poate avea tot timpul epitrahilul în buzunar ca să citească rugăciunea pe loc. De aceea înainte de Liturghie citim rugăciunea de dezlegare pentru toți.

Întrebare: Cum să rămânem credincioși pentru tot restul vieții noastre hotărârii de a ne îndrepta?

Arhim. Zaharia: Sfântul Pavel a fost răpit până la al treilea cer și totuși, pentru a păstra acel har, a mers să-i vadă pe Petru, Ioan și Iacov pentru a avea un punct de referință în Biserică. Ei au recunoscut darul lui Dumnezeu în el și l-au adeverit. Așadar, ne păstrăm însuflarea și dorirea după Dumnezeu dacă ne alăturăm mereu adunării credincioșilor, adunării Bisericii, unde cu toții avem aceeași dorire. Atunci, însuflarea noastră nu se va împuțina.

Întrebare: Cum anume este legată pocăința totală a lui Zaheu, un eveniment ce are loc odată în viață, de cuvântul Părinților, „De cazi, ridică-te iar”, care are în vedere o nevoie de pocăință necontenită?

Arhim. Zaharia: În veacul al IV-lea, în pustia Egiptului, rugăciunea tuturor nevoitorilor era: „Doamne, dă-mi duh de pocăință”, pentru că știau că pocăința este asemenea unui cerc de foc care nu îl lasă pe om să cadă în păcat. Există un moment de spovedanie deplină, însă aceasta este doar începutul mântuirii, nu e mântuirea însăși. Sfinții Părinți spun că dacă omul voiește, de dimineața până seara poate ajunge la măsura dumnezeiască. Însă Părintele Sofronie spunea că aceasta trebuie să se petreacă în fiecare zi.

Întrebare: Ce sfat ați da cuiva care voiește să se pocăiască și se luptă să păstreze harul lui Dumnezeu?

Arhim. Zaharia: Nu este lucru ușor. Dacă ne întoarcem cu toată inima către Dumnezeu, dacă ne pocăim și plângem înaintea Lui, El ne va umple cu mângâierea Sa. Însă cum să o păstrăm? Aici la toți ne e greu. Ei bine, când vom fi gustat că bun este Domnul, ne vom face un țel din a-I bineplăcea Lui, zi de zi. Atunci ne înfrânăm cât putem, iar aceasta devine lucrarea noastră cea mai de seamă: a viețui întotdeauna adumbriți de harul Său. De aceea Sfântul Pavel spune, „Îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (1 Cor. 9:27). Astfel învățăm să păstrăm harul tot mai mult. Nu fiți surprinși dacă îl pierdeți de o mie de ori. Pierdem harul mereu, însă un lucru rămâne neschimbat: nu încetăm niciodată a-l căuta și a ne smeri pe noi înșine până când Dumnezeu binevoiește să ne cerceteze din nou. Într-o rugăciune de îngenunchiere de la Cincizecime, spunem: „Ție am păcătuit, Doamne, dar Ție Unuia ne închinăm”. Închinarea noastră trebuie să devină tot mai puternică pentru a ne putea înghiți toate păcatele.

Întrebare: Puteți să spuneți un cuvânt despre praznicul Întâmpinării Domnului?

Arhim. Zaharia: Dreptul Simeon avea aceeași dorire de a-L vedea pe Hristosul Domnului (Lc 2:26), iar această dorire l-a ținut în viață vreme de mulți ani. Atunci când el L-a primit pe Domnul în brațele sale, a cântat cântare de biruință, „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta” (Lc 2:29-30). DORIREA DUPĂ DUMNEZEU ȚINE SUFLETUL VIU. Până și dorirea sa de a pleca din această viață și de a fi cu Dumnezeu era în același duh cu cuvintele Sfântului Pavel: „doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos, și aceasta e cu mult mai bine” (Fil. 1:23). Astfel este dorirea celor desăvârșiți.