Înnoirea legământului nostru în Săptămâna Mare

Dacă am pierdut prilejul de a trăi Postul Mare așa cum se cuvine și a mai rămas doar o singură săptămână, cum putem intra întru bucuria Învierii? Domnul spune Sfinților Apostoli, „Voi sunteți aceia care ați rămas cu Mine în încercările Mele. Și Eu vă rânduiesc vouă împărăție, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncați și să beți la masa Mea în Împărăția Mea” (Luca 22:28-30). Întrucât prăznuim Pătimirea Domnului nostru cu recunoștință, dragoste și lacrimi amare, încercăm să-L însoțim în timpul acestei săptămâni în fiecare zi în Patimile Sale. Atunci Domnul binevoiește să ne dăruiască veșnica bucurie a mântuirii, și, pentru că suntem credincioși și petrecem cu răbdare întru pomenirea Patimii Sale, El este credincios și drept să ne dăruiască bunătățile lumii ce va să fie. Chiar și în acest ceas de pe urmă, în Săptămâna Mare, după cuvântul Domnului, avem o ancoră a nădejdii, putința de a plini ceea ce ne-a lipsit în timpul celor șase săptămâni de dinainte.

Săptămâna Mare este o vreme a înnoirii legământului nostru cu Dumnezeu prin răbdarea ispitelor Domnului și făcându-ne părtași Patimii Sale în rugăciune. În timpul acestei săptămâni, Domnul pătimește pentru a-Și arăta iubirea Sa până întru sfârșit prin care ne-a mântuit, pentru a arăta că El este adevăratul Dumnezeu și Mântuitor al lumii. Iar noi, la rândul nostru, rămânând împreună cu El în ispitele Lui și urând înlăuntrul nostru tot ce se împotrivește duhului Său, pocăindu-ne cu lacrimi fierbinți pentru nerecunoștința noastră față de Domnul, ne arătăm și noi iubirea pentru Domnul până la ura de sine. În acest chip, ne înnoim legământul arătându-ne recunoștința pentru iubirea până întru sfârșit a Domnului, ai cărei martori suntem în timpul evenimentelor pe care le prăznuim în această săptămână; și prin pocăința noastră amară și lacrimile noastre amare pentru nerecunoștința noastră, ne arătăm desăvârșita iubire (pe cât de desăvârșită poate fi iubirea omenească), iubirea pentru Dumnezeu până la ura de sine. El ne-a iubit până întru sfârșit pentru a ne mântui, iar noi ne urâm pe noi înșine pentru fărădelegea nerecunoștinței noastre și ne arătăm iubirea pentru mântuirea pe care a lucrat-o pe pământ pentru noi prin cumplite pătimiri. În Hristos – iubire până întru sfârșit, iar în noi – iubire până la ura de sine: acestea două nasc o strânsă legătură între om și Dumnezeu. Acesta este legământul nostru pe care îl înnoim la fiecare Liturghie, și mai ales în Săptămâna Mare.