Iubiți cu o dragoste răstignită
1 October 2021Monahul care se străduiește să Îi dăruiască Domnului o iubire puternică, precum El ne-a arătat nouă, și încearcă să născocească mereu noi căi de a afla o legătură mai strânsă cu Hristos, ca inima lui să poată mărturisi această dragoste adâncă pentru El, cu siguranță va spori duhovnicește. Monahismul într-adevăr ține de iubire. Odată i-am spus Părintelui Sofronie că fără iubirea lui Hristos mai bine este pentru om să nu trăiască nici măcar o zi pe pământ. El a dus acest gând mai departe și mi-a sporit încordarea duhovnicească, răspunzându-mi: „Fără iubirea lui Hristos este mai bine pentru el nici să nu se nască pe pământ”.
În cântările Bisericii se spune: „Arătatu-ne-ai nestrămutată iubirea Ta cea mare, Doamne, căci L-ai dat morții pentru noi pe Cel Unul-Născut Fiul Tău. Pentru aceasta, cu mulțumire strigăm Ție: Slavă puterii Tale, Doamne!” Cu alte cuvinte, Hristos a pus început unei legături de iubire cu noi, iubire pe care El a vădit-o deja, dar pe care o așteaptă și din partea noastră. Cel ce intră în această legătură de iubire și pe toate le face pentru a păstra această iubire puternică, va spori degrabă. Atunci când se îndrepta spre mucenicie, Sf. Ignatie de Dumnezeu purtătorul a zis: „Iubirea mea este răstignită”. Adică avea atâta iubire și durere în inimă, atâta dor de Dumnezeu, încât era nerăbdător să se dea pe sine muceniciei. Numai așa putea să-și potolească setea și dorul, numai așa i se putea îndestula sufletul.
Iertați-mă, voi folosi niște cuvinte care pot fi greșit înțelese, dar monahii trebuie să fie „îndrăgostiți”, nu cu o dragoste omenească, ci, precum spune Sfântul Ignatie, „cu o iubire răstignită”. Dacă monahul păstrează această stare, care este una foarte dinamică și ziditoare, îi va fi cu putință să intre în comuniunea sfinților. O altă cale nu există. În această iubire se cuprinde desăvârșirea, precum spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Efeseni: „Numai împreună cu toţi sfinţii putem înțelege care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea iubirii lui Hristos”[1]. Ne îmbogățim cu darurile celorlalți dacă ne aducem micul nostru dar pentru a ne alătura și noi celorlalte mădulare ale Trupului.
În această comuniune toate sunt de obște și toate darurile Duhului Sfânt se cuprind într-însa. Numai în această adunare, în această comuniune cerească a tuturor sfinților este plinătatea mântuirii, plinătatea iubirii dumnezeiești, căci Dumnezeu îi mântuiește pe toți ai Lui, întregul Său neam, El nu mântuiește indivizi. De aceea a dat cele două porunci, de a-L iubi pe El cu toată inima și pe semenii noștri ca pe noi înșine. Avem nevoie de amândouă poruncile: a iubi Capul, pe Împăratul acestei comuniuni a sfinților, și a-i iubi pe toți cei ce devin mădulare ale acestui Trup. Dumnezeu să ne ajute să nu dăm greș. Referindu-se la iubirea dumnezeiască, Sfântul Pavel folosește două imagini grăitoare: tăierea împrejur a inimii[2] și semnele lui Hristos[3] care sunt pecetea celor răniți de iubire. Creștinii trebuie să fie oameni care au o inimă tăiată împrejur, care poartă însemnele lui Hristos, oameni răniți de iubire. Numai cel ce află calea iubirii dumnezeiești devine nestricăcios, căci însăși iubirea dumnezeiească este cea care îl face pe om veșnic. Un asemenea om nu va privi în jur la alții și nu va critica pe nimeni. El îi va socoti pe ceilalţi ca fiind semenii săi, căzuți și ei pradă morții, și va fi plin de milă către toți.
Multele griji lumești pot înăbuși această iubire dacă omul nu a învățat să trăiască după o lege nescrisă: să dea lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu[4], o parte din timpul său, o parte din viața sa, și să Îi dea statornic întreaga sa inimă. „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună”[5], care dăruiește din inimă. Dacă omul se obișnuiește și ține o rânduială, atunci nici grijile nu îl vor vătăma, mai ales dacă acele griji sunt pentru Trupul lui Hristos, pentru frăție. Este de mare ajutor a ne obișnui cu o rânduială de viață și a o păstra. Chiar dacă se întâmplă ca cei care sunt mai slabi, să se poticnească și rămână în urmă pentru o vreme, ei se vor întoarce la rânduiala lor pentru că s-au obișnuit să păstreze acest obicei, care îi va ajuta să se tămăduiască de poticnirea lor și să recupereze distanța pierdută.
Părinții spun că dacă omul a învățat să se pocăiască, atunci chiar dacă va cădea în vreo ispită, va afla mai curând tămăduirea. Este un legământ de iubire. Dacă te obișnuiești să dai o parte din cele douăzeci și patru de ore ale tale lui Dumnezeu, și să o dai cu dorire, adică cu lacrimi – cum altfel? – atunci întreaga zi va fi sfințită. Și dacă ai două sau trei asemenea răgazuri în zi, este cu atât mai bine, deși Sfântul Efrem de la Katunakia mi-a spus că „vărsăm lacrimi fierbinți numai o dată în zi”. Poate că el se referea la vărsarea de lacrimi săvârșită „până la capăt” sau la „lacrimile mari” despre care vorbește Sfântul Siluan. Spunea că din acest motiv, în mănăstiri, fraților începători li se cere să alerge toată ziua la ascultări ca să li se întețească setea și dorirea pentru clipa în care se pot retrage în însingurarea chiliei lor, când pot sta înaintea Domnului și își pot vărsa inima cu lacrimi. Scopul este ca ei să dobândească plânsul duhovnicesc.
În acest fel, atât Sfântul Efrem cât și Sfântul Sofronie au aflat har. Părintele nostru întemeietor avea o pocăință nemângâiată; se socotea pe sine trădător, pentru că în tinerețe s-a lăsat atras de filosofiile orientale. Nu s-a lepădat niciodată de Hristos, dar mintea i s-a oprit la acea filozofie și s-a îndeletnicit cu ea pentru o vreme. După aceea nu s-a mai putut ierta pe sine și pocăința sa nu i-a mai îngăduit odihnă. Desigur, petrecând o vreme într-o astfel de pocăință, sufletul său a devenit curat ca lacrima, lipsit de orice pată.
Închipuiți-vă ce har i-a dat Dumnezeu numai prin cuvintele „EU SUNT CEL CE SUNT”. A primit atâta luminare de la aceste cuvinte. Eu aș fi trecut pe lângă ele fără să le iau în seamă, mintea mea nu s-ar fi oprit la ele; pentru mine alte versete erau mai grăitoare. Însă acele cuvinte erau tocmai ceea ce Părintele Sofronie avea nevoie în acea clipă, descoperirea că Ființa adevărată este Persoană. După această întâlnire cu Dumnezeirea, tot restul vieții Părintelui Sofronie a fost o mucenicie însuflată de iubirea sa răstignită față de Dumnezeul-Persoană.
În introducerea la scrierile Cuviosului Siluan el afirmă: „Rari [sunt] asemenea martori [ai iubirii lui Hristos], pentru că nu este nevoință mai grea, mai dureroasă, decât nevoința pentru dragoste; pentru că nu este mărturie mai înfricoșată decât mărturia pentru dragoste; pentru că nu este propovăduire mai smintitoare decât propovăduirea iubirii”.[6] El a trăit în propria sa viață adevărul că pe pământ iubirea dumnezeiască îl poartă pe om la Cruce. De aceea, în imnele slujbei închinate lui, Sfântului Sofronie este numit „iubitorul cel răstignit al lui Hristos răstignit”.
