Întâlnirea tânărului bogat cu Hristos (Luca 18:18-30)
30 November 2021În aşteptarea liniștită a marelui praznic al Crăciunului, „mai-marele praznicelor”, pericopele evanghelice ale acestei perioade se învârt în jurul întrebării arzătoare: „Ce să fac ca să moștenesc viaţa de veci?”
Omul a fost plămădit pentru veşnicie și pe aceasta o cere duhul său cu stăruinţa. Nici măcar veacuri de viaţă fericită nu-i pot ostoi setea după cele veşnice, neschimbătoare şi bune. Căci Dumnezeu nu doar că l-a zidit „pe om spre nestricare, făcându-l chip asemenea cu veşnicia Lui”[1], ci mai mult, „pe toate le-a făcut până ce ne-a suit la cer”[2] pentru a deschide noi „căi ale vieţii”[3] fiilor oamenilor.
Întrebarea cum poate cineva moşteni veşnicia este singurul lucru care are însemnătate în existența sa vremelnică. Creştinul credincios pune această întrebare cu dorința de a-şi pregăti inima pentru a primi Viaţa veşnică, Care vine şi Se întrupează pentru mântuirea lumii. Cu această întrebare se înfățișează înaintea lui Dumnezeu şi a slujitorilor Săi.
Nimeni nu intră în Biserică doar pentru a deveni o persoană „bună” sau pentru a dobândi un comportament ireproșabil și pentru a-şi îndeplini o îndatorire religioasă. Se apropie de Biserică pentru a semăna sămânţa nestricăciunii şi a primi pârga vieţii veşnice.
Viaţa veşnică este energia lui Dumnezeu Însuşi, cu care omul trebuie să fie în legătură necontenită încă din această viaţă. Dumnezeu este singurul Care este bun şi veşnic, însă tot cel ce se împărtăşeşte de energia Sa devine şi el bun şi veşnic prin har.
Mulţi oameni Îl împresurau pe Hristos, însă nu toţi se apropiau de El cu intenții bune. Unii Îl luau în râs, alţii încercau să-L prindă în cursă, iar alţii căutau tămăduire de boala ce îi chinuia. Tânărul din Evanghelia de astăzi s-a apropiat de Hristos fără gânduri ascunse, însetând cu adevărat după viaţa veşnică. De aceea Sf. Evanghelist Marcu spune că „Iisus, privea la el cu dragoste”[4].
De bună seamă, tânărul și-a dat seama de paradoxul învăţăturii lui Hristos. Poate chiar L-a socotit a fi proroc, de vreme ce L-a numit „Învăţătorule bun”, însă nu L-a putut recunoaşte ca fiind Mântuitorul cel mult așteptat.
Hristos a binevoit să-i răspundă tânărului potrivit „înţelegerii” lui mărginite, pentru a-l ridica treptat la nivelul adevărului dumnezeiesc. A fost ca şi cum i-ar fi zis: „Dacă nu Mă socotești a fi Dumnezeu, de ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât singur Dumnezeu.”
Mai apoi, Domnul, prin cuvintele Sale, îi dezvăluie tânărului dregător atât Dumnezeirea Sa, cât şi fățărnicia şi șovăiala din viaţa lui. Hristos i-a răspuns la întrebare spunându-i că păzirea poruncilor este calea ce duce la viaţa veşnică.
Domnul Se ascunde tainic în cuvântul Său. Astfel, oricine primeşte acest cuvânt şi începe să-l pună în practică descoperă Dumnezeirea Persoanei Care a dat poruncile şi gustă din harul Său.
Dumnezeu nu silește pe nimeni. El dăruieşte adevărul absolut sub forma unui cuvânt ipotetic, astfel încât să nu-l impună omului, ci să-l lase pe acesta să-şi arate în chip liber dispoziția cea bună, să-și facă propriul experiment și în felul acesta să constate adevărul cuvântului dumnezeiesc.
Tânărul dregător cunoștea legea şi-i păzea rânduielile, însă el căuta ceva nou, mai adânc, ceva care îl putea călăuzi la plinătatea vieţii şi a adevărului. Legea veche fusese dată pentru a îngrădi păcatul. Acest tânăr și-a dat seama de neajunsurile legii, încredințându-se de faptul că ea nu-l putea călăuzi pe om la desăvârşirea duhovnicească. Aceasta era şi pricina pentru care izraeliții Îl așteptau pe Mesia, Cel ce avea să le descopere „tot adevărul”.
Încă o dată Domnul S-a coborât la nivelul acestui om şi i-a enumerat poruncile din legea lui Moise. Tânărul a fost uimit şi descumpănit de răspunsul lui Hristos, căci păzise fără cusur aceste porunci, însă nu aflase „belşugul de viaţă” după care tânjea. Nu putea înţelege că, deşi păzise poruncile, o făcuse în duhul legii, iar nu în duhul harului lui Hristos: „Pentru că legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”[5].
Sfântul Sofronie s-a folosit de această pericopă despre tânărul bogat pentru a explica nevoia de a face această trecere de la nivelul etic la cel ontologic al vieţii duhovniceşti. El spunea că: „Din punct de vedere moral, etic, el [tânărul] se afla la un nivel înalt, dar există un alt nivel mai mare, care are în vedere de acum sfera Dumnezeieștii Ființe Nefăcute și dintru început”[6].
Este cu neputinţă ca cineva să afle plinătatea vieţii tăinuită înlăuntrul poruncilor doar prin păzirea lor în chip legalist, exterior, fără participarea inimii adânci. Mai mult, tânărul căzuse în înșelarea de a crede că era fără de prihană şi drept înaintea legii, şi de aceea l-a întrebat nedumerit pe Domnul: „Şi atunci ce-mi mai lipseşte?” El a trecut cu vederea faptul că dreptatea omului este ca o „cârpă lepădată”[7] înaintea lui Dumnezeu. Nu ştia că cea mai mare poruncă este ca omul să recunoască faptul că este o slugă netrebnică, chiar şi atunci când a împlinit până la capăt poruncile care i-au fost date, căci a împlinit doar ceea ce era dator să facă[8].
Toată învăţătura lui Hristos ne arată cum anume cineva poate deveni desăvârşit „precum Tatăl nostru cel ceresc desăvârşit este”[9]. Astfel, Domnul i-a arătat acestui tânăr tocmai ceea ce îi lipsea pentru a ajunge la desăvârşirea poruncită: „Un singur lucru îţi mai lipseşte: vinde tot ce ai, împarte săracilor şi vei avea comoară în cer. Apoi vino şi urmează Mie.” Poruncile dumnezeieşti sunt menite în general să ne slobozească inima, să ne desprindă mintea din alipirea pătimașă de cele zidite și să ne scoată sufletul „din temnița” patimilor[10], pentru ca omul să-L poată iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţa sa.
Este limpede faptul că tânărul era stăpânit de patima lăcomiei. Hristos i-a dat tocmai porunca ce i-ar fi slobozit inima de această patimă, pentru a se întoarce în chip liber spre Dumnezeu. Cunoscând „inima tuturor fiilor oamenilor”[11], Domnul știe de mai-nainte de ce anume are trebuinţă fiecare persoană pentru a se tămădui. Lui Avraam, care „îl iubea pe Isaac”, fiul făgăduinţei, şi astfel inima îi era împărțită, Dumnezeu i-a dat poruncă să I-l aducă jertfă[12]. Şi atunci când patriarhul a pus iubirea faţă de Dumnezeu mai presus de iubirea faţă de fiul său, Dumnezeu i l-a dat înapoi pe Isaac şi toată plinătatea iubirii dumnezeieşti. Atunci Avraam „a văzut ziua Domnului şi s-a bucurat”[13].
Împlinirea poruncilor nu doar la nivel etic, ci la nivel ontologic, are trebuinţă de o inimă slobodă. Sfânta Scriptură vorbeşte despre inima omului ca fiind ţinta lui Dumnezeu. De dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa Domnul veghează asupra ei. Spre ea Îşi ațintește privirea.
Dacă omul nu-şi află inima adâncă, mântuirea sa este îndoielnică, pentru că în adâncurile inimii credinţa „este lucrătoare prin iubire”[14], acolo înlăuntrul ei se zămisleşte și este purtat cuvântul lui Dumnezeu, şi tot acolo încolțește și mântuirea. Iar altă cale nu există, după cum adevereşte Apostolul Pavel: „Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta […] Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui”[15].
Toate gândurile rele purced din inimă, însă tot aici omul trăieşte şi prefacerile dreptei Celui Preaînalt şi suișurile de la o plinătate a iubirii dumnezeieşti la o și mai mare plinătate a ei.
Gândurile sunt cele care îl mântuie sau îl pierd pe om. Dacă el cultivă dispoziții bune, îşi pregăteşte inima pentru a deveni sălaș al Sfântului Duh. Însă dacă primeşte gânduri rele de la vrăjmaș, se îneacă în adâncul întunericului și la el se referă cuvântul Scripturii: „Departe de păcătoşi este mântuirea”[16]. Inima omului poate deveni iad dacă sfârşeşte prin a fi un cuibar al gândurilor de la vrăjmaș. Însă poate deveni și rai dacă arde ca un cuptor de focul iubirii dumnezeieşti. În acest cuptor îşi află desfătarea „omul cel tainic al inimii”[17], care este de mare preţ înaintea Ziditorului său.
Cu alte cuvinte, condiţia necesară pentru ca omul să ajungă la nivelul mai presus de fire al iubirii dumnezeieşti celei fără de prihană este desprinderea lui de tot lucrul zidit şi pământesc. Însă potrivit Părinţilor, focul poate fi stins numai de un foc şi mai mare. Nesocotirea celor pământeşti survine în chip firesc atunci când omul contemplă „o mai bună şi statornică avere”[18] în ceruri. Prin această vedere omul dobândeşte discernământul de a alege cele veşnice în locul celor vremelnice, cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase, cele neschimbătoare în locul celor ce trec. Focul mistuitor al iubirii lui Dumnezeu stinge văpaia patimilor.
Atunci când încearcă să-l slobozească pe om de alipirile sale pătimașe, Dumnezeu pare uneori aspru. Domnul vorbeşte despre ridicarea crucii, despre lepădarea de cele materiale, despre părăsirea chiar a celor apropiați şi despre ura de sine. Însă El Se foloseşte de aceste „cuvinte grele” din dorinţa de a-i dărui omului pentru toată veşnicia toate cele bune pe care i le-a gătit în ceruri, care sunt „cu mult mai presus decât toate câte putem noi cere sau pricepe”[19]. În esenţă, porunca lepădării şi porunca iubirii lui Dumnezeu merg mână în mână, căci lepădarea este de neapărată trebuinţă pentru ca inima să se întoarcă cu totul şi în chip neîmpărțit spre Domnul, şi să poată primi „mulțimea îndurărilor”[20] Sale și „o atât de mare mântuire”[21].
Deşi era sincer în căutarea sa după veşnicie, tânărul dregător nu a aflat puterea de a apuca precum Avraam „sabia duhului”[22], cuvântul pe care i-l dăduse Hristos, şi să rupă lanțurile patimilor care îl țineau legat. Şi el s-a întristat pentru cuvântul primit, căci era foarte bogat.
Potrivit Sfântului Pavel, există două feluri de întristare. Mai întâi, întristarea lumii, care vine de la dorințele pătimașe neîmplinite şi care „aduce în noi moarte”. În al doilea rând, există întristarea cea bună, care se naşte în inima omului atunci când acesta devine conștient de bunătatea lui Dumnezeu şi de propria sa cădere şi sărăcie sau atunci când se simte cu totul neputincios a-I aduce mulţumita care I se cuvine Binefăcătorului și Dumnezeului său. Această întristare îl ridică pe om într-un alt plan al existenţei, pentru că ea „aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău”[23].
Atunci când l-a văzut pe tânărul dregător îndepărtându-se cu inima grea, Domnul Iisus Hristos a rostit înfricoșatul cuvânt: „Cât de greu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu”[24].
Firește, Domnul nu Se referă doar la bogățiile materiale. Un om poate fi bogat, dar să aibă o inimă slobodă, care se „topește” de iubirea lui Dumnezeu și se folosește de bunurile sale pentru a împlini porunca iubirii faţă de aproapele. Atunci el devine cu adevărat bogat, pentru că „ se roagă Feței Sale”[25], adică se află necontenit în lumina prezenţei lui Dumnezeu; devine iconomul Lui, împărțind bunurile pe care Domnul i le-a dăruit.
De asemenea, se poate ca cineva să trăiască în sărăcie, dar să nutrească gânduri de amărăciune chiar față de Dumnezeu, învinovățindu-L, gânduri care îl dau pierzaniei. Întrebarea este unde se află inima omului, pentru că aceasta vădește unde se află comoara sa[26].
Ucenicii, pătrunși de duhul Învăţătorului lor, „Care voiește ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”[27], au fost uimiţi şi întristați atunci când tânărul a plecat, şi L-au întrebat pe Domnul: „Cine poate să se mântuiască?” Iar răspunsul dat lor de Domnul: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” avea să devină mângâierea şi nădejdea fiecărui creştin.
Poruncile lui Dumnezeu sunt mai presus de firea omului căzut. Cum poate să le împlinească fiind purtător de trup şi viețuind în lume? Căci după cum mărturisește Sfântul Sofronie: „A trăi creștinește este cu neputinţă: creștinește se poate doar muri, precum murea Apostolul Pavel în toate zilele (1 Cor. 15: 31)”[28]. În alt loc, Sfântul îl aseamănă pe cel ce se luptă să păzească poruncile cu un strop de apă care se mişcă în direcția opusă unui șuvoi năvalnic.
Cuvântul: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” se referă în primul rând la ceea ce Domnul Însuşi a săvârşit. Dorința arzătoare a lui Dumnezeu a fost mântuirea lumii. Însă această mântuire era de neatins înainte de Hristos, deoarece, potrivit sfintelor cuvinte ale Vechiului Testament, omului îi era cu neputinţă să vadă Faţa lui Dumnezeu şi să trăiască[29].
Însă Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a primit ca poruncă să mântuiască lumea. Din iubire faţă de Tatăl ceresc, El luat asupră-Și această sarcină în duhul unei desăvârşite ascultări. A împlinit-o nespus de frumos şi până la capăt, luând chip omenesc, chip de rob, fără a suferi vreo schimbare sau împuținare. În „trupul smereniei noastre”, El a vădit desăvârşirea Persoanei dumnezeieşti a Tatălui celui fără de început. Astfel, omul a avut de atunci încolo înaintea ochilor săi o vedere dumnezeiască, la care putea privi ca la o pildă pentru a nu se abate de la calea mântuirii. Urmând această pildă, el putea afla desăvârşirea duhovnicească şi să devină părtaş la viața veşnică.
De fapt, porunca pe care omul o primeşte de la Dumnezeu este „fără de sfârşit”[30], cu neputinţă de împlinit prin propriile puteri. Însă atunci când nevoitorul cucerniciei se smereşte urmând pilda Domnului Iisus Hristos, el atrage asupra sa smeritul Duh Sfânt, Care Se grăbește să vină în ajutor neputinţei omeneşti[31]. Omul descoperă cu uimire că această poruncă dumnezeiască suferă prefaceri: nu mai este „grea”[32], ci se descoperă limpede înaintea lui ca „viaţă veşnică”[33].
Însuşi Hristos a spus: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”[34]. Atunci când omul se luptă până la capătul puterilor, Dumnezeu binevoieşte să-i descopere puterea Sa cea nebiruită, pentru ca slujitorul Lui să simtă până în măduva oaselor, aşa cum am auzit în Evanghelia de astăzi, că mântuirea „nu este de la noi, ci este darul lui Dumnezeu”[35]. Iar această putere nu este altceva decât atracția pe care o resimte omul pentru frumuseţea Feţei Sale. Această atracție nespus de puternică îl slobozeşte pe om de toată alipirea pătimașă, până şi de dorinţa de a trăi, şi îi strămută existența în sfânta veşnicie a lui Dumnezeu.
Pe parcursul acestei vieţi există momente de impas, de mare întristare şi de întuneric cumplit, când omul nu află sprijin omenesc şi nu primeşte de nicăieri vreo mângâiere. Însă Hristos, prin iconomia Întrupării Sale, nu a lăsat vreun loc în lumea zidită pe care să nu-l fi umplut cu prezența Sa îndumnezeitoare. El a sfinţit pământul, apele, văzduhurile, chiar şi iadul. Aşadar, nu există loc sau împrejurare în care omul să nu-L poată întâlni.
Dacă creștinul nu încetează să binecuvânteze Numele preasfânt al Domnului şi să cheme cu smerenie ajutorul Său, vine o clipă în care Dumnezeu îi întinde mâna Sa și starea omului suferă o prefacere. Poate situația grea în care se află sau suferința nu vor dispărea, dar cu toate acestea starea duhului omului se preschimbă, căci el strigă din inimă, cu nesfârşita şi negrăită recunoştinţă: „Dumnezeul nostru, Cel ce este bogat în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi cei ce eram morţi prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiți!”[36].
