Duminica iertării
10 March 2022Atunci când omul își află inima adâncă și se întoarce cu totul și fără șovăială către Dumnezeu, Domnul face ca ea să rodească prin sămânța nestricăcioasă a cuvântului Său; El o pecetluieşte cu minunatul și atotputernicul Numele Său și o luminează cu prezența Lui necontenită și harică. El preface inima în templu al Dumnezeirii Sale, ce reflectă ca o oglindă chipul Său și vibrează ca o harpă cu iubirea Sa, purtându-I Numele și slujind voii Sale. Văduvită de simțirea vie a lui Dumnezeu, inima se usucă, devine împietrită și lipsită de viață. Își săvârșește doar funcția de mușchi care trimite sânge în tot trupul, iar omul devine astfel netrebnic înaintea lui Dumnezeu și pentru veșnicia Sa. Omul închis în sine și împietrit nu are ipostas, nu are ființă înaintea lui Dumnezeu. Însă atunci când inima adâncă se însuflețește și arde cu simțire dumnezeiască, omul devine de preț în ochii lui Dumnezeu[1]. Cerurile iau aminte la glasul inimii care însetează după Dumnezeul cel Viu.
Dorința de a ierta este cea mai bună pregătire pentru ca omul să se poată înfățișa înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Iertarea înmoaie inima, o face blândă și în stare de a rămâne necontenit în legătură cu energia lui Dumnezeu și de a fi astfel înnoită. De aceea, chiar la începutul Postului Mare, preacurata Biserică le cere fiilor ei să se ierte unul pe altul pentru ca inimile lor să se trezească și să fie slobozite din lanțurile grele ale păcatului. În acest fel, vor putea împreună-lucra cu Dumnezeu la propria lor înnoire. Altminteri, dacă inima omului rămâne închisă, Dumnezeu Își întoarce fața de la el. Prin urmare, toată nevoința rugăciunii și a postului se zădărnicește și nu călăuzește la dobândirea harului și a bucuriei Învierii.
În Pateric există istorisiri despre monahi care își neglijau pravilele de nevoință. Însă, pentru că niciodată nu și-au judecat frații și au fost întotdeauna gata să îi ierte pe toți, au aflat mântuire. Sfântul Macarie Egipteanul era socotit dumnezeu pe pământ, nu din pricina nevoinței sau a minunilor sale, ci pentru că, așa cum Dumnezeu acoperă întreg pământul, așa și el acoperea slăbiciunile celorlalți, și viețuia ca și cum nu ar fi văzut ceea ce vedea și nu ar fi auzit ceea ce auzea. Adesea oamenilor le este greu în nevoința postului din pricina slăbiciunii sau neputinței trupești. Însă dacă sunt cu luare aminte la gândurile lor și nu judecă, ci iartă din inimă greșelile celorlalți, primesc darul mântuirii.
Postul este de mare preț pentru că se face în ascultare față de rânduiala Bisericii, păstrându-l pe credincios în unitate cu celelalte mădulare ale Trupului și făcându-l părtaș darurilor lor. Mai mult, slăbiciunea trupească pricinuită de postire naște durere în inimă. Dacă omul are înțelepciunea de a preschimba această durere în energie duhovnicească pentru convorbirea sa cu Dumnezeu, rugăciunea sa va prinde aripi.
Iertarea este prima treaptă a scării virtuților și desăvârșirii care ne este zugăvită în Postul Mare și îl pregătește pe om pentru trecerea sa de la moarte la viață, pentru intrarea sa în bucuria negrăită a Învierii și a Luminii Împărăției celei veşnice. Domnul Însuși poruncește iertarea reciprocă pentru că fără de ea omul nu poate vorbi cu Dumnezeu față către Față. Este singura cale de a se deschide inima harului lui Dumnezeu. Una dintre cererile rugăciunii pe care ne-a lăsat-o Însuși Domnul este: „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Iertarea este de neapărată trebuință pentru ca omul să poată sta înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, și cu atât mai mult pentru înfățișarea sa înaintea lui Dumnezeu în Sfânta Liturghie. Când omul iartă toate în chip sincer, atunci inima îi devine ușoară și, sfințirii rugăciunii și a cuvântului lui Dumnezeu, el adaugă sfințirea Tainei Trupului și Sângelui lui Hristos.
Dumnezeu cercetează inimile robilor Săi. Dacă omul spune cu gura, „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, însă în inimă nutrește nemulțumire, negativitate, împotrivire sau pomenire de rău, este ca și cum I-ar spune lui Dumnezeu: „Vezi inima mea? Nu este în stare să ierte. Așadar, nici păcatele mele nu le ierta”. Prin porunca de a ne ierta unul pe altul, Dumnezeu Se pogoară la nivelul omului și, ca și cum ar fi egal cu el, spune cu smerenie că dacă iertăm, și noi vom fi iertați, desigur, dacă iertăm din inimă. Nu este atunci curată nebunie și nesăbuință a nu primi să iertăm greșalele mărunte, relative și mărginite ale aproapelui nostru, când știm că iertând vom primi iertarea multor şi grelelor păcate de o viață întreagă, prin care am mâhnit iubirea cea fără prihană a Ziditorului nostru?
Omul a primit ființa sa cu împrumut de la Dumnezeu. Însă împreună cu marea lui datornicie față de bunătatea lui Dumnezeu, omul poartă și nesfârșita datorie a trădării sale față de iubirea Tatălui. Din clipa în care păcatul a intrat în viața omului, aproape toate lucrările sale sunt necurate, nedesăvârșite, păcătoase; sunt datorii față de Dumnezeu. Cine poate susține că nu e datornic? Fiecare pornire pătimașă, fiecare gând care mâhnește Duhul lui Dumnezeu, fiecare nebăgare de seamă este o nouă îndatorare.
În porunca iertării aflăm ascunsă dorirea pe care o are Dumnezeu de a-Și da viața Sa în schimbul vieții făpturilor Sale. Viața omului este cuprinsul inimii sale, iar dacă el I-o dăruiește cu totul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îi va da tot ceea ce este al Său[2]. Ce schimb inegal, însă plin de o iubire atât de milostivă față de om! Așadar, înclinarea omului de a ierta, care este condiția pentru împăcarea sa cu Dumnezeu, nu este cu niciun chip o constrângere aspră, ci mai degrabă o dovadă a milostivirii negrăite a Domnului, care îi dăruiește toate comorile veşnice ale Împărăției cerești.
Dumnezeu ne poruncește să iertăm și pentru că fără iertare îi este cu neputință omului să facă pace cu cel mai înverșunat dușman al său, care este conștiința sa. Urmând paradoxala perspectivă răsturnată a Evangheliei, Domnul nu doar că poruncește ca omul să ceară iertare și împăcare atunci când el însuși este vinovat, ci și atunci când aproapele său, fie pe drept sau pe nedrept, s-a mâhnit din pricina lui[3]. Numai iubirea smerită care iartă toate îi dă omului îndrăzneala de a-și aduce darul la altarul lui Dumnezeu. Mai mult, iubirea smerită îi face jertfa bine primită.
Prin urmare, nu este îndeajuns ca omul să ierte greșelile celorlalți. El trebuie să își și ceară iertare pentru propriile greșeli, atât cele de voie, cât și cele fără de voie. Nici nu este de ajuns ca un creștin să afle har în rugăciune. El trebuie să și împreună-lucreze cu Domnul și să devină o unealtă a Proniei Sale, pentru ca harul să se răsfrângă și asupra celor din jur. Astfel, a cere iertare devine o cale de a împărtăși har. Mai ales atunci când omul cere iertare de la un frate care este supărat pe el, deși nu i-a greșit, smerenia acestui gest poate atinge inima fratelui, și o lucrare a înnoirii poate începe în viața lui. Atunci, cel ce se smerește și cere iertare devine împreună-lucrător cu Dumnezeu la înnoirea fratelui său.
Unul-Născut și Iubitul Fiu al lui Dumnezeu S-a dăruit ca jertfă și S-a făcut răscumpărare, sfințire și mântuire pentru om. Atunci când omul primește mijlocirea lui Hristos și își iartă fratele din inimă, el dobândește rodul negrăitei Sale Patimi, iertarea păcatelor sale, împăcarea cu Tatăl Ceresc și mântuirea veșnică. Dimpotrivă, atunci când își închide inima și nu îi iartă pe ceilalți, este ca și cum ar zădărnici jertfa Crucii; el zădărnicește mijlocirea lui Hristos ca „Mântuitor al tuturor oamenilor”[4]. Iertarea pregătește inima omului pentru a dobândi ca și cuprins al ei harul iertării păcatelor sale de către Dumnezeu, prin care viața fratelui său devine propria sa viață. Însă și viața lui Dumnezeu devine cuprinsul inimii lui. Iar rugăciunea iertării deschide și lărgește inima creștinului pentru a-L iubi atât pe Dumnezeu, cât și pe aproapele până la capăt. Prin împlinirea poruncii de a ierta, omului i se dă putința de a crește ca ipostas desăvârșit după chipul Ipostasului Noului Adam, Hristos, și de a cuprinde întreg cerul și pământul de-a lungul veacurilor.
Cu alte cuvinte, iertarea nu doar că deschide inima omului, ci o și pregătește pentru a deveni minunat sălaș al lui Dumnezeu, astfel încât, întărit de iubirea lui Hristos, să poată aduce toată omenirea înaintea lui Dumnezeu în rugăciunea lui de mijlocire. Creștinul este chemat să înceapă cu mici nevoințe, iertând greșelile mărunte ale fratelui său. Însă sfârșitul unei asemenea nevoințe este măsura dumnezeiască pe care omul o dobândește când se face una cu Duhul lui Dumnezeu și îi este împărtășită starea lui Hristos, pentru că atunci el moștenește darul negrăit al înfierii dumnezeiești.
Desigur, a ierta păcatele celorlalți este mai presus de firea omenească cea căzută. Potrivit rațiunii omenești înguste, dorința de a ierta apare drept slăbiciune sau nebunie. Însă dreptatea dumnezeiască se deosebește de dreptatea omenească, așa cum lumina se deosebește de întuneric. Dreptatea lui Dumnezeu este iubirea Sa smerită și fără de prihană până întru sfârșit, care iartă toate. Creștinii dobândesc puterea de a se împotrivi modelelor lumii acesteia și de a se smeri pe ei înșiși iertând și cerând iertare, după pilda Domnului Care S-a rugat pe Cruce, la ceasul desăvârșitei Sale osândiri și deșertări de Sine: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”[5]. Într-adevăr, dacă Hristos nu ar fi rostit acest cuvânt, pocăința, ca și orice împăcare cu Dumnezeu, ar fi fost cu neputință pentru om.
În timpul Postului Mare, Dumnezeu Își cinstește mădularele Trupului Său dăruindu-le privilegiul de a-și înnoi viața. Această perioadă este menită a fi o înfățișare în rugăciune înaintea lui Dumnezeu cu pocăință și lacrimi. Însă Domnul dăruiește în schimb mângâierea nestricăcioasă a Duhului Său, din belșug, „fără de măsură”[6], și umple inimile robilor Săi credincioși cu iubirea Sa cea fără de prihană, singura iubire care poate revărsa asupra noastră viață și înviere.
