Sfântul Nectarie: Viața omului sfânt, cuprinsă de Cuvântul lui Dumnezeu

Rar poți găsi învăţători cu înalte cunoștințe pe care să le fi aplicat ei înşişi înainte de a le preda altora. De regulă, oamenii predau teorii pe care ei înșiși nu le-au experimentat, ajungând apoi să nu mai fie luaţi în serios. O învățătură mai înaltă decât a Evangheliei nu există. Și tocmai învăţătorii Evangheliei se află într-o mare dilemă: cine dintre aceștia poate să mărturisească că trăiește învățătura Domnului?

Iar de vreme ce nu o trăiește, nu este o făptură vrednică de milă care vorbeşte despre adevărurile lui Dumnezeu, care sunt lăsate spre a fi aplicate în viață?

Numai Sfinții lui Dumnezeu sunt în deplină armonie cu teoria și practica. Ei propovăduiesc ceea ce împlinesc sau au împlinit deja. Ceea ce mărturisesc ei izvorăște din plinătatea trăirii inimii lor. Și asemenea Domnului lor,  după cum scrie Sfântul Evanghelist Luca: «toate câte a început Iisus a face și a învăța» (Fa. 1, 1), așa și ei: «luând crucea, I-au urmat lui Hristos și lucrând, învățau…».

Și Sfântul Nectarie, asemenea lor, plin de «roadele» Duhului Sfânt, trăia toate lucrările deosebite ale acestor roade şi, ca un iubitor de fraţi, le împărtășea fie în predicile, fie în scrierile sale. Predicile nu i s-au păstrat însă, doar cărțile. Scrierile dumnezeiescului nostru Părinte nu sunt o expunere seacă de cunoștințe, ci izvorăsc din întreaga sa ființă. Atunci când descrie lucrările și însușirile virtuților, simțim că nu face altceva decât să ne împărtășească experiența sa personală. Ne prezintă modul său de viață.

Scrierile Sfântului Nectarie nu alcătuiesc o culegere de învățături teoretice, ci sunt bătăile inimii sale, o zugrăvire de sine în urma cercetării de sine, în urma ascultării mișcărilor sufletului său prin vederea Luminii dumnezeiești, care-l lumina în vederea noetică[1] a sufletului său.

Nu trebuie să ne scape faptul că Sfântul Nectarie, având discernământ, luminat de Duhul Sfânt și de smerenia sa desăvârșită pe care se sprijină întreaga sa lume sufletească şi duhovnicească, nu a căzut în păcatul mândriei pentru minunile pe care le săvârșea prin credință, nici din pricina cunoștințelor sale – foarte însemnate pentru epoca respectivă – sau a scrierilor sale, sau a prețuirii pe care o avea din partea oamenilor și nici din pricina demnităţii arhiereşti.

Având un criteriu temeinic și duhovnicesc, se lupta să devină asemenea lui Dumnezeu prin virtuțile și lucrările Duhului Sfânt, deoarece cunoștea din experiența sa duhovnicească că fără virtuțile teologice, adică fără credință, nădejde și mai ales fără iubire, sufletul se sărăceşte, devenind neputincios să acceadă la comuniunea cu Dumnezeul iubirii.

De altfel, învățătura marelui Apostol Pavel exprimă conștiința comună a Bisericii:  «De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții… Și de aș împărții toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește» (I Cor. 13, 1-8).

Dumnezeiescul Părinte nu s-a lăsat niciodată înșelat de lucrurile exterioare: de cunoștințele sale și de limbile pe care le știa – cunoștea bine franceza și latina –, nici de harismele sale înnăscute și dobândite, cu care îi impresiona pe mulți, nici de minunile săvârșite, prin care stârnea uimirea celorlalți. […] De asemenea, este important să atragem atenția, că limba Sfântului Nectarie este este cea în care scriau și vorbeau învățații vremii și care se preda în școli. După cum nici termenii teologici sau duhovniceşti, desigur, nu sunt cei care sunt folosiți astăzi. Asta nu înseamnă însă că sunt mai puțin patristici, preciși și că ar exprima mai puțin învățătura antropologică, dogmatică și duhovnicească a Bisericii. În sfârșit, e de ajuns să luăm aminte la textele sale din volumul «Cunoaște-te pe tine însuți» dezleagă cea mai mare problemă a lumii de azi: problema omului care se chinuie în dialectica lumii, căutând dezlegarea problemelor sale  în afara sa, deși ele se află înlăuntrul său și fac parte din însăși ființa sa.

Satana a reușit să abată atenția omului de la grija de sine, grijă prin care s-ar fi vindecat lăuntric de bolile sufletului și să-l poarte într-o irațională rătăcire extrovertită, într-o pribegie a minții și a simțirii, ca să nu mai știe «de unde vine și încotro se îndreaptă», târându-și pașii obosiți și șovăitori încoace și-ncolo, ca un tragic vânător de umbre, ca un «fiu rătăcitor», departe de casa părintelui său, casă care este omul lăuntric unit cu Hristos.

Pentru că, atunci când Hristos umple sufletul cu lucrările credinței, ale nădejdii, ale bucuriei, ale iubirii, care îl îmbată pe om făcându-l «mai frumos decât toți frumoșii, mai bogat decât toți bogații și mai puternic decât toți împărații», cum poate cădea în capcana nesfârșitelor  antagonisme, a revendicărilor și drepturilor asupra bunurilor de orice fel, din moment ce [omul], ca un adevărat fiu al lui Dumnezeu se hrănește cu bunurile desăvârșite pe care ni le dăruiește Preadulcele nostru Domn?

Desigur, Sfântul Nectarie nu aduce nimic nou în epoca noastră. Darul, Harul și adevărul ne-au fost dăruite acum douăzeci de veacuri prin Cuvântul Întrupat. Atunci însă de ce îi suntem recunoscători blândului nostru Părinte Nectarie? Pentru că – într-o vreme în care, deși eram creștini, riscam să ne pierde deopotrivă şi orientarea, și credința, de vreme ce nu o trăiam cu smerenie – ne-a adus din nou cuvântul Evanghelie prin împlinirea și trăirile sale și prin luminarea vederilor sale de către Duhul Sfânt, și pentru că ne-a pus din nou înainte măreția sfințeniei credinței noastre. Și acest lucru l-a făcut cât timp a fost «în trup». «După moarte»  însă, după plecarea sa tăcută de pe pământ, se face puternic auzit prin minunile sale și este înălțat de Domnul, după făgăduința Sa – «cel smerit se înalță pe sine» – la vederea întregii lumi.

Sursa: Theoklitos Dionysiatis, O Ágios Nektários o Thaumatourgós, Editura Ypakoí, republicat de periodicul lunar al Sfintei Mitropolii a Pireului «Peiraikí Ekklisía», anul al 19-lea, nr. 209, noiembrie 2009.