Un hram deosebit: Înălțarea Sfintei Cruci, 1977

Am mers la Gheronda Paisie în septembrie 1977, într-o zi de luni, în ajunul Înălțării Sfintei Cruci. Deși era foarte de dimineață când am bătut la ușă, Gheronda mi-a deschis. Era foarte vesel și bine dispus. „A, ce bine c-ai venit, diacone,” îmi spune, “că mâine e hram”. Veneau psalți, se comandaseră și pești, dar le lipsea un diacon. „Acum că ai venit tu, hramul o să iasă bine”. Și continua să facă glume de felul ăsta. Apoi mi-a spus: “Vei rămâne aici în seara aceasta.” Știam că Gheronda nu ținea pe nimeni la el noaptea. Când am auzit asta, am simțit că plutesc de bucurie.

De la stânga la dreapta: Gheronda Iosif Vatopedinul, viitorul Părinte Nifon Vatopedinul, Părintele Paisie și viitorul Mitropolit Atanasie de Limasol

Am mers la bisericuță, m-a pus să aranjez Sfânta Masă, am șters praful, am măturat holul și alte diferite treburi. În sinea mea simțeam o mare bucurie. La amiază ne-am dus să mâncăm. A făcut ceai, a adus pesmet și a scos niște legume sălbatice din grădina sa.

Am fost impresionat în timpul rugăciunii. Gheronda a rostit “Tatăl nostru” ridicându-și mâinile spre cer, cu atâta râvnă și evlavie, încât părea cu adevărat că stă de vorbă cu Dumnezeu. Pe urmă m-a dus la chilie, unde m-am odihnit vreo oră. Apoi am făcut Vecernia mică pe metanier.

Când am încheiat, mi-a spus: “Acum, diacone, vom face priveghere pe metanier, iar mâine dimineață va veni un părinte să săvârșească Sfânta Liturghie. Știi să faci rugăciuni pe metanier? Îți spun eu cum” și mi-a făcut un program. Era un program înțelept, care să mă ajute să nu mă prindă somnul noaptea. Mi-a zis să număr pe un metanier de trei sute de noduri, spunând: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Apoi să număr o sută către Maica Domnului, pentru cei vii. Și apoi trei sute către Hristos, pentru cei adormiți; o sută către Maica Domnului, pentru cei adormiți. O sută către Cinstita Cruce și pe urmă, trei sute cu “Slavă Ție, Dumenzeul nostru, slavă Ție”. Era pentru prima oară când auzeam că se face aşa ceva. Mi-a explicat: “Rugăciunile pe metanier sunt doxologie. După ce termini, o iei de la început”.

“Dacă ai să auzi vreun zgomot, să nu te sperii. Pe aici umblă porci mistreți, șacali etc.”. M-a băgat în micul său arhondaric, spunându-mi că aproape de miezul nopții o să mă strige să mergem în biserică să citim Rânduiala Sfântei Împărtășanii. Îl auzeam pe gheronda oftând adânc la răstimpuri. Din când în când bătea în perete și mă întreba: “Ei, diacone, dormi? Ești bine?”.

Strana Părintelui Paisie din paraclisul chiliei

La unu fără, după miezul nopții ne-am dus în bisericuță. M-a așezat la singura strană care era acolo și mi-a dat o lumânare să citesc Rânduiala Sfântei Împărtășanii. Stând lângă mine, în stânga, a început să spună stihurile: “Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție”. De fiecare dată când spunea stihul își făcea cruce și se apleca până jos.

Când am ajuns la troparul “Marie, Maica lui Dumnezeu…”, îmi amintesc că numai până acolo am citit din tropar, după “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne” pe care l-a spus gheronda, și, simțind ceva… n-aș ști să descriu ce anume, m-am oprit. Candela Maicii Domnului începuse să se legene, nu tare, ci egal, cu o mișcare amplă pe toată lățimea icoanei, inundând de lumină toată bisericuța. Vedeam fără lumânare și pe moment m-am gândit să o sting.

M-am întors spre gheronda. L-am văzut că ţinea mâinile încrucișate pe piept, stând aplecat până jos. A înțeles că aș vrea să-l întreb și mi-a făcut semn să nu vorbesc. Am rămas la strană, iar gheronda stătea aplecat lângă mine. Simțeam atâta iubire și evlavie pentru gheronda și mi se părea că mă aflu în rai.

Am rămas în starea asta o jumătate de oră, o oră, nu pot ști precis. Nu știam ce să fac. Fără voia mea am continuat să citesc Rânduiala Împărtășaniei, iar când am ajuns la rugăciunea “Din buze necurate…” încet-încet s-a stins mai întâi lumina și apoi candela a încetat să se legene. Am terminat Rânduiala Împărtășanie și am ieșit afară din strană. M-a pus să stau pe un scăunel, iar el s-a aşezat tăcut pe un cufăraș. După un timp, l-am întrebat:

– Gheronda, ce a fost acest lucru?

– Care lucru?

– Candela. Cum de s-a legănat candela atâta timp?

– Ce ai văzut?

– Candela Maicii Domnului se legăna de la dreapta la stânga.

– Numai atât ai văzut?

– Și lumina.

– Altceva?

– Nu am văzut nimic altceva. (Dacă gheronda m-a întrebat ce altceva am văzut, înseamnă că el a văzut ceva mai mult).

– Lasă, nu s-a întâmplat nimic.

– Cum nu s-a întâmplat nimic, Gheronda? Candela se legăna și a fost și lumina!

– Ei, nu ai auzit ce scrie în cărți, că Maica Domnului cercetează toate chiliile monahilor ca să vadă ce face fiecare? Ei, a trecut și pe aici și a văzut doi smintiţi și a zis să ne salute și să-și legene candela.

Apoi din proprie inițiativă a început să-mi povestească despre diferite experiențe trăite de el. Mi-a mărturisit că a văzut-o pe Sfânta Eufimia și multe altele. I se schimbase dispoziţia. Până dimineața mi-a vorbit lucruri duhovnicești. Mi-a atras atenția: “Îți spun astea, diacone, din dragoste, ca să te ajut, nu ca să crezi că sunt ceva”.

La ora cinci şi jumătate a venit preotul și Gheronda a dorit să liturghisesc şi eu, însă nu aveam veşmintele diaconești. Mi-a adus un stihar vechi, un epitrahil pe care l-a făcut orar și l-a prins cu nişte ace de siguranță, a găsit și niște mânecuțe pe care mi le-a înfășurat pe mâini. Eram ca un măscărici, dar a fost cea mai frumoasă Liturghie din viața mea. Am fost doar noi trei.

M-a ținut la el până sâmbătă. M-a trimis o dată la Burazeri, ca să-mi văd compatrioţii și să rămân la masa de prânz cu ei. Altă dată m-a trimis la Stavronikita, tot ca să mănânc, pentru că în chilia sa avea numai ceai și pesmeți.

Sursa: Ιερομονάχου Ισαάκ, Βίος Γέροντος Παϊσίου του Αγιορείτου, pp. 256-261. Editura Καλύβης Αναστάσεως, Καψάλα, Άγιον Όρος 2004.