Programul iconografic al katholikonului poate fi repartizat pe trei zone. Temele predominante sunt cele ale celor Doisprezece Praznice Domneşti (Naşterea Domnului, Întâmpinarea, Hristos învăţănd (pe alţii) în templu, Schimbarea la Faţă, Botezul, Învierea lui Lazăr, Duminica Floriilor, Cina cea de Taină, Spălarea picioarelor ucenicilor, Hristos care explică sensul acestei spălări, Răstignirea Domnului, Coborârea la iad, Prohodul, Înălţarea Domnului, Pogorârea Duhului Sfânt), care sunt expuse pe patru arce, pe ambele părţi laterale. Artistul care a avut responsabilitatea realizării compoziţiei iconografice s-a limitat la înfăţişarea momentelor cheie din ciclul vieţii lui Hristos, urmând astfel duhul care predomina în pictarea bisericilor la începutul secolului al XIV-lea. Impresionează numărul redus de scene referitoare la Patimile lui Hristos, în contrast cu gama largă de scene referitoare la Sf. Patimi, care apar în pronaos. Acest lucru confirmă unitatea programului iconografic al naosului şi al pronaosului. Reprezentările celor doisprezece praznice se întind pe suprafeţe mari şi se impun prin mărimea şi prin multitudinea de chipuri din ele. Paralel, pe părţile laterale a fost pictat un cerc limitat, formată din doar cinci scene, care se referă la Maica Domnului (Rugăciunea lui Ioachim şi a Anei, Naşterea Maicii Domnului, lauda şi binecuvântarea ei de către preoţi, Intrarea în Biserică a Fecioarei), la Bunavestire, eveniment căreia îi este închinată biserica principală (katholikonul). Este vorba de cel mai extins ciclu de acest fel, care este păstrat într-o biserică athonită închinată Născătoarei de Dumnezeu. Singura scena care provine din Vechiul Testament este cea a celor trei tineri în cuptor, care constituie o prefigurare a jertfei martirilor Noului Testament (Daniel 3, 21-28), şi prefigurare a Născătoarei de Dumnezeu. Celelalte suprafeţe sunt acoperite cu o mulţime de scene cu trupuri în întregime sau busturi (portrete) de ierarhi, profeţi şi sfinţi, care sunt aranjate în grupe mici.