Patimile, bolile sufletului

1. Ce sunt patimile şi care este cea mai mare dintre ele ?

La începuturile creaţiei, omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, nu primea iraţionalul în cugetul şi în viaţa sa. Gândurile şi acţiunile lui erau drepte, căci erau luminate de dumnezeiescul Har. Dar după ce a fost înşelat şi a rupt relaţia cu Izvorul atotdesăvârşirii, îndată i s-a pervertit personalitatea, din simplă devenind compusă. În acest fel, iraţionalul a luat locul raţiunii. Toate puterile sufleteşti ale personalităţii umane au fost corupte, constrânse de iraţional, dând naştere patimilor. De atunci, gândurile şi faptele nu mai sunt săvârşite în vederea unei „nevoi” corecte, ci dintr-o obişnuinţă păcătoasă, în conformitate cu patima păcătoasă care predomină.

Fiecare gând şi acţiune iraţională se numeşte patimă, deoarece nu lucrează conform legilor raţiunii ori „necesităţii”, ci conform instinctelor firii, întru care şi-au găsit loc bestialitatea şi demonismul.

Principiul patimii constă în utilizarea iraţională a sensurilor, lucru care se vădeşte în practică prin utilizarea greşită a lucrurilor. Aceasta constituie iraţionalul „după lucrare”, corupţia practică pe care nu o condamnă doar dreptatea dumnezeiască, ci şi cea omenească. Pentru aceasta există tribunalele şi închisorile.

Cei trei giganţi ai patimilor, după cum îi numesc Părinţii, sunt iubirea de plăcere, iubirea de bani şi iubirea de slavă. Dacă acestea predomină, nasc alţi trei tirani echivalenţi: nepăsarea, uitarea şi ignoranţa, care înfrâng puterile sufletului şi ale minţii. Cine doreşte o descriere mai detaliată a legii corupţiei, să cerceteze scrierea noastră Asceza, maica sfinţeniei şi Catehezele Vatopedine.

2. Ce sunt plăcerile? Care din ele sunt inocente şi care vinovate?

Plăcere este tot ceea ce face plăcută viaţa şi ne-o îndulceşte. Plăcerile sunt de două feluri, aşa cum şi firea noastră este îndoită. Suntem constituiţi din trup şi suflet şi fiecare element are părţile lui constitutive şi simţurile corespondente, iar plăcerile aparţin ambelor părţi ale firii omeneşti. Există, aşadar, plăceri trupeşti, care se fac simţite prin intermediul mădularelor trupului, şi plăceri duhovniceşti, care ţin de universul nostru sufletesc şi duhovnicesc.

Plăcerile decurg, în majoritatea lor, din activităţile noastre şi ne mângâie sau răsfaţă, în funcţie de acţiunea noastră, corectă sau greşită. Dacă programul nostru de viaţă, scopul nostru, este orientat înspre Dumnezeu, şi este conform voii Lui, simţirile şi plăcerile aferente sunt agreabile şi ne îndulcesc. Dacă însă, preferinţele şi acţiunile noastre sunt iraţionale şi împătimite, simţim dezgust şi repulsie.

Cele mai fascinante şi seducătoare plăceri au legătură cu ipostasul nostru biologic şi îşi au sediul în mădularele trupului şi în organele de simţ. Pe primul loc se află gustul, simţul tactil şi mirosul. Sentimentul plăcut provocat de contactul cu diverse materii şi lucruri se cheamă plăcere.

Este nevoie de discernerea măsurii corecte pentru a evita reaua întrebuinţare a simţurilor. Ipostasul biologic este un element indispensabil vieţii; cele trei simţiri caracterizează acest ipostas, iar prin ele se lucrează satisfacţia şi plăcerea.

Dacă omul are în vedere menirea sa – şi mănâncă pentru a trăi – atunci el controlează plăcerile aferente legii „necesităţii”. Dacă însă, vai, omul trăieşte pentru a mânca şi a risipi – aspect predominant în vremea noastră –, atunci iraţionalul preia frâiele, iar urmările mi-e şi ruşine să le descriu.

Există şi plăceri ce ţin de partea senzuală şi comportă un aspect moral, îndeosebi instinctul de reproducere şi relaţia sexuală, care dau naştere unui adevărat labirint al perversiunii, şi pe acest teren „balaurul din adânc” înregistrează succese fără număr.

Legea şi raţiunea procreării – ca necesitate primară în exilul nostru de după cădere – se bazează pe farmecul irezistibil al apropierii dintre cele două sexe. În acest loc acţionează împotriva firii, însă, şi impulsul distructiv al hedonismului, care vatămă tineretul fără experienţă de viaţă.

Am descris pe scurt cauzele plăcerilor. Este cuminte să le refuzăm, pentru a nu ajunge să plângem nenumăratele catastrofe cauzate de acceptarea şi uzul iraţional al plăcerilor. Cam atât despre plăcerile din lumea sensibilă.

Există, însă, şi plăceri duhovniceşti, care ne odihnesc şi ne întăresc cu adevărat. Plăcerile duhovniceşti sunt rodul şi lucrarea Harului dumnezeiesc, iar ele mângâie şi alină lumea noastră sufletească, luminează mintea, împacă inima, mângâie simţurile şi redau îndrăzneala şi nădejdea la vreme de necaz. Bucuria, pacea, răbdarea, îngăduinţa şi toate cele zămislite din iubire şi din simpatie, ce altceva sunt decât plăceri duhovniceşti ? Toate roadele jertfirii de sine pe care le impune dragostea sunt cele mai dulci plăceri duhovniceşti, iar ele aduc cea mai mare fericire în viaţa noastră.

Există şi plăceri suprafireşti, care, chiar dacă ţin de legile suprafireşti ale lumii de dincolo, ne sunt date, prin milostivirea lui Dumnezeu, încă din această viaţă, ca o pregustare a fericirii care ne aşteaptă. Aceste plăceri suprafireşti nu se află sub controlul nostru, nici nu pot fi programate, ci sunt dăruite, spre îndrăzneală şi mângâiere, din prea multă iubire dumnezeiască, acelora care luptă cum se cuvine. Dintre acestea, amintim: pacea gândurilor, eliberarea de războiul patimilor, moartea faţă de lucrurile şi sensurile lumii acesteia, dar şi pogorârea Harului întru aceia care şi-au curăţit inimile. Aceştia din urmă „pătimesc cele dumnezeieşti” şi evadează din spaţiul acestei lumi, din felul ei de a fi şi din simţămintele pe care le stârneşte. Aceştia sunt cei cărora le mărturiseşte Domnul că li Se va arăta şi, împreună cu Tatăl, întru ei îşi va face sălaş. Cei care vor să guste aceste daruri suprafireşti să se îngrijească să ţină poruncile, căci Domnul este „credincios în toate făgăduinţele Lui”.

3. Ce este binele şi ce este răul şi când lucrează ele ?

Binele este Însuşi Dumnezeu, toate cele ce provin de la El şi toate cele ce-I sunt apropiate. Binele îşi găseşte loc şi în personalitatea umană, înainte şi după cădere, prin restabilirea sfinţeniei. Binele mai este şi sentimentul dreptăţii, al raţionalului şi relaţia dintre ele. Este desăvârşita lipsă a iraţionalului, a vicleniei şi pervertirii.

Răul este, dimpotrivă, deformarea şi suprimarea celor pe care le-am descris când am vorbit despre bine. Toate cele ce provin din el sunt mădulare ale morţii, constituie însuşi „trupul morţii”, şi au tată şi origine pe diavolul şi nenumăratele lui unelte.

Pe de-o parte, binele este existenţă şi substanţă, din moment ce persoana umană se trage de la Însuşi Dumnezeu; pe de alta, răul nu există ca substanţă şi ca element, ci a apărut ca parazit, în lipsa binelui, aşa cum întunericul apare în lipsa luminii. Răul prin sine este „non-fiinţă” şi inexistent, prin urmare nu trebuie să fie considerat o ameninţare, nici nu trebuie să ne temem de el. Doar nepăsarea şi trădarea noastră îi dau fiinţă. Ne asemănăm cu cel care, stingând lumina, se cufundă în întuneric.

Cuvântul lui Dumnezeu, prin Sine Adevăr, ne afirmă această realitate: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Μat. 12,30). La acest lucru mai face aluzie o dată, atunci când ne cheamă să rămânem împreună cu El, Binele Absolut: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi… Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,4-5).

4. De ce Domnul zice într-un loc „nu judecaţi”, iar în altul „cu judecată dreaptă aţi judecat” ?

Probabil vi se pare că aici este o contradicţie. „Nu judecaţi” se impune în special omului, căci nu are capacitatea să vadă lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. El însuşi, nedesăvârşit, este totdeauna responsabil pentru propriile greşeli şi abateri. Prin urmare, concluziile trase de el vor fi eronate şi imperfecte.

Doar atotdesăvârşitul Dumnezeu este îndreptăţit şi capabil să judece. Ca Unul fără greşeală şi cu totul desăvârşit, El poate judeca drept, căci nu vede doar aspectul exterior al faptelor, ci şi scopul pentru care acestea au fost făcute. Deci, doar Dumnezeu, „Cel care pe toate le cunoaşte dinainte de a fi”- şi Care cunoaşte mintea omului -, poate face judecată fără greşeală.

Omul este vinovat şi din alt motiv, atunci când judecă pe aproapele său, căci încalcă legea iubirii. Deşi „suntem datori să ne punem sufletele pentru fraţi” (1In. 3,16), noi îi judecăm, chiar dacă suntem mai vinovaţi decât aceştia. Domnul ne porunceşte: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra” (Ioan 8,7). Cine este, însă, fără de păcat între oamenii care judecă ?

Celălalt cuvânt al Domnului, „cu judecată dreaptă aţi judecat”, se referă exact la recunoaşterea stării noastre de fapt, astfel încât să evităm necugetarea şi obrăznicia. Însuşi Dumnezeu zice: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti”(Rom. 12,19). Judecata cu adevărat dreaptă este recunoaşterea vinovăţiei noastre personale, a fiecăruia. Cum va judeca cineva pe altul, când el însuşi este mai cu prisosinţă vinovat decât acela ? Aici îşi are locul „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Μat. 7,5).

5. Cum se poate vindeca caracterul bolnav care cade cu uşurinţă în judecarea aproapelui ?

Fiecare om este considerat bolnav atunci când este lipsit de Harul Care desăvârşeşte şi cuprinde toate, Care „pe cel bolnav tămăduieşte şi cele ce lipsesc le plineşte”. Acest aspect îl subliniază Însuşi Domnul, atunci când zice: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ιoan 15,5). Pe lângă prezenţa Harului, sunt strict necesare şi buna intenţie şi conlucrarea omului, potrivit legilor morale şi poruncilor lui Dumnezeu, care vor chema intervenţia lui Dumnezeu.

Omul care judecă cu uşurinţă o face pentru că s-a obişnuit să cerceteze gândurile şi faptele străine şi nu pe ale sale. Nu-şi aduce aminte de cuvintele Scripturii: „nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” şi „cu ce măsură judecaţi cu aceea veţi fi judecaţi”.

Obişnuinţa de a judeca cu uşurinţă cuvintele şi faptele străine este o boală sufletească care îşi are cauza în împietrirea puterilor raţionale ale minţii, probabil tot din pricina egoismului.

Interiorizarea, alături de osândirea de sine, este considerată absolut necesară pentru diagnosticarea şi conştientizarea propriilor noastre erori şi greşeli. Regulă absolută şi dogmă de viaţă este rânduiala evanghelică, fără de care omul nu poate umbla drept. Căci „legea Duhului vieţii” (Rom. 8,2) este în măsură să ne elibereze din moartea în care ne-am prăbuşit şi să ne traseze noi drumuri în viaţă. Iubirea adună cele risipite, creează o legătură, o părtăşie. Iubirea ne învaţă „să ne punem sufletele pentru fraţi”(1In. 3,16), să ne purtăm „sarcinile unii altora”(Gal. 6,2) şi că e necesar ca „toate ale noastre cu dragoste să se facă” (1Cor. 16,14).

Ignorarea învăţăturii evanghelice permite elementului iraţional să ne înrâurească şi îndepărtează dumnezeiescul Har. Fiindcă omul nu are cunoştinţă despre Dumnezeu şi încă nu a ajuns la luminare, se găseşte în înşelare în ce priveşte judecăţile lui. De acolo încep îndreptăţirea – prin „de ce ?”, „dacă” şi „nu cumva ?” –, condamnarea, împotrivirea, neascultarea, ura şi toată răutatea.

Toate acestea sunt combătute de Domnul prin cuvântul „poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13,34) şi „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,35). Cel care se îngrijeşte să păzească legea iubirii evanghelice şi să trăiască potrivit poruncii Domnului, se izbăveşte de răutatea generală. Atunci el nu mai judecă, nici nu mai unelteşte, nici nu săvârşeşte răutăţi. Fără vreun efort special, scapă de omul cel vechi şi de toată legea căderii, căci iubirea le rânduieşte pe toate.

6. Ce este ne-simţirea, după Sfinţii Părinţi ?

Doar Dumnezeu poate să ne păzească de această catastrofă, pe care, dacă o comparăm cu lespedea neagră a morţii sau cu moartea înainte de moarte, nu greşim. Ne-simţirea reprezintă inactivitatea şi necroza tuturor mişcărilor şi dispoziţiilor sufleteşti aparţinând firii noastre raţionale. Este o prostire, ultima treaptă a deznădejdii şi încetăţenirea obiceiului de a petrece în cele mai de jos ale existenţei.

Toate acestea sunt rezultatele patimii nimicitoare a nepăsării. Dacă ele au stăpânire asupra sufletului, orice program duhovnicesc este zădărnicit şi înlocuit de contactul lipsit de orice precauţie cu ispitele, iar în final, cu supunerea fără restricţii faţă de iubirea de sine şi senzualitate, considerate rădăcina tuturor relelor.

Culmea acestui dezastru este necredinţa. În cazul în care aceasta-şi găseşte loc în sufletul omului, doar rugăciunile şi lacrimile sfinţilor mai pot fi de ajutor, precum şi rugăciunea neîncetată, stăruitoare, împreunată cu osândirea de sine şi smerenia. Deopotrivă ajută şi supunerea de bunăvoie şi ascultarea, tăgăduirea de sine, precum şi depărtarea de toate pricinile care ispitesc.

7. Cât de mult răneşte mânia şi care sunt cauzele ei?

«Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu» (Ιac. 1,20). Astfel caracterizează Apostolul Iacov mânia cea nimicitoare. Profeţii Vechiului Testament menţionează: „bărbatul mânios nu este cuvios”(Prov. 11,25) şi „tulburatu-s-a de mânie ochiul meu” (Psalmul 6,8). Părinţii noştri de Dumnezeu inspiraţi insistă cu tărie: „bărbatul mânios nu învie morţi şi nici nu este uşor de suportat”.

Dacă Făcătorul, Domn şi rostuitor al Universului, este blând şi smerit, imaginaţi-vă culmea pervertirii: un corpuscul al creaţiei, omul, să fie vas al mâniei ! Căci ce altceva este mânia decât atitudinea iraţionalului, loc al dezastrului, parte şi fire a diavolului, pierzătoarea împotrivire faţă de Dumnezeu (Care este atotiubitor)?

Cauzele care produc patima mâniei sunt multe, dar înrudite şi dependente unele de altele, căci le unesc egoismul, interesul şi, în general, iubirea de sine. Acolo unde stăpâneşte catastrofalul individualism, nu lipseşte umbra acestuia, care este mânia!

Iubirea de sine cea atât de cuprinzătoare este de două feluri: materială (trupească) şi duhovnicească (sufletească). Prin urmare, sunt stimulate ambele feluri de patimi, şi trupeşti, şi sufleteşti. De ce apare mânia? Pentru că se îngrădeşte, într-un fel sau altul, calea părutei iubiri de sine. La cei înglodaţi în patimi trupeşti, pe care îi conduc diferite pofte iraţionale şi plăcerile, mânia este pusă în mişcare de frica de a nu le putea satisface.

Acelaşi lucru se petrece şi cu cei robiţi de patimile sufleteşti, precum iubirea de slavă, egoismul, mândria, iubirea de cinstiri, de afirmare, de laude etc. Toate acestea sunt mijloace şi instrumente ale mâniei, care ne desparte de dragoste şi de viaţă, de Dumnezeu, adică, şi ne pregăteşte loc în iad şi în moarte, în sălaşul satanei !

Domnul nostru ne-a dăruit mântuirea şi libertatea, învierea şi viaţa, învăţându-ne şi cum să ne purtăm după cuviinţă: „îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire” (Εf. 4,2), „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (1Cor. 10,24), „Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi” (Luca 6,30), „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Μt. 5,44), „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Μt. 7,12)şi „binecuvântaţi şi nu blestemaţi”(Rom. 12,14).

8. Ce este vorbirea de rău şi de ce trebuie să o răbdăm ?

Vorbirea de rău este cea mai cumplită formă de ură şi răutate, iar pentru cel care o pătimeşte, cea mai chinuitoare rană. Vorbirea de rău este arma de apărare a celor inferiori. Pentru că omul care este chinuit de această patimă nu poate să-şi ascundă goliciunea şi meschinăria, se străduieşte să-i ponegrească pe cei care-i sunt superiori, pentru a se îndreptăţi pe sine, după cum îşi imaginează el.

Şi pentru că este o uneltire mincinoasă şi nedreaptă, pentru cel ce o pătimeşte este cea mai adâncă rană. Cu dreptate, Proorocul David, adresându-se lui Dumnezeu, zicea: „Izbăveşte-mă de clevetirea oamenilor şi voi păzi poruncile Tale” (Ps. 118,134). Vrăjmaşul diavol cunoaşte duritatea acestei răutăţi şi chinul pe care-l produce, de aceea o foloseşte împotriva adversarilor lui celor mai puternici. Ţinta lui este să le zdrobească răbdarea. A îndreptat-o şi asupra Domnului nostru, prin farisei.

Vorbirea de rău, din pricina răutăţii şi vicleniei, deţine primul loc în catalogul fărădelegilor. [Pentru cel care o rabdă, însă] se găseşte pe primul loc în catalogul virtuţilor şi al vieţii îmbunătăţite. Este o răutate atât de detestabilă, încât depăşeşte hotarele iubirii de osteneală obişnuite.

Singur Harul şi acoperământul unei iubiri cu adevărat vrednice de Dumnezeu poate îndura greutatea nedreptei vorbiri de rău. Credinciosul trebuie să aibă ca model pe Mântuitorul, Care a iertat pe calomniatorii Săi diabolici: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”(Luca 23,34). Toţi cei care au ridicat această cruce grea au câştigat fericirea cuvenită: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”(Μt. 5,11).

Ca purtători şi susţinători ai iubirii, răbdăm şi îngăduim această plagă diabolică, având model pe Domnul nostru, ştiind că „plata noastră multă este în Ceruri” (Μt. 5,12).

Sursa: Gérontos Iosíf Vatopaidinoú, «Syzitíseis ston Áthona », Psyhofelí  Vatopaidiná 13, pp. 33-48