Sinaxă cu stareții din eparhia Alba Iulia (Mărturie Athonită în România)

Arhimandritul Andrei: Înainte de a începe, doresc să vă spun că, personal, mă simt foarte bucuros pentru faptul că Părintele Efrem este în mijlocul nostru, deoarece doream foarte mult o întâlnire a dânsului cu monahii şi monahiile din eparhia noastră. Mă bucur însă că au venit şi din alte regiuni ale ţării, aflând de această întâlnire cu Părintele Efrem. Ne dăm seama fiecare dintre noi că avem încă multe lipsuri; cu toţii suntem datori să împlinim toate lipsurile pe care le constatăm în mănăstirile noastre, dorim să îmbunătăţim viaţa duhovnicească în mănăstire şi tocmai pentru acesta apelăm la Părinţi duhovniceşti. Ştim că este foarte important, în viaţa unei mănăstiri, să existe un program, care reprezintă de fapt însăşi viaţa mănăstirii şi trebuie respectat cu multă sârguinţă. Mănăstirea este aşezământ de rugăciune şi muncă; de multe ori întâlnim situaţia că acordăm mai multă atenţie muncii, iar nu rugăciunii, sau nu reuşim să le împletim pe acestea foarte bine astfel încât să meargă lucrurile în mănăstirile noastre. De aceea l-am rugat pe Părintele Efrem să vină şi mă bucur foarte mult pentru faptul că este cu noi, împărtăşindu-ne din experienţa bogată pe care dânsul o are, mai ales că pentru un stareţ este foarte important să aibă multe calităţi, să fie un om foarte complex, să fie un om duhovnicesc, să fie un bun administrator, un bun organizator şi să întreţină vie viaţa într-o mănăstire. De aceea dorim ca prin această întâlnire a noastră să plecăm de aici, de la Mănăstirea Râmeţ, întăriţi prin ceea ce ne va împărtăşi Părintele acum, desigur, putând fiecare dintre noi să punem întrebări, astfel încât să ne găsim rezolvări la frământările pe care le avem. Nu vreau să mă lungesc mai mult, pentru că dorim în primul rând să-l ascultăm pe Părintele. Părinte Efrem, aşteptăm cu multă nerăbdare să ne împărtăşiţi un cuvânt de folos. Bine aţi venit!

Arhimandritul Efrem: Simt, în mod sincer, multă bucurie pentru că mă aflu împreună cu dumneavoastră şi mă bucur de iniţiativa aceasta de a avea o sinaxă a stareţilor şi stareţelor, la care participă şi duhovnici, şi maici care au o anumită răspundere în mănăstire, deoarece este adevărat că lucrarea stareţului este foarte dificilă. Vă voi face o mărturisire în mod public: când eram student şi mergeam la Sfântul Munte văzând diverşi stareţi ai mănăstirilor de acolo, înlăuntrul meu îi invidiam şi-mi spuneam: ce oameni realizaţi sunt stareţii de aici: sunt la Sfântul Munte, au monahi care îi iubesc, care îi respectă şi se nevoiesc împreună cu dânşii pentru mântuire. Iar când, după mulţi ani, în mod paradoxal, Pronia lui Dumnezeu a adus astfel lucrurile încât am devenit şi eu egumen, am văzut că dincolo de cârja stăreţească se ascund multe încercări. Deoarece trebuie să ştim că munca de conducere are un frate geamăn: necazul! De aceea este nevoie de multă putere, de multă credinţă în Dumnezeu, pentru a putea cel ce poartă răspunderea unui aşezământ monahal să o scoată cu bine la capăt. Stareţul este primul duşman al diavolului într-o mănăstire. Când monahul este întunecat la minte, primul său duşman este stareţul. De aceea diavolul reuşeşte să-i convingă pe monahi a nu avea încredere în stareţ. Dacă diavolul convinge un călugăr şi acesta îşi pierde încrederea în stareţ, acel călugăr este „hrana” diavolului, este bucuria dracilor. Din păcate astăzi monahii noştri, ca niciodată până acum, confundă ascultarea cu logica. Nu există logică în ascultare, ci ascultarea este mai presus de cuvânt, mai presus de înţelegere, mai presus de fire. De aceea monahul trebuie să fie atent la gura stareţului pentru a afla voia lui Dumnezeu. Noi, ca stareţi, văzând de multe ori această împotrivire a călugărilor noştri, trebuie să fim atenţi a avea multă îngăduinţă, multă răbdare. Iar aceasta ne-o va da, fraţii mei, dragostea pentru oile turmei noastre. De aceea trebuie să fim atenţi să nu ne pierdem cu firea când vedem că un monah nu ne ascultă. Monahul vine la mănăstire pentru a deveni sfânt. Până să ajungă însă la sfinţenie trebuie să parcurgă drum lung, căci pe cale sunt amintirile păcatelor din lume, sunt patimile, sunt obiceiurile cele rele, sunt slăbiciunile ereditare, etc. Însă păstorul trebuie, cu atenţie şi cu rugăciune, să tolereze, să sfătuiască şi să înveţe. Iar lucrul la care trebuie să fim atenţi, fraţii mei, este acela că stareţul în programul său zilnic să aibă inclus cuvânt de folos pentru fraţi. Trebuie să avem grijă neapărat a avea sinaxe, întâlniri duhovniceşti ale obştii, deoarece aceste sinaxe ajută foarte mult. Vedeţi, Sfântul Teodor Studitul în mod regulat, lunea, marţea, miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica ţinea sinaxe, deoarece, cu toate că suntem monahi, fraţilor, şi trăim la mănăstire, cu toate că vedem zilnic biserica, paraclisele, chiliile, cu toate acestea ne luptă uitarea, uităm de Dumnezeu. Achedia, uitarea şi neştiinţa sunt cele trei mari patimi care îl luptă pe călugăr. Adevăratul stareţ trebuie să ia aminte la aceste patimi şi să poarte de grijă a găsi tot felul de mijloace pentru a strivi această uitare a monahilor. De aceea noi, la Mănăstirea Vatopedi, am preluat de la Bătrânul nostru obiceiul de a face sinaxe şi vedem că aceste întâlniri au un rod foarte bogat. Acum, de pildă, eu voi lipsi opt zile de le mănăstire. Când mă voi întoarce îi voi găsi pe fraţi cu „vitezometrul” către zero. De câte ori plec se ofileşte râvna monahilor. Şi îmi zic părinţii: „Gheronda, când eşti aici, chiar dacă nu te afli în mijlocul nostru, ci eşti la chilie, chiar şi atunci ne simţim altfel”. Desigur, va sosi clipa când stareţul va lipsi din mănăstire, însă trebuie să ştim ce se va întâmpla atunci şi să-i „vânăm” dinainte pe călugări prin cuvânt. De aceea zice Sfântul Ioan Scărarul că aşa cum hoţul care se duce să fure, auzind câinii fuge imediat, aşa şi diavolul se teme de cuvântul stareţului. De aceea, un sfat important pentru corecta funcţionare a mănăstirii este acesta: trebuie să-i trezim pe monahi prin cuvânt, însă acest cuvânt, fraţii mei, să izvorască din experienţa proprie. Între noi fie vorba, dacă ucenicii noştri nu văd asupra noastră harul, nu ascultă. Chiar dacă nu am ajuns la deplinătatea harului, trebuie să vadă că măcar am gustat din el. Sfinţii Părinţi spun clar că şi cel care s-a săturat dintr-o mâncare, dar şi cel care doar a gustat o poate descrie la fel. Cel puţin noi, chiar dacă nu ne-am săturat, măcar să gustăm harul. Pentru că astăzi veţi vedea, aşa cum vedem şi noi la Sfântul Munte, că tinerii noştri care vin la mănăstire vin cu râvnă şi caută un cuvânt duhovnicesc autentic. Aici la mănăstirile dumneavoastră vin tineri şi vor veni şi alţii în timp care vor căuta să vadă la voi „ceva” care le va da încredere. Trebuie să înţeleagă ucenicul că stareţul lui este cu adevărat un om al lui Dumnezeu, însetat de harul Sfântului Duh. De aceea, mă întristez foarte mult când aud câteodată că unii stareţi nu coboară la slujbă pentru că, să zicem, au avut oaspeţi şi astfel nu merg la vecernie, nu merg la utrenie, nu merg la Sfânta Liturghie… Stareţul trebuie să fie primul care vine la slujbă! Doar aşa vom fi exemplu pentru ceilalţi.

Nici noi, la mănăstirea noastră, nu suntem perfecţi şi nici nu credem că mănăstirea noastră este ideală, dar dacă a îngăduit Dumnezeu să ne aflăm în această tradiţie a lui Gheron Iosif Isihastul şi deoarece încă trăieşte Bătrânul nostru care a preluat la prima mână această predanie, încercăm ca la mănăstirea noastră să avem mai întâi de toate o viaţă liturgică puternică. Încercăm ca absolut toţi ieromonahii să slujească liturghia zilnic. Uneori săvârşim concomitent opt sau nouă sfinte liturghii zilnic. Acest lucru îi dă râvnă monahului, iar viaţa liturgică intensă face ca harul să se coboare asupra lui. Astfel, în mod minunat, monahii se află într-o activitate duhovnicească permanentă, iar noi încercăm să le sporim mereu râvna.

De asemenea, în obştea noastră există o îmbinare între spiritul chinovial şi cel isihast. Încercăm să-i convingem pe călugări să-şi iubească chilia şi să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus. Iar lucrul la care trebuie să fim cu mare luare aminte este acela că, de pildă, la mănăstirile noastre cu toţii avem diferite lucrări: renovăm, restaurăm, etc.; la Sfântul Munte astfel a lucrat Pronia lui Dumnezeu ca obştile de astăzi să fie noii ctitori ai mănăstirilor. La noi la Mănăstire clădirile ocupă o suprafaţă de 35.000 de metri pătraţi. Când am luat-o în primire era o ruină. În ultimii şaizeci-şaptezeci de ani nu se pusese piatră pe piatră. Din fericire acum guvernul ne ajută, datorită integrării în Comunitatea Europeană şi astfel există o anumită organizare în ceea ce priveşte lucrările de construcţie. Pe de o parte, lucrul acesta este mulţumitor, însă pe de altă parte neliniştitor, dacă nu suntem cu luare aminte. La o sinaxă a egumenilor, unul din ei a spus aşa: „În mod sigur, dacă nu este ajutat din exterior, Sfântul Munte este în pierdere. Dacă însă îl ajută prea mult, iarăşi este în pierdere!” Trebuie să fim atenţi, fraţii mei, să nu acordăm mai multă prioritate lucrărilor mănăstirii, în defavoarea vieţii duhovniceşti, pentru că este păcat de moarte! La o mănăstire aghiorită, stareţul avea lucrări de construcţii. La vecernie trimitea doar preotul slujitor, cântăreţul şi paracliserul. Ceilalţi, de dimineaţa până seara erau la lucru. Au răbdat cât au răbdat părinţii, până într-o zi când au plecat zece călugări deodată!  Lucrări trebuie să facem, dar duhovnicia este duhovnicie! De aceea şi dumneavoastră, câteodată, din dragoste pentru mănăstire, poate că-i siliţi pe monahi să lucreze mai mult. Însă noi nu suntem mireni! La noi la mănăstire vine cel însărcinat cu lucrările şi îmi zice: „Gheronda, mâine, duminică, trebuie să facem cutare lucru, după liturghie până după amiază”. Iar eu îi spun: „Nu vei face absolut nimic, nici măcar un ac să nu muţi din loc!” Unde este credinţa noastră, fraţilor?! Dacă noi, monahii, încălcăm odihna duminicii, dacă încălcăm slujbele pentru că avem de lucru, atunci ce-am făcut? Păi, am venit la mănăstire ca să devenim muncitori?! Altceva este dacă, în mod neprevăzut, câţiva părinţi trebuie să lucreze ceva, cu ascultare, dacă este mare nevoie. Însă trebuie să fie o excepţie! Şi altceva este ca cel răspunzător de viaţa duhovnicească să-i lase pe monahi să lipsească de la biserică când vor, ca să lucreze. La noi, de pildă, vine aghiograful şi-mi spune: „Gheronda, la vecernie trebuie să dăm o culoare.” Îi zic: „Nu aşa, ci calculează cât timp îţi trebuie şi până la vecernie să fie gata, astfel încât să prinzi şi binecuvântarea de început. Sau vin unii la vremea pavecerniţei: „Ştii, Gheronda, trebuie să mergem, că avem o lucrare urgentă”. Zic: „Nimic! Mergi la pavecerniţă şi după aceea vei face şi acea urgenţă”. Să ştiţi că există un diavol special care la vremea slujbei le dă în gând monahilor să lucreze. De aceea, fraţii mei, la aspectul acesta să fiţi foarte atenţi. Să aveţi grijă aşadar la acest lucru şi la cuvântul zilnic de învăţătură pentru monahi.

Acum două luni şi jumătate am fost în Rusia. La o mănăstire mare, a venit egumenul şi mi-a cerut să stăm de vorbă. Îi zic: „Părinte Stareţ, trebuie să faceţi sinaxe cu monahii”. Şi ce-mi răspunde? Zice: „Aici, lucrul acesta este imposibil”! Ştiţi ce am înţeles? El nu mi-a spus, dar eu am înţeles: nu avea îndrăzneală să le vorbească monahilor pentru că el era cel dintâi care încălca rânduielile! Nu se poate, fraţii mei, trebuie mai întâi să facem noi şi apoi să învăţăm pe ceilalţi. De aceea stareţul să aibă grijă să nu fie mustrat de conştiinţă în nici un lucru, să aibă grijă să fie corect, să fie desăvârşit în toate. Să ştiţi că cel mai mic gest al nostru influenţează starea lăuntrică a monahului. Un gest, o mişcare îl poate ferici sau îl poate întrista pe călugăr. Stareţul este organ oficial al harului şi felul cum păşeşte, cum priveşte, cum îşi mişcă mâinile, toate acestea, dacă sunt făcute cu grijă, dăruiesc fericire şi înţelepciune ucenicilor.

Un alt lucru vreau să vă spun acum, pentru că m-am întristat foarte mult atunci când l-am auzit: un episcop a avut un conflict puternic cu un mirean pentru un teren, o proprietate a Mitropoliei. S-au certat şi mireanul a zis: „Eu terenul acesta nu vi-l dau! Să-l luaţi doar călcând peste cadavrul meu”! Iar episcopul a răspuns cu năduf: „Amin”! Peste două zile mireanul a murit! Când am fost la Părintele Efrem Katunachiotul, îndată ce am devenit stareţ, primul sfat pe care mi l-a dat a fost următorul: „Acum nu mai eşti un simplu ieromonah, ci eşti stareţ şi trebuie să ai grijă de limbă! Să nu-ţi scape vreun blestem, pentru că în ziua judecăţii îţi va fi spre osândă”. De aceea, fraţii mei, fiţi foarte atenţi la chestiunea aceasta. Va veni ceasul când monahii vă vor sili, vă vor presa, vă vor scoate din sărite. Nu că ar vrea, ci este o clipă de întunecare a minţii. De aceea noi să avem răbdare şi să ne rugăm. Nu blestemând, ci rugându-ne. Pentru că mintea întunecată a ucenicilor noştri are nevoie de iluminare, însă singuri nu au puterea de a o dobândi.  Aşa cum este cineva care datorează bani şi care, neavând cu ce plăti, este dus la închisoare şi vine un bogat care îi spune: „ia banii aceştia, plătesc eu”, tot astfel şi stareţul trebuie să plătească datoriile duhovniceşti ale ucenicilor prin rugăciune pentru a li se risipi întunericul minţii. De aceea, să fim foarte atenţi la a nu blestema, pentru că, din păcate, aud că şi acolo, în Grecia, unii stareţi blestemă. Pentru numele lui Dumnezeu! Este cutremurător! Pentru că noi suntem organe ale harului dumnezeiesc şi blestemele se împlinesc! Trebuie să binecuvântăm, nu să blestemăm, pentru că va veni ceasul când vom da răspuns.

Cât priveşte chestiunea organizării mănăstirii, o veţi izbuti numai în măsura în care călugării vor fi convinşi că trebuie să facă ascultare. Noi avem acum o legătură duhovnicească cu o mănăstire de maici din Rusia şi stareţa îmi scrie că, din nefericire, în Rusia astăzi este răspândită printre monahi concepţia că ascultarea trebuie făcută cu discernământ, nu orbeşte. Iar cei care susţin acestea zic: „Unde este libertatea persoanei dacă faci ascultare oarbă”? Însă lucrul acesta nu este decât deformare şi destrămare a tradiţiei monahale! Nu se poate, ucenicul trebuie să se predea pe sine cu totul în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Vedeţi ce spune Scriptura: „cel ce vrea să-şi scape sufletul, trebuie să-l piardă” Altfel nu se poate. Dacă nu murim, nu putem să înviem şi să-l trăim pe noul Adam. Trebuie să ne supunem orice gând şi orice voie în ascultarea lui Hristos. Dacă ucenicii noştri se vor convinge să facă ascultare desăvârşită, atunci în mănăstire va fi linişte şi rugăciune.

Un lucru care ajută foarte mult pe stareţi şi pe stareţe este să facă vizite pe la diaconie. Acolo să aibă un dialog firesc cu ucenicii şi dacă vreunul vrea să-i spună vreun gând, să-l ia deoparte. Eu, de multe ori, iau şi câte o mică gustare cu mine ca să-i servesc. Şi le place! Eu însă, prin aceasta, câştig mult.

Un alt lucru de care să aveţi grijă: să daţi canon de oprire de la sfânta împărtăşanie celor care merg în chiliile altora. Este păcat de moarte! Pentru o mănăstire de obşte, monahul care vizitează pe un altul la chilie face păcat de moarte. Noi pe călugări care fac asta îi oprim de la împărtăşanie, iar dacă este ieromonah, îl oprim a mai sluji. Dacă un călugăr este bolnav, este gripat de pildă, nu vor merge la el ceilalţi fraţi ca să-l viziteze şi să vorbească vrute şi nevrute, ci va merge doar fratele rânduit cu îngrijirea bolnavilor. Trebuie să avem grijă, fraţii mei, de chestiunea moralităţii mănăstirii, deoarece curăţenia morală este condiţie dogmatică a vieţii duhovniceşti. Dacă această curăţenie nu există, toate celelalte sunt în zadar.

Să fiţi cu luare aminte şi la un alt lucru pe care în România nu prea îl văd: deasa împărtăşanie. Din păcate există aici mentalitatea aceasta de a se împărtăşi călugării foarte rar. Este greşit! Nu se poate, trebuie să ne împărtăşim regulat. Eu vă spun din mica mea experienţă că nu există o binecuvântare mai mare decât a te împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Ca dovadă noi, ieromonahii, ne împărtăşim des şi atât de mult ne ajută Hristos! Dacă noi avem experienţa aceasta, de ce să-i lipsim pe călugări de împărtăşanie? Eu vă spun: sunt ieromonah şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, slujesc zilnic. Dacă într-o zi nu pot sluji, ziua respectivă mi se pare de netrecut, ca un munte. V-o spun ca pe o mărturisire. Nu se poate; noi monahii, pe cât putem, trebuie să ne împărtăşim cu sfintele Taine. Iar despre cele trei zile de post înainte de împărtăşanie, aşa cum rânduiesc unii, acest lucru nu există în Sfintele Canoane! Postul acesta de trei zile nu există în canoanele Bisericii. De unde l-au scornit? Poate că unii duhovnici, într-adevăr, au avut o anumită severitate pe care au aplicat-o personal modului lor de viaţă, iar de aici au fost influenţaţi şi alţii, însă experienţa arată folosul desei împărtăşanii. Sfântul Nicodim Aghioritul o repetă adesea în scrierile sale, iar Macarie al Corintului a scris o lucrare despre deasa împărtăşire. De aceea, noi la Sfântul Munte ne împărtăşim de patru ori pe săptămână. Deoarece luni, miercuri şi vineri avem rânduit post, ne împărtăşim marţi, joi, sâmbătă şi duminică. Şi văd, de multe ori că, de pildă, dacă vineri, care de obicei este zi fără împărtăşanie, avem vreo sărbătoare mare şi noi joi ne-am împărtăşit, iar eu le zic monahilor—ca să-i încerc—că vineri împărtăşania este opţională şi cine vrea să se împărtăşească trebuie să postească joi seara, văd de multe ori că 90% dintre călugări postesc ca să se poată împărtăşi a doua zi. Aşadar, înseamnă că află rod duhovnicesc împărtăşindu-se des şi-mi mărturisesc chiar ei lucrul acesta. A venit unul mai deunăzi şi mi-a zis: „Gheronda, îndată ce m-am cuminecat, a început rugăciunea să se rostească cu aşa foc, cu atâta intensitate!” Era dar al harului, dobândit prin Sfânta Împărtăşanie. Asta este părerea mea despre Sfânta Împărtăşanie.

Să fiţi convinşi că dacă voi, stareţii, vă nevoiţi şi aveţi dorire duhovnicească, atunci „va da Domnul după inima stareţului şi va plini voia lui”. Pentru că trebuie să ştim că baza Bisericii, inima bisericii, o constituie mănăstirile. Noi suntem cei care trebuie să purtăm greutatea întregii Biserici, noi suntem cei care contribuim la alinarea poporului, noi suntem cei care vom sprijini poporul. Vedeţi, adevăraţii preoţi de mir care fac o misiune corectă, în mod sigur au o legătură trainică cu mănăstirile. Dacă însă vei vedea vreun preot care zice: „Am fost pe la mănăstiri, dar nu mă împac, nu-mi plac mănăstirile”, să ştiţi că este un preot cu desăvârşire lumesc, care e pus acolo doar să boteze, să cunune, să îngroape, să ciupească de ici, de colo, dar care nu poate rezolva problemele turmei. Deoarece, pentru a rezolva problemele celor păstoriţi trebuie mai întâi să le rezolve pe ale sale. Iar ca să-şi rezolve propriile probleme, trebuie să fie în legătură cu oameni duhovniceşti. Ar trebui, aşadar, să-i placă să se afle în mijlocul monahilor. Vedeţi ce spune Sfântul Ioan Scărarul? „Lumina mirenilor sunt călugării, iar lumina călugărilor sunt îngerii”. Acestea sunt poziţiile patristice. Câteodată zic unii că monahii nu au experienţă în activitatea socială. Acestea sunt cuvinte deşarte. Cel care are experienţa lui Dumnezeu, are experienţă în toate problemele lumii. Ca dovadă, marele ascet Vasile cel Mare, care a trăit întâi la pustie, cum de a reuşit în viaţa socială şi a ridicat faimoasele vasiliade şi a avut lucrare comunitară, el care era super-ascet? Era însă cu adevărat prieten cu Dumnezeu şi pentru aceasta a fost luminat şi mişcat de către Duhul Sfânt, reuşind astfel să aline poporul lui Dumnezeu. Aşadar, greutatea şi răspunderea, fraţii mei, cade pe umerii stareţilor, ai stareţelor şi ai monahilor. De aceea, dacă noi avem o bună rânduială în mănăstire, o tradiţie corectă, atunci în mod sigur mănăstirea noastră va deveni un adevărat centru de vindecare: a sufletelor noastre mai întâi, iar prin acesta vă afla mângâiere şi poporul lui Dumnezeu.

Asta am dorit să vă spun. Dacă aveţi vreo întrebare şi pot să vă răspund, o voi face bucuros.

Duhovnicii: O problemă care ar fi de lămurit şi de dat nişte îndrumări, pentru că ne găsim aici într-o mănăstire de maici şi suntem majoritatea preoţi şi duhovnici: cum vedeţi  la Muntele Athos, duhovniceşte, problema împărtăşirii maicilor şi  a femeilor, în general, care au rânduiala lor firească. La câte zile se pot împărtăşi?

Arhim. Efrem: Când vor avea această problemă, nu se vor împărtăşi. Însă aceasta nu se întâmplă zilnic, iar când se întâmplă nu pot fi învinuite pentru asta.

Duhovnicii: Însă împărtăşirea maicilor nu se potriveşte cu cea de la mănăstirile de monahi, care se pot împărtăşi în orice zi…

Arhim. Efrem: Într-adevăr, nu se pot împărtăşi oricând, ca monahii, însă nici la maici nu se întâmplă zilnic slăbiciunea firii. Dealtfel, de la o anumită vârstă încetează. Vedeţi, cât mă întristez că unii duhovnici, în lume, le zic femeilor care au această neputinţă, să nu meargă la biserică. Dar femeia nu este vinovată de acest lucru! Şi atunci, de ce să nu meargă la biserică? Să nu se împărtăşească, da. Însă nici să nu se închine la icoane? De ce să nu se închine? Mai zic unii că n-are voie nici să ia anafură. De ce să nu ia anafură? Are vreo vină? Este o greşeală!

Duhovnicii: Foarte mulţi dintre noi suntem tineri. Eu, cel puţin, n-am stat o zi în mănăstire ca ascultător, ci m-am văzut călugărit şi hirotesit duhovnic la o mănăstire de maici; şi ne ziceţi să spunem ucenicilor cuvânt din experienţă! Ce încredere să aibă obştea mea în mine?

Arhim. Efrem: Părinte, sfinţia ta să mergi acolo cu smerenie, de vreme ce ai primit poruncă, şi să faci aşa cum făcea Avva Pimen. Dacă aţi văzut în Pateric, acolo scrie aşa: „Zicea Avva Pimen că a spus Avva Or…, zicea Avva Pimen că a spus Avva Amun…” Aşadar, să nu spui ceva al tău, ci să vorbeşti cu smerenie cele spuse de alţii, iar această smerenie a ta se va transforma în experienţă, dacă vei zice cu smerenie: „mi-a spus părintele cutare aşa…”. Şi să ai un duhovnic de care să depinzi. Deci şi voi, duhovnicii, să depindeţi de alţii. Iar când vei face asta, să nu te mai temi de nimic.

Duhovnicii: Încă o întrebare: aţi spus că slujiţi în fiecare zi. În zilele de post, lunea, miercurea şi vinerea, când se mănâncă în ziua precedentă de dulce, se împărtăşeşte cineva din obşte, sau nu se împărtăşeşte nimeni la liturghie în afară de preot?

Arhim. Efrem: Auziţi, la Athos călugării, dacă ar fi posibil, s-ar împărtăşi chiar de două ori pe zi! Le spuneam câteodată unor monahi să postească duminică seara pentru a se împărtăşi luni. Apoi însă au aflat şi alţii şi tot veneau să mă roage să-i las şi pe ei să se cuminece. Şi atunci am oprit practica aceasta, pentru ca să nu se strice rânduiala vieţii de obşte, cu toate că mie nu-mi place să scot Sfântul Potir fără să se împărtăşească nimeni. Astfel, luni, miercuri şi vineri nu se împărtăşeşte nimeni. Eu însă întotdeauna slujesc cu diacon şi, de vreme ce suntem doi care ne împărtăşim, nu putem spune că nu se împărtăşeşte nimeni în afară de preot.

Maica Stareță Ierusalima: Vreau să vă întreb eu, că nu sunt lămurită: lunea, miercurea şi vinerea nu vă împărtăşiţi pentru că se posteşte. Înseamnă că vă împărtăşiţi marţi, joi, sâmbătă şi duminică. Deci, luni posteşti, marţi te împărtăşeşti; miercuri posteşti, joi te împărtăşeşti; vineri posteşti, sâmbătă te împărtăşeşti, iar duminică se împărtăşesc toţi pentru cinstea Învierii…

Arhim. Efrem: Duminică ne împărtăşim cu toţii. Păi, nu se poate, dacă nu ne împărtăşim duminica, nu suntem decât nişte mireni! Aşa cum se duc mirenii duminica la biserică şi nu se împărtăşesc, aşa am face şi noi! De aceea noi postim sâmbătă seara, mâncând doar cu ulei, iar duminica ne împărtăşim.

Duhovnicii: O întrebare: dacă şi în Grecia, la mănăstirile de maici, sunt duhovnici tineri cum sunt la noi preoţi slujitori şi duhovnici, la 27 de ani, 30 de ani…

Arhim. Efrem: Este periculos. Călugări tineri, duhovnici tineri la mănăstiri de maici, este periculos. Din fericire, noi în Grecia nu avem acest lucru.

Duhovnicii: Şi fără experienţă; unii nu au noviciat…

Arhim. Efrem: Nu se poate aşa, este o greşeală. Din păcate episcopii nu au experienţă şi vor să-şi umple locurile vacante fără a-i interesa amănuntele. Episcopului îi veţi zice cu respect: „Prea Sfinţite, sunt tânăr, nu pot”. Când aveţi probleme de conştiinţă nu puteţi merge acolo, căci diavolul este diavol. Noi, în viaţa monahală trăim suprafiresc. Iar ca să putem afla viaţa aceasta mai presus de fire, trebuie să ne ferim de pricinile vieţii fireşti. Iar viaţa firească este căsătoria. De multe ori însă şi maicile, oameni fiind, au şi ele ispite.

A venit o tânără la Salonic să mă vadă. Eu nu o cunoşteam. Îmi zice: „Monahiile-am îndrăgostit de diaconul celib de la biserica noastră”. „Cum aşa, fata mea, îi zic, nu se poate, este celib!” „Nu mă interesează, zice, îl vreau şi o să-l iau!” Iar diaconul nu ştia nimic de toate acestea. „Nu se poate, trebuie să mă duc să-i vorbesc”, zice fata. „Eşti în toate minţile, vrei să-l bagi în ispită pe diacon pentru o prostie?”, îi zic. Vedeţi, dintr-o prostie, dintr-o greşeală putea deveni pricină de păcat pentru cleric. De aceea, să fiţi cu luare aminte. Monahii care merg ca duhovnici la mănăstiri de maici trebuie să fie în vârstă, peste 45-50 de ani.

Pe mine m-au chemat multe stareţe să merg să spovedesc maici, dar nu mă duc. Şi-mi telefonează tot timpul, rugându-mă să preiau duhovnicia mănăstirilor lor. Însă le zic că nu pot. Oare în mine stă mântuirea Bisericii? Mântuitorul sufletelor este Dumnezeu, el o să le găsească duhovnic potrivit.

Duhovnicii: E bine să discute maicile între ele de problemele spuse la spovedanie şi sfaturile date de duhovnic?

Arhim. Efrem: Întâlnirea duhovnic-ucenic este cu desăvârşire personală. Fiecare este o persoană şi de aceea duhovnicul va spune fiecăruia lucruri diferite pentru aceeaşi problemă. Să nu compare maicile răspunsurile date, pentru că femeile sunt invidioase. Părintele Paisie îmi spunea că ţinea legătura cu o mănăstire  de maici şi câteva dintre ele îi scriau, iar el le răspundea. Unora, care erau mai sporite duhovniceşte, le scria mai mult. Altora însă, care îi scriau doar ca să se laude că sunt în legătură cu el, le scria doar cinci-şase rânduri: „Am primit scrisoarea ta, îţi mulţumesc, Dumnezeu să te binecuvinteze, Maica Domnului să te întărească” şi alte câteva cuvinte, aşa, generale. Ce-au făcut însă binecuvântatele? Când veneau scrisorile de la Părintele Paisie le luau şi le cântăreau ca să vadă care dintre maici avea un plic mai voluminos: „Scrisoarea ta cât e de groasă?” Iar apoi îşi făceau tot felul de gânduri şi îi scriau Părintelui: „De ce i-ai scris maicii X mai mult şi mie mai puţin? Înseamnă că pe mine nu mă vrei ca ucenică, mă dispreţuieşti”, etc. „Am fost nevoit, zicea Părintele Paisie, să pun în fiecare scrisoare acelaşi număr de coli, ca să pot scăpa de ispită!”
Închipuiţi-vă, aşadar, la ce-o împinge ispita pe o maică care se nevoieşte pentru mântuire!

Maica Stareță Ierusalima: Numai cine e la o mănăstire de maici înţelege lucrurile astea; numai cine a trecut prin ele ştie cât e de subţire ispita!

Arhim. Efrem: Maică stareţă, nu călugării sunt răi, ci este ispititorul care le face pe toate. Suntem continuu în linia întâi şi, deoarece monahii sunt fără experienţă, îi joacă diavolul cum vrea ca să ne tulbure pe noi, cei ce purtăm răspunderea.

Maica Stareță Ierusalima: Părinte Efrem, ce facem când suntem puşi în situaţia următoare: la noi la mănăstire se fac călugării după mai mulţi ani, cam după 9-10 ani, sau chiar mai mult. Sunt cazuri care, până la călugărire sunt foarte bine, însă după aceea apar ispite mai mari. Cea mai mare ispită care bântuie la ora actuală călugăria în România este nestatornicia. De pildă, gândul de a pleca de la Mănăstirea Râmeţ la altă mănăstire, sau de acolo aici. Înainte de călugărie nu spun că pleacă, nu sunt ispitite de acest duh, însă după călugărie este o năvală extraordinară, zicând că e mai bine în mănăstirea cutare, că nu e atâta muncă, că sunt conducători mai buni şi mai blânzi, este mai multă odihnă şi nu ne sileşte mereu şi la ascultare, şi la biserică, şi la tot ce e în mănăstire. Ce facem noi, ca stareţi, când vine o maică şi cere binecuvântare să plece?

Arhim. Efrem: Maică Stareţă, nu trebuie să pui la inimă…

Maica Stareță Ierusalima: Tare mă-ntristez! Tare mă-ntristez şi mă tulbur!

Arhim. Efrem: Nu, dacă vă faceţi datoria, iar maica respectivă, cu un spirit anarhic, pleacă de la mănăstire, s-o lăsaţi în grija lui Dumnezeu.

Maica Stareță Ierusalima: Dar fără binecuvântare! Eu binecuvântare nu le pot da!

Arhim. Efrem: Nu le daţi binecuvântare, dar lăsaţi-le să facă ce vor. Cele care vor mântuire, rămân să facă ascultare. Celelalte să se împace cu Dumnezeu cum vor. De vreme ce nu aţi contribuit la plecarea lor şi nu le-aţi smintit, facă Dumnezeu cum ştie. Nu vă tulburaţi însă, nu vă consumaţi pentru ele. Peste tot se întâmplă asta. N-a fost Iuda cel ce a trădat în prima obşte a Bisericii? În prima obşte! De când suntem la Vatopedi, din 1989 până acum, au plecat 11 monahi. La început mă întristam. Apoi m-am liniştit şi mi-am zis: facă ce-or vrea. De vreme ce eu am făcut tot ce am putut ca să rămână şi, cu harul lui Dumnezeu, nu i-am smintit, ca să spună că pleacă din pricina mea. Le-am zis: cât timp sunteţi în curtea mea, eu sunt răspunzător pentru voi. Cum aţi ieşit pe poartă afară, drum bun, nu mai am răspunderea voastră! Nu le vorbesc urât, ci le explic: nu-ţi este de folos să pleci, fiule, dar n-ai decât, de vreme ce tu insişti. Şi îi las să plece, de ce să nu-i las?

Maica Stareță Ierusalima: Mare lucru să poţi face aşa ceva!

Arhim. Efrem: De ce să nu poţi face? De vreme ce vrea el însuşi să plece, atunci fie în grija lui Dumnezeu. Când le-a zis Hristos ucenicilor: „Mâncaţi Trupul şi Sângele Meu”, s-au smintit şi au plecat. Atunci a zis şi celor 12: „Nu cumva vreţi şi voi să plecaţi? Mergeţi!” De aceea, şi eu le zic: Dacă vreţi să mă urmaţi şi să-l aflaţi pe Dumnezeu, rămâneţi. Dacă nu vreţi, drum bun! Aşa stau lucrurile, Maică Stareţă. Şi astfel ne păstrăm şi noi, stareţii, pacea lăuntrică.

Maica Stareță Ierusalima: O întrebare: două surori au plecat fără binecuvântare. N-au ascultat de duhovnic şi nici de mine, iar acum îmi dau telefon, zicând că nu au linişte până nu le dau eu binecuvântarea. Eu le-am spus că nu le-am dat binecuvântare de plecare şi nici nu le dau. Eu făcut de capul lor şi trebuie să răspundă.

Arhim. Efrem: Maică Stareţă, ascultă, binecuvântare nu le dăm, însă le iertăm.

Maica Stareță Ierusalima: Şi dacă vor să revină?

Arhim. Efrem: Le veţi primi!

Maica Stareță Ierusalima: Şi dacă pleacă iar?

Arhim. Efrem: Ascultaţi, le veţi primi, însă veţi face aşa: eu am avut un călugăr care a plecat şi a revenit. Şi i-am zis: pentru un an de zile vei fi în rândul novicilor, la urma tuturor. Doar n-ai vrea să te laud că te-ai întors înapoi! Vei sta cu novicii! Însă n-a acceptat şi a plecat.

Maica Stareță Ierusalima: Am avut cazuri care au plecat de două, trei, patru ori şi le-am reprimit, dar sunt neschimbate, nu s-au îndreptat.

Arhim. Efrem: Le veţi primi înapoi, însă cu canon.

Maica Stareță Ierusalima: Le-am luat uniforma, le-am pus în rândul începătoarelor… Îndreptarea ţine un timp şi apoi iarăşi.

Arhim. Efrem: Maică Stareţă, la război, în linia întâi, vom avea şi răniţi, şi morţi, şi dispăruţi. Este ceva firesc! Nu trebuie să ne macine lucrurile astea. Când am devenit egumen, m-am dus la Părintele Efrem Filoteitul care acum este în America. Îi sunt nepot duhovnicesc, pentru că el este frate duhovnicesc cu stareţul meu, cu Gheronda Iosif. Şi-mi zice: „Îţi dau un sfat din experienţă: la mănăstire mulţi vor pleca, unii vor lepăda rasa, alţii vor pleca şi te vor ponegri. Tu să nu iei nimic în seamă în afară de conştiinţă”. Mi-a plăcut foarte mult cuvântul şi l-am păstrat până acum. Merg înainte şi nu mă tulbur. Nu pentru că aş fi nepăsător, însă de vreme ce ei înşişi vor să plece… Dealtfel, nu sunt liberi să facă ce vor? Ascultarea este libertate. Faci ascultare prin propria-ţi alegere. Eu le zic doar o dată, de două ori. După aceea îi las să plece, căci dacă ar rămâne, Maică Stareţă, ar aduce pagubă în obşte. Monahul care nu face ascultare şi cel care face pe ascuns ale sale aduc pagubă mănăstirii. Sunt diavoli văzuţi. De aceea zice Sfântul Ioan Scărarul că la mănăstire nu trebuie să existe nici diavol văzut, nici nevăzut. Câteodată este chiar de la Dumnezeu plecarea lor, ca să-i lase pe ceilalţi călugări liniştiţi.

Duhovnicii: Prea Cuvioase, în mănăstiri se vorbeşte mult de ascultare şi cred că trebuie să existe. La noi la mănăstire însă, de cine să ascultăm, pentru că vin tot felul de trimişi şi netrimişi şi dau porunci.

Arhim. Efrem: Să-l iei deoparte pe episcop şi să-i spui: „Prea Sfinţite, aici vin de la secretar până la portar şi ne dau porunci. Nouă să ne stabileşti doar un singur om şi la el vom face ascultare”. Şi astfel vă veţi înţelege.

Duhovnicii: Dorim liniştea; obştea are câteva maici, eu sunt ieromonah, iar linişte nu avem nicidecum. Pe mine mă bate gândul de plecare ca să-mi găsesc liniştea. Iubesc liniştea şi mi-o doresc, linişte călugărească.

Arhim. Efrem: De vreme ce v-a pus Dumnezeu acolo, nu plecaţi aşa cu uşurinţă. Să faceţi un program: de la ora cutare la ora cutare ne liniştim. Trebuie să aveţi linişte, să aveţi un program. Mănăstirile de maici din Grecia au făcut un lucru foarte bun: luni, miercuri şi vineri este închis, nu primesc pe nimeni. La început lumea s-a împotrivit, însă cu încetul, s-a obişnuit. Maicile au făcut zid împrejurul mănăstirilor şi nu primesc pe nimeni. Ca să mergi trebuie să dai telefon. Eu am fost la o mănăstire şi nu le-am anunţat, ca să nu-mi facă primire oficială, însă fiind luni, era închis. Am bătut la poartă, dar degeaba. Să vă faceţi, aşadar, program.

Duhovnicii: Sunt multe intrări, multe veniri, maşini ca la piaţă… Dar linişte nu avem. O să răbdăm cum putem…

Arhim. Efrem: Să vorbiţi cu episcopul ca să împrejmuiţi schitul cu un zid. Dacă îi explicaţi, va înţelege şi cred că vă va da binecuvântare să deschideţi după un anumit program. Este foarte folositor să ai un program. Noi avem un metoc în Grecia unde slujeşte doar un preot de mir. Cu toate acestea, când vrea să se liniştească, închide schitul: de la 1 la 5 este închis.

Duhovnicii: Un amănunt de slujbă: vin multe pomelnice dimineaţa în timpul slujbei. Cum să procedăm, să dăm întâietate slujbei, sau pomelnicelor? De multe ori ne presează pomelnicele acestea. Putem să le mai lăsăm pe altă dată?

Arhim. Efrem: Dacă nu le puteţi citi pe toate la slujba respectivă, continuaţi la următoarea. Nici nu este neapărat necesar să pomeniţi toate numele la aceeaşi Sfântă Liturghie. Veţi hotărî singuri: veţi citi o parte din pomelnice astăzi, altă parte a doua zi, şi tot aşa.

Duhovnicii: Mulţumim! Amin!

Maica Stareță Ierusalima: Hai, maicilor, maicile stareţe tinere, ridicaţi problemele pe care le aveţi şi, uite, Părintele dă răspunsuri clare. Avem un ghid după care trebuie să ne ţinem.

Arhim. Efrem: Maicile sunt de aici din mănăstire?

Maica Stareță Ierusalima: Nu. Maica X a fost aici şi a plecat. A plecat fără ascultare. Dar apoi le-am dat binecuvântare şi merge treaba bine. Maica Y a plecat şi ea, a făcut o biserică, a făcut lucruri frumoase. Dar eu, la început, nu le-am dat binecuvântare, că mi-a părut rău de ele. Dar acum mă bucur, că au făcut lucruri frumoase.

Arhim. Efrem: Copacul pe care îl sădeşti în altă parte nu prinde rădăcină…

Maica Stareță Ierusalima: Ba a prins la ele, că le-am dat binecuvântare! Au făcut câte o biserică şi au făcut mănăstire frumoasă.

Arhim. Efrem: Ziduri frumoase putem să facem. Cum vom zidi însă mănăstire lui Dumnezeu în inima noastră? Ca să ridici ziduri e uşor, şi eu fac asta la mănăstire.

Maica Stareță Ierusalima: Da, este adevărat, clădirile duhovniceşti sunt greu de ridicat… Dar până la urmă le-am dat binecuvântare şi au făcut treabă bună. Acum le-am iertat.

Arhim. Efrem: Ascultă, Maică Stareţă, să le ierţi pe toate câte au plecat.

Maica Stareță Ierusalima: Le-am iertat, că altfel nu mă pot împărtăşi.

Arhim. Efrem: Nu înseamnă însă că dacă le iertăm suntem şi de acord cu faptele lor… Dar să nu vă mai întristaţi, lăsaţi-le în seama lui Dumnezeu. Fără ştirea Lui nimic nu se face. Nu ştiţi cum de îngăduie Dumnezeu să plece. Să ziceţi: „Doamne, eu le-am făcut? Tu eşti cel care le-a făcut. Aşadar, ai Tu grijă de ele”. Trebuie să avem detaşare duhovnicească, pentru că altfel nu o putem scoate la capăt.

Maica Stareță Ierusalima: Părinte Efrem, ce facem când vine diavolul şi aduce prietenie între o maică şi o soră, sau două surori. Se întâmplă la cele tinere.

Arhim. Efrem: Nu trebuie îngăduit. Când se întâmplă aşa ceva, le veţi chema pe amândouă şi le veţi spune:„De azi înainte nu mai vorbiţi între voi, nici măcar balgosloviţi nu aveţi voie să ziceţi!”

Monahiile: Cum ne putem împărtăşi luni, dacă duminică am mâncat de dulce, cu toate că avem dezlegare de la episcop?

Arhim. Efrem: A te împărtăşi în fiecare zi este o exagerare. Măcar de ne-am împărtăşi de trei-patru ori pe săptămână. Însă în fiecare zi… Şi exagerarea, şi lipsa sunt o ispită. Dacă însă există motiv a te împărtăşi a doua zi după ce ai mâncat de dulce—de pildă, noi avem uneori lunea câte o sărbătoare; de aceea, duminică dimineaţa mâncăm de dulce, fără carne, desigur, iar duminică seara mâncăm doar cu ulei, iar luni ne împărtăşim. Nu există nici canoane, nici vreo altă lege care să interzică aceasta. În esenţă, fraţii mei, în Pidalion spune că nu există post înainte de Sfânta Împărtăşanie. Canonul care vorbeşte despre aceasta menţionează doar că trebuie să „ajunăm”, adică să avem stomacul gol. O dovadă este preotul: de ce nu există canon care să-i rânduiască post slujitorului de vreme ce, în esenţă, preotul trebuie să facă o pregătire mai mare pentru liturghie decât simplul credincios, deoarece el şi slujeşte, şi se împărtăşeşte? Oare Biserica, dacă ar fi luat în calcul aceasta, n-ar fi trebuit să rânduiască post pentru preot înainte de slujire? Şi totuşi, Biserica n-a impus aşa ceva! Aici maicile de câte ori se împărtăşesc pe săptămână?

Maica Stareță Ierusalima: La două săptămâni. Dar nu este posibil mai des! Dacă nu pot ierta şi nu fac ascultare, nu e posibil. O maică ce nu face ascultare cum trebuie, bârfeşte, judecă pe aproapele…

Arhim. Efrem: Ascultă, Maică Stareţă. Dacă vreo călugăriţă face lucrurile acestea, iar după aceea zice „Iertaţi!”, Dumnezeu şterge greşelile.

Maica Stareță Ierusalima: Ştiţi cât zice „Iertaţi-mă”? Doar până se împărtăşeşte!

Arhim. Efrem: Da, Maică Stareţă, însă trebuie să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte…

Maica Stareță Ierusalima: Da, dar trebuie să te şi îndrepţi!

Arhim. Efrem: Maică Stareţă, când monahul zice „Iertaţi-mă!”, atunci trebuie iertat şi se poate împărtăşi. Dacă nu zice „Iertaţi-mă!”, nu se poate împărtăşi niciodată. Dacă însă o zice, dar are o anumită patimă şi cade din nou, şi iar se ridică, nu-i poţi spune să nu se împărtăşească. „Iertaţi-mă” şterge orice greşeală. Vedeţi, la Pateric zice că un cuvios l-a văzut pe diavol spunându-i: „Nu am nici o putere asupra mănăstirii acesteia”. Şi îl întreabă monahul: „De ce?” „Pentru că fraţii, cu toate că fac păcate, zic însă imediat „Iertaţi-mă” şi astfel nu am putere asupra lor”. Vedeţi, în Scriptură zice să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte, care înseamnă la infinit. Maică Stareţă, faceţi o încercare şi veţi vedea că Sfânta Împărtăşanie deasă le va ajuta pe maici şi vor deveni mai bune. Încercaţi şi veţi vedea…

Maica Stareță Ierusalima: Ce facem, Părinte Efrem, când nu mai putem noi, ca stareţi, să ne ducem pe la toate diaconiile din cauza neputinţei trupeşti, a bolii? Eu, când eram tânără, eram permanent între maici, în fiecare zi. Dar acum nu se mai poate…

Arhim. Efrem: Acum, că aţi îmbătrânit, să găsiţi o maică pentru a merge pe la diaconie şi, de vreme ce sfinţia ta nu lipseşti din pricina neglijenţei, ci a neputinţei trupeşti, Maica Domnului va suplini absenţa Sfinţiei Tale.

Maica Stareță Ierusalima: Dar maicile suferă din pricina asta. Nu mai este sporul duhovnicesc ca atunci când eram tot timpul cu ele.

Arhim. Efrem: Însă, dacă nu poţi, ce să faci? Oricum, părinţilor şi maicilor, să fiţi atenţi la chestiunea diaconiei, ca să nu vă îngreuiaţi monahii, pentru că veţi avea de dat răspuns. Şi să aveţi grijă de slujbe. Numai diaconiile absolut indispensabile: trapeza, bucătăria, pot lucra în timpul slujbei. Ceilalţi monahi trebuie să vină cu toţii la biserică.

Duhovnicii: Sunt mănăstiri care încă nu au nici consilii, iar altele au dar nu funcţionează.

Arhim. Efrem: Trebuie să existe un consiliu administrativ. Stareţul, pentru a lua o hotărâre în chestiuni administrative, va ţine cont de părerile proestamenilor. De multe ori, într-o astfel de chestiune, se întâmplă să vină un părinte şi să-mi spună: „Gheronda, ar fi bine să acţionăm aşa”. În loc să iau hotărârea singur, pun problema respectivă în consiliu şi văd că Dumnezeu ajută tocmai pentru că aceasta este procedura „legală”. Aşadar, trebuie să aveţi aceste consilii. Stareţul însă, în probleme financiare, trebuie să ţină el însuşi situaţia sub control. Trebuie să-i controleze pe ucenici întotdeauna. Iar în relaţiile cu ceilalţi, stareţul trebuie să joace mereu cu cărţile pe faţă. Eu, de pildă, locuiesc singur în chilie, însă o ţin descuiată, poate intra oricine, nu am nimic de ascuns…

Maica Stareță Ierusalima: Noi vă mulţumim frumos. Şi să ne iertaţi că trebuie să ne spovedim, să ne mărturisim, cu toate necazurile noastre.

Arhim. Efrem: Să vă rugaţi pentru noi.
Maica Stareță Ierusalima: Sfinţia voastră să ne binecuvântaţi.

Binecuvântat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înţelepţi pe pescari ai arătat trimiţându-le lor Duhul Sfânt. Şi printr-înşii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, slavă Ţie.