Athos – bucurii ale unui pelerinaj deosebit

Preambul

Nu-mi mai amintesc când mi-a venit ideea de a vizita Athosul. Oricum, nu de prea multă vreme, poate de vreo opt ani de când mă tot animă doruri regresive, de cunoaştere şi recuperare a ceea ce a fost cândva la nivelul lumii din care fac parte dar şi în mine însumi. Mi-l imaginam ca pe un tărâm rupt de lume, departe de lumea civilizată, ca pe un fel de „comună primitivă” a creştinismului, un „punct zero” al ortodoxiei. A fost şi aşa ceva, am descoperit şi multe altele…

Am ajuns la Ouranopolis, unul dintre porturile care duc spre Athos, după un periplu pe drumurile Bulgariei, o ţară ce îmi rămâne stranie prin contrastul dintre natura darnică, promiţătoare şi modestia satelor, a caselor ce par încremenite într-un alt ev – dacă e să ne gândim la ambiţia de ţară europeană a acestui ţinut. Şi tot ca o interogaţie îmi rămâne şi puţinătatea  sau  chiar lipsa bisericilor din sate sau din micile oraşe pe care le-am străbătut, în comparaţie cu ceea ce putem vedea pe meleagurile noastre sau în Grecia. M-a frapat, de asemenea, absurditatea unor semne de circulaţie ce impuneau restricţii de viteză fără nicio noimă (judec asta după cultura şi legislaţia noastră rutieră…) dar şi frecvenţa apariţiei unor echipaje de poliţie în locuri strategice şi care au dat impresia unui stat poliţienesc, aflat în stare de asediu (cel puţin 20 la dus şi la întors…). În rest, oameni simpatici şi afabili, cum pot fi întâlniţi, de multe ori, şi la noi.

Drumul către mănăstire

Vaporul care ne duce de la Ouranopolis spre Daphne este înţesat de lume bărbătească, de multe naţii, tineri dar şi bătrâni, laici dar şi persoane consacrate (preoţi, călugări), studenţi studioşi dar şi pensionari, oameni singuri dar şi grupuri de prieteni ori taţi cu feciorii lor, oameni înstăriţi dar şi destul de modeşti – cei mai mulţi fiind, după limba ce o desluşesc, greci, ruşi, români, sârbi, englezi – şi alţii, al căror grai ori că nu mi-a ajuns la ureche, ori că nu-l cunosc. Atmosfera este una de pelerinaj, de bună cuviinţă, de tăcere şi aşteptare a unei întâlniri de excepţie. Marea este de un albastru indescriptibil, soarele este triumfător dar nu sever, ţărmurile îşi lasă descoperite din când în când locuri frumoase de răgaz şi popas duhovnicesc.

Însoţitorul meu, un tânăr diacon care a mai fost prin aceste locuri, îmi arată la o vreme vârful muntelui, Aton, ce se desluşea în zarea şi ceaţa dimineţii. Face poze într-un mod care mie mi se pare profesionist şi reuşeşte să fie un bun companion. Este îmbrăcat în reverendă, dar pe cap are o şapcă albă, „de firmă”, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că tânăra generaţie de clerici reuşeşte să reducă tot mai mult distanţa artificială ce a existat atâta vreme între societate şi tagma preoţească.

Mănăstirea la care avem îndrituire să adăstăm, Vatopedi, este situată de partea cealaltă a muntelui în raport cu ultimul port din sudul peninsulei (Daphne). Coborâm într-o lume devansată tehnic, cu drumuri de piatră şi mult praf, cu microbuze sau autobuze de mijloc de secol XX, ce au dezvoltat un mers cam legănat, cu zdruncinături cum de mult nu a mai îndurat coloana mea. Ce m-a impresionat: grija şoferilor ca toţi pelerinii să ocupe un loc cât de cât confortabil, nimeni să nu stea în picioare, fiecare să se simtă că este luat în seamă (printre şoferi, unii erau români). După vreo oră de mers, ajungem într-un orăşel, Karyes, considerat a fi capitala Athosului. Deja apar prime imagini specifice locului: călugări grăbiţi să facă ultime cumpărături înainte de a se întoarce în mănăstirile lor – peşte, sare, zahăr şi alte chestii de la băcănie, monahi conducând diferite vehicule ce asigură lucrul pământului, pisici plictisite de soarele amiezii aşteptând să treacă timpul, pelerini interesându-se ce autobuz merge spre o mănăstire sau alta. După circa o oră de răgaz şi observare a locului, luăm un nou microbuz care ne duce spre Mănăstirea Vatopedi.

Intrarea

În drum spre acest locaş trecem prin dreptul unei gherete, un fel de vamă, unde suntem verificaţi  – de un nene cam plictisit, dar ştiind prea bine ce face – de acte şi dacă figurăm pe lista pelerinilor ce trebuie să intre în mănăstire în respectiva zi. În ciuda unei aparente indeterminări, totul este controlat, nimeni nu ar putea intra în aceste locaşuri dacă nu are diamonitirionul (permisul de acces în Sfântul Munte) obţinut dinainte de la birourile specializate şi paşaportul obişnuit. Acelaşi lucru se petrece şi la poarta mănăstirii, unde un călugăr, binevoitor şi răbdător la toate întrebările noastre, verifică şi reţine diamonitirioanele şi ne dă primele îndrumări. Din nou, observăm că ştie câte persoane, de unde şi cine trebuie să vină la mănăstire în acea zi.

Ne-am adunat în această zi şi în acest loc cam zece pelerini, de diferite naţii, şi ne îndreptăm paşii prin curtea mănăstirii spre arhondaric, locul de primire al oaspeţilor. Suntem întâmpinaţi cu deosebită căldură, curtoazie şi zâmbete de doi călugări tineri ce ne îndeamnă, înainte de toate, să degustăm câte un păhăruţ de ouzo, un aperitiv binecunoscut aici, câteva bucăţele de rahat, din acela veritabil, şi câte un pahar de apă rece. Binevenite toate, după mai multe ore de mers pe mare, pe uscat, puţin tensionaţi de propriile întrebări şi aşteptări. Ospitalitatea monahală nu se dezminte, simultan cu explicarea principalelor reguli, în greacă şi engleză (afişate vizibil, de altfel, în mai multe limbi, inclusiv în română), pe care trebuie să le respectăm pe durata prezenţei noastre aici: folosirea unei îmbrăcăminte decente, interzicerea fotografiatului şi filmatului, respectarea orelor de linişte a călugărilor, participarea la slujbele religioase, înscrierea în ritmul şi temporalitatea locului. Oricum, unele reguli şi tipicuri le-am descoperit pe parcurs. În circa jumătate de oră suntem repartizaţi în cameră, casa noastră primitoare pe intervalul de joi până duminică (un popas duhovnicesc normal nu poate dura mai mult de trei zile). Probabil că recomandările de la Iaşi ne-au facilitat nişte condiţii mai mult decât optime: ne-am dat seama mai târziu că ocupasem un spaţiu rezervat oaspeţilor de cinste.

După o necesară odihnă la prânz, ne facem prezenţa nerăbdători la vecernia de la ora cinci, dornici de a pregusta din cele mai mari bunătăţi ale locului. Doar un bătrân călugăr este înaintea noastră pe care îl luăm drept model, aşteptând în tăcere, ca şi el, pe prispele de piatră răcoroasă, momentul deschiderii uşilor bisericii. Admirăm frumoasele picturi, de secole, ce acoperă zidul exterior al clădirii şi uşile bisericii, vechi de peste 1000 de ani. Arhitectonica este una de factură bizantină, sobră, distinsă, la care s-au mai adăugat în timp unele inflexiuni suplimentare, romane şi chiar renascentiste.

Slujbele

Interiorul bisericii se descoperă treptat, pe măsură ce lumina candelelor care se aprind iradiază în jur iar ochiul nostru se obişnuieşte cu diferitele trepte de luminozitate. Dar şi razele soarelui, strecurate prin ferestrele înguste, ne ajută să percepem frumuseţea din interior. Totul emană echilibru, vechime, bun gust. Piatră, lemn, metale argintate sau aurite, miros de ulei, de ceară, de tămâie. Nu flori din plastic, nici lumină electrică, nici broderii de duzină… Locurile se ocupă treptat, atât cele din strană dar şi scaunele din naos, pregătite pentru pelerini. Şiruri de trupuri sfioase, indistincte, în negru, trec şi sărută icoanele după un traseu prestabilit, aerul din biserică este pus în mişcare de faldurile veştmintele largi ale monahilor. Miros de mir, de tămâie şi curăţie. Desluşesc din când în când feţe calme, înţelepte, ca din picturile vechi, chipuri transfigurate de rugăciune, de post şi bună aşezare în lumea de aici şi, probabil, în cea de dincolo.

Slujbele sunt oficiate în greacă şi au savoarea binecunoscută ethosului ortodox. Mă impresionează cu totul aparte răspunsurile cântăreţilor din strană şi intervenţia corului în momentele prevăzute din economia ceremoniei. Recitările precum şi inflexiunile tonale predispun la interiorizare, la profundă meditaţie, la alunecare într-un alt ev şi mod de a fi. Simţi cum transcendentul se strecoară la nivelul acestor gesturi umane unindu-se, pentru o vreme, cu firescul firilor prezente la acest ceremonial, căzute dar şi călăuzite spre înălţare de un nevăzut şi tainic fior, de o adâncă şi nedesluşită chemare.

Ne asumăm încet-încet ritmul lumii în care am intrat şi intensităţi din ce în ce mai sporite ale trăirilor generate de dimensiunile „materiale” ale ceremoniilor dar, mai ales, de ceea ce nu se poate percepe şi descrie şi care străfulgeră chipurile, orchestrează gesticulaţii, deschide suflet către suflet sau către Dumnezeu. Aici am întâlnit rugăciune pură, biserică adevărată, oază de adevăr şi înţelepciune. O notă aparte a creat un grup coral din Liban, care a participat la privegherea de sâmbătă noaptea şi liturghia de a doua zi. Un cor care a adus un plus de sărbătoare şi care a complementat fericit, printr-un balans melodic meşteşugit, celebrul cor al mănăstirii athonite.

Te pierzi în negura timpului, te aliezi pas cu pas cu expresiile cele mai pure ale tradiţiei religiei tale, te lepezi de tot ce este patimă omenească, uiţi de tine, de metehne de tot felul, te descărnezi, te purifici. Te identifici cu lucrurile din jur, devii una cu ele, nu mai ai dureri, nu mai ai patimi. Îţi simţi doar suflul şi sufletul, mlădiate de incantaţii, rugi şi invocaţii, care se bucură de participarea la un mister unic, reiterabil la infinit, cel al întrupării Mântuitorului în pâinea şi vinul puse înainte, la Sfânta Liturghie.

Ora patru dimineaţa. Umbre negre străbat şi întretaie curtea interioară în drum către biserică. Intru printre primii în sfântul locaş, dornic de a participa la utrenie dar şi de a ocupa un loc mai în faţă. Foşnet de mişcări de închinare la icoane, în lumina palidă a celor câtorva candele ce tocmai au fost aprinse. Mici sclipiri pot fi percepute în spaţiul aşezământului, ca nişte stele străvezii, acestea fiind reflexe ale luminii candelelor pe policandre sau icoanele metalice. Se aprind puţine lumânări, două-trei, şi acelea se sting din când în când. În câteva minute biserica se umple de monahi şi alţi participanţi. Sunet de toacă, dangăt scurt de clopot, rugăciuni, psalmi, cântări, recitări, tămâieri. Canonarhul, un tânăr monah, însărcinat cu gestionarea coralelor, cu mantie neagră legată peste umeri, precum un fluture negru, se mişcă sprinten de la o strană la alta, intonând şi făcând trecerea la următorul episod melodic. Stai în picioare, apoi aşezat, din nou în picioare, din nou aşezat, te lupţi să nu aţipeşti, nevolnicule ce eşti, mişti din mâini ca să dovedeşti că eşti treaz, rezişti, mai faci o cruce, te închini la icoane – întâi monahii, apoi tu şi ceilalţi. Sfârşitul utreniei. Mutare în paraclisul din centrul curţii, unde va avea loc liturghia. Una scurtă, de circa o oră, încheiată prin împărtăşania celor spovediţi şi luarea de anaforă de către restul.

Masa

În mănăstirea Vatopedi, masa se serveşte de două ori pe zi: dimineaţa, după liturghie, în jurul orei 8:30 şi seara, după vecernie, pe la 18:30. Trapeza este situată vizavi de biserică iar intrarea se face la un anumit semnal al clopotelor. De altfel, întreaga activitate din zi sau din noapte, de rugăciune sau de muncă este specificată într-un fel anume prin sonorităţile şi tempoul clopotelor. Intrăm într-o sală mare sub formă de cruce, cu mese şi scaune săpate în piatră, din porfir, vechi de peste o mie de ani. Aflăm într-un târziu că aceste mese sunt recuperate şi aduse aici de la celebra Mănăstire Studion, din Constantinopol. Pe pereţi, frumoase şi vechi fresce biblice ce menţin o atmosferă tonică, de identificare şi respect faţă de un trecut care ne-a determinat pe noi, cei prezenţi, să fim acum la un loc. Sunt cam o sută de monahi şi cam toţi atâţia pelerini, având fiecare câte un loc la masă. Cum spuneam, în ciuda unei aparente desfăşurări întâmplătoare, toate aspectele unei bune primiri şi convieţuiri sunt sub un atent control. Amplasarea se face în conformitate cu o regulă pe care o ghicim la faţa locului: înspre susul crucii se aşează stareţul alături de alţi monahi sau invitaţi de vază, apoi vin monahii de rând şi pelerinii preoţi după care, spre baza de „jos” a crucii, sunt aşezaţi pelerinii laici orânduiţi după nici un fel de criteriu. Fiecare se aşează unde este un loc liber, fără să caute relaţii de proximitate de vreun fel sau altul, cu atât mai mult cu cât la masa – ce nu durează mai mult de 40 de minute – nu se vorbeşte sau se transmit amabilităţi, ci se mănâncă. Mesele sunt deja aranjate, pline de bucate, fiecare mesean având la dispoziţie farfuria, paharul şi setul de tacâm – toate din inox. După rostirea rugăciunii şi a binecuvântării, luăm loc şi ne înfruptăm din rodul pământului, al locului. Câţiva monahi veghează printre meseni ca toţi să aibă ceea ce le trebuie. În tot timpul agapei frăţeşti, de la un frumos amvon, un părinte citeşte ceva dintr-o carte, din care nu înţeleg nimic (pentru că e în greceşte), dacă e să mă restrâng la glăsuire, dar înţeleg totul când mă raportez la context, la gestică, la metalimbaj.

Cam ce se mănâncă pe aici? Tot ce hărăzeşte darnica natură, mai puţin produse animaliere şi derivate ale acestora. În special, legume şi fructe proaspete, cultivate la faţa locului. Uneori peşte sau fructe de mare, de obicei la sărbători. Hrana este aşezată toată, dintru început, pe întinderea mesei. Avem parte de o mâncare principală, aşezată într-un platou mare, iar în jur stau laolaltă măsline – de un gust unic, roşii, castraveţi, ardei graşi sau lungi, ceapă, pâine de casă, diferite fructe, apă, o sticlă de vin (dimineaţa). Pe cât de plăcută e mâncarea, pe atât e de suficientă şi îndestulătoare. Trupul nu este obidit prin insuficienţa hranei, cum s-ar crede. Tocana de vinete, agrementată cu roşii, ceapă, ulei de măsline şi nu ştiu ce mirodenii, care ni s-a pus în faţă de două ori, în cele câteva zile de adăstat aici, este cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată. Cine mănâncă aşa ceva nu mai pofteşte cărnuri de nici un fel.

Momente de socializare

Ieşirea din trapeză îşi are tâlcul ei. Când zgomotele tacâmurilor s-au mai liniştit, survine rugăciunea de mulţumire de la sfârşit. Mai întâi, ies cei „înalţi”, urmaţi de monahi, de preoţi şi, pe urmă, de pelerinii ce s-au aşezat mai întâi. Numai că „înalţii” stau la ieşire şi binecuvântează pe mesenii ce ies din trapeză, în semn de preţuire şi smerenie faţă de norodul ospeţit. E o onoare să fii binecuvântat, la ieşire, de stareţul mănăstirii, Efrem, un bătrânel mic de statură, cu barbă de vechi patriarh, din a cărui privire răzbate îngăduinţă, hotărâre, pricepere la oameni şi bună cunoaştere a toate câte sunt.

Momentul următor se desfăşoară în piaţeta delimitată de biserică şi trapeză, durează câteva zeci de minute şi se constituie într-o ocazie de socializare cu cei din preajmă. Se adună mai multe persoane la un loc, se fac cunoştinţe, se întind mâini, se recunosc persoane chiar din zona din care provii, se lansează mici dezbateri ad-hoc, se schimbă opinii, puncte de vedere. Ne întreţinem preţ de câteva minute cu doi tineri ruşi, din Moscova, un student în psihologie şi un doctorand în pedagogie, profilat pe educaţia copiilor cu nevoi speciale. Le spunem de unde suntem – din vechea capitală a Moldovei, cea întreagă – dar par a nu înţelege că a existat aşa ceva, continuă să creadă pe mai departe că ţinutul cu pricina e un fost teritoriu sovietic, ne lăsăm păgubaşi în a da explicaţii suplimentare, ce mai contează aici astfel de detalii istorice şi geostrategice…

Monahii nu sunt rupţi de lume. Din unele discuţii îmi dau seama că, privitor la esenţe şi ce este mai relevant, ei sunt la curent cu toate şi cu tot. Chiar dacă nu citesc jurnale, nu au acces la internet, au o vedere mai bună asupra evoluţiei lumii şi a evenimentelor. Cine crede că informaţia veritabilă e de găsit pe toate cărările –  se înşeală. Chiar dacă tehnologiile actuale fac aparente minuni (în ce priveşte imediatitatea şi ubicuitatea ştirilor), ideile transmise din gură în gură, din minte către minte, de la suflet la suflet sunt mai autentice şi mai apropiate de realitate. Pentru că realitatea întru care se trăieşte aici este una a perenităţii valorilor, a validităţii experienţelor de secole, a unei pregustate şi învecinate veşnicii.

Norodul din curte pătrunde din nou în biserică, este grupat pe naţii, fiecare grup beneficiind de explicaţii în propria limbă de la călugări ce provin din ţările respective şi care deţin o impresionantă expertiză cultural-istorică. Suntem invitaţi mai apoi să ne închinăm la sfintele odoare ale bisericii şi la icoanele cu statut deosebit. În Mănăstirea Vatopedi pelerinii pot găsi mai multe icoane considerate făcătoare de minuni şi sfinte moaşte precum brâul Maicii Domnului, de culoare neagră, două cruci de la împăratul Constantin, făcute după modelul care i s-a arătat pe cer, înainte de a începe lupta cu Liciniu, capul Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, paharul (Jaspis) oferit de Manuel Comneanul-Paleologul, un deget al Sfântului Ioan Botezătorul, mâna Sfântului Grigorie Decapolitul, dăruită de doamna Maria, soţia lui Şerban Cantacuzino. Biblioteca din Vatopedi este cea mai bogată din Sfântul Munte. Pe lângă cărţi teologice sunt si multe manuscrise de mare valoare istorică si arheologică (634 manuscrise greceşti – dintre care cam jumătate pe pergament, 150 cu cântări bisericeşti si o serie de manuscrise în limba slavonă).

Alte secvenţe

Luăm seama că sunt mulţi români pe aici, pelerini dar şi monahi. Aflăm de la un teolog ieşean, absolvent de master, că în preajma mănăstirii, la câţiva kilometri, în inima munţilor, străjuieşte o chilie românească, cea a Sfântul Ipatie, care ţine, administrativ vorbind, de Vatopedi. Chilia durează de prin veacul al XV-lea şi a fost locuită permanent de vieţuitori români. După Sfânta Liturghie de a doua zi, pornim la drum, cu rucsacul în spate, prin cele drumuri şi poteci, printre  arbori şi stânci spre locul cu pricina. Admirăm pe drum plantaţiile de meri, peri, măslini şi ce or mai fi fost şi nu ne vine să credem de minunea ce o vedem: atâta rod bogat într-un ţinut atât de sterp. Pădurile Athosului nu sunt atât de pitice, cum s-ar crede, ci destul de umbroase cu arbori într-adevăr mediteraneeni, printre care şi chiparoşi, dar înalţi şi destul de stufoşi, plini de liane şi aducători de răcoare, mai ales dacă se asociază şi cu un râuraş, cum a fost şi în cazul nostru. Ajungem la acest schit care este un fel de ansamblu gospodăresc, cu biserica integrată între mai multe odăi, de altfel bine întreţinute, ce dă o notă de intimitate şi tihnă (de altfel, călugării erau în orele de linişte, de după masă). După ce ne închinăm la icoanele din bisericuţă, ne primeşte şi ne omeneşte stareţul acestui aşezământ, părintele Ignatie, un tânăr călugăr cu legături puternice faţă de Iaşi şi care nu a părăsit Sfântul Munte de cel puţin treisprezece ani. În timp ce pregustăm în cerdac ouzo-ul şi gustosul rahat tradiţional, admirăm frumoasa grădină cu vii, roşii, castraveţi şi alte legume, ivită, prin râvna celor câţiva monahi, în inima pădurii. Trecem în revistă fapte, întâmplări, oameni care sunt sau au trecut pe aici sau trăiesc la mare distanţă, în ţară. Încă o dată ne dăm seamă cât de bine este informat şi ce detalii semnificative deţine despre lume, despre sine, despre alţii. Ne despărţim nu după ce ne înfruptăm cu câte o cană de apă rece din „izvorul cu dar”, al Sfântului Ipatie, străjuit de stânci, arbori şi călugări rugători.

Sunt pe un vas absurd, un fel de schelet alcătuit din fiare întortocheate şi ruginite, ce se confruntă cu valuri şi cu ape. Scripeţi, pârghii şi rotative smuncite fac ca maşinăria să trepideze, să plutească când la suprafaţă, când pe sub ape. Lume multă, necunoscută, dar şi un prieten drag, ce se prevală şi îl înghit apele. E slab şi neputincios, chiar dacă părea, până în acel moment, că ştia a înota, bravând destul de mult. Îl ţin sub observaţie şi nu vreau să îl înghită valurile. Poate că de aceia mă reped, îl prind, şi încerc să-l ţin la suprafaţă, să îi dau puteri. E între viaţă şi moarte, dar nu mă las. Îl îmbrăţişez şi încerc să îi dau din ultimele mele forţe. Urmează un zvâcnet dureros, venit parcă din iadul cel mai adânc al chinurilor lumii, pentru că nu mai realizez dacă el şi eu mai suntem în viaţă…  Mă trezesc. În semiîntunericul camerei îmi dau seama că realitatea e alta şi mă bucur nespus pentru asta. Companionul meu doarme liniştit, cu faţa în sus, pe patul de alături. Slavă Domnului, nu a fost decât un vis! Alunec domol, mai apoi, în somnul meu.

Ieşirea

Întoarcerea se face în aceeaşi bună ordine şi tocmeală şi pe aceleaşi căi ca şi venirea. Îi studiezi pe pelerinii din vapor şi încerc să desluşesc ceva semne de primenire. Nu sesizez aceeaşi efervescenţă pe care ar fi avut-o nişte turişti de rând care au bifat încă un punct în palmaresul lor umblător. E o atmosferă calmă, interiorizată, aşezată, uşor vibrantă, fapt ce mă duce cu gândul că valorile veritabile nu se adaugă instantaneu şi nu se declamă pe faţă. Cu siguranţă că ceea ce s-a întâmplat cu fiecare în aceste zile se va aşeza treptat şi va dospi mai multă vreme până ce fapte şi comportamente individuale vor fi reanalizate şi transfigurate de experienţa tocmai avută. Mă uit la companionul meu care are aceeaşi vervă de a reţine în aparatul de fotografiat, de această dată, jocul zglobiu şi inteligent al delfinilor ce însoţesc de la o vreme nava. Observ la el, în plus, că poartă cu mândrie centura athonită şi culionul ce tocmai şi le-a achiziţionat de pe insulă. Iar eu sunt încă tulbur şi nu îndrăznesc să fac o evaluare…

Drept pentru care eu, nevrednicul pelerin, pun punct acestor modeste consemnări, neavând altceva a mai adăuga, deocamdată.

Articol preluat de pe www.constantincucos.ro