Adolescenţii şi violenţa

Şcoala a ajuns un loc unde copiii şi adolescenţii se manifestă violent. De ce oare? Ce înseamnă asta pentru educaţie? Am făcut undeva vreo greşeală?

Într-adevăr, observăm că violenţa a coborât şi la vârste şcolare. Desigur, cantitativ vorbind, punctul culminant este atins la vârsta adolescenţei, atunci când adolescenţii au posibilitatea să se adune în bande, adică să facă ceva mai organizat, ajutându-i la asta şi conformaţia trupească. Să precizăm aici doar că, în chestiunea pe care o discutăm astăzi nu includem acele situaţii în care un copilaş prezintă comportament violent din motive de creştere, care sunt clar legate direct de copil, de personalitatea lui sau de ce vede în familie.

De pildă, dacă la grădiniţă un copil loveşte un alt copil, nu vom încadra acest fapt la categoria violenţă la copii, pentru că asemenea lucruri se întâmplă dintotdeauna și de cele mai multe ori are legătură cu dezvoltarea vorbirii: atunci când capacitatea de comunicare nu i s-a dezvoltat îndeajuns, e posibil ca micul copil să recurgă la violenţă ca să «zică» ceva ce altfel ar fi spus prin cuvinte, să exprime anumite sentimente sau dorinţe. Nu vorbim de asemenea lucruri. Vorbim de fenomene sistematice de violenţă verbală sau corporală, de şantaje, furturi, care încep să apară chiar din clasele primare.

A început să mă preocupe serios dacă nu cumva şcoala din vremurile noastre, adică actualul sistem educaţional pe care l-am organizat pe toate nivelurile, dacă nu cumva acest sistem a început să funcţioneze împotriva sistemului, dacă nu cumva a început să producă asemenea daune în sufletul copiilor şi adolescenţilor, încât a ajuns să constituie eventual un factor serios în favorizarea violenţei la aceste vârste, dar şi a altor fenomene nesănătoase, precum depresia, care se manifestă la mulţi adolescenţi, o tulburare care, cel mai probabil, îşi va urma cursul de-a lungul vieţii.

Ce vreau sa spun cu asta? Acel ceva care, prin excelenţă, ar dovedi că şcoala este un factor de modelare a personalităţii ar fi gradul de participare a elevilor la procesul de instruire. Aşadar, faptul că un copil se implică în procesul de învăţământ ar arăta creativitatea acelui sistem care reuşeşte să-l facă pe copil să se simtă creativ, să se bucure de procesul învăţării şi al descoperirii de lucruri noi. Bucuria învăţării, promovarea în viaţa socială, aceştia sunt factorii care ar contribui substanţial. Care din aceşti factori funcţionează în practică?

Voi începe de la ultimul: bucuria vieţii sociale şi colective este subminată într-un grad foarte mare de constrângerile pe care le impun conducătorii grupurilor de copii, în special la liceu, unde sunt cele mai problematice situaţii.

Ştim cum sunt aleşi preşedinţii şi conducătorii. Aşadar, nu e deloc adevărat faptul că socializarea şi asumarea de iniţiative te avansează în societate.

Însă aş insista mai mult asupra procesului de învăţământ. Ce latură a copilului şi a adolescentului scoate la suprafaţă actualul sistem educaţional? Aş îndrăzni să zic că este scoasă la suprafaţă partea cea mai rea. De ce?  Fiindcă avem un sistem educaţional care nu cultivă dragostea pentru studiu. Cu toţii am atras atenţia asupra faptului că sistemul se sprijină în special pe memorare.

În plus, avem un sistem educaţional care este foarte cerebral. Adică nu cultivă intuiţia, experimentul, verificarea, participarea, care prin excelenţă corespund nevoilor unui copil şi ale unui adolescent. Un copil sau un adolescent nu poate să înceapă cu teoria, ca să ajungă la practică, trebuie să înceapă cu experienţa ca să ajungă la teorie. Avem, cu alte cuvinte, un sistem de instruire care favorizează o categorie limitată de copii şi adolescenţi. Unei minorităţi a elevilor, adică acelora care s-au obişnuit să lucreze cerebral, “le merge” cu memorarea, să zicem, şi aceşti copii iau note bune şi fac progrese în continuare.

Recunosc că anumite cadre didactice fac o muncă de calitate, folosesc şi alte metode, îşi dau interesul, se luptă din răsputeri, ţin pasul cu schimbările. Sunt foarte legat de branşă şi sunt eu însumi rodul acestor educatori. E adevărat, există o parte a cadrelor didactice care stimulează copilul prin laude şi încurajări. Să-mi îngăduie însă, iubiţii profesori, să cred că este vorba doar de o minoritate.

Pentru început, observaţi terminologia pe care am folosit-o. Am vorbit de sistemul educaţional. Aşadar sistemul educaţional este patogenul, programa analitică, repartizarea orelor, modul în care statul vine să propună învăţarea. În interiorul sistemului există unele iniţiative, puţine însă, ale unor cadre didacticebune. Desigur că acestea reprezintă o minoritate şi de aceea aş spune că sistemul nostru educaţional este atât de nesănătos, încât îi elimină şi pe cei mai buni profesori. Vedem cum, treptat, cei mai valoroşi profesori obosesc, demisionează (cu sau fără ghilimele) şi pleacă din învăţământ. Acesta este un fenomen pe care trebuie să-l sesizăm şi să-l investigăm. În schimb, rămân şi preiau roluri de conducere în învăţământ cadre didactice care nici nu şi-au dorit această meserie.

Aici se regăseşte şi vina societăţii şi a statului, fiindcă a marginalizat educaţia prin venituri scăzute şi prin multe alte moduri. Educaţia nu este apreciată, nu este considerată una din meseriile distinse, dintre cele de cinste aşadar, încât nu poate atrage şi oameni mai valoroşi. Deci, așa după cum sunt marginalizaţi educatorii de valoare, la fel şi elevii care nu se adaptează sunt daţi la o parte.

Anormalitatea acestei situaţii este constituită de faptul că sistemul educaţional nu cultivă dragostea pentru învăţare, dragoste înnăscută în om, și, pentru că din anumite motive nu toţi copii învaţă în acelaşi ritm, şcoala lucrează cu o minoritate căreia i se potriveşte acest sistem, adică cerebralitatea şi memorarea, iar ceilalţi sunt daţi la o parte. Se subînţelege că nu toți copiii vor sfârşi prin a fi violenţi. Unii copii mai introvertiţi îşi vor pierde respectul de sine şi nu îşi mai vor reveni niciodată din asta sau vor cădea în depresie. Vedem şi copii sau adolescenţi care au fost afectaţi iremediabil de sistemul de educaţie, dar care nu se exteriorizează, deranjându-i pe ceilalţi.

Pentru acea parte a copiilor care sunt extrovertiți, faptul că sunt respinşi de şcoală şi, pur şi simplu, se „târăsc” într-un sistem obligatoriu până la majorat, capătă un caracter simbolic: ei simt că societatea i-a dat afară. Pentru că, la urma urmei, de ce este reprezentată societatea pentru copii şi adolescenţi? De școală. Aceasta este locul lor în societate. Uitaţi-vă şi la adulţi: dacă un adult simte că societatea l-a respins, îndată i se deschide calea spre revoltă, violenţă şi delicvenţă. Aceasta este reacţia lui față de respingerea societăţii. Acestea le vedem şi la cei mari, care au făcut o greşeală, au rămas în închisoare o perioadă de timp şi, dacă societatea nu i-a asumat ca fiind în regulă, s-au întors la delicvenţă.

Acelaşi lucru îl vedem atunci când un copil comite un delict. Dacă plăteşte foarte scump acest delict, dacă asta îl duce la marginea societăţii, atunci rămâne pentru totdeauna la acea margine şi începe a flirta cu delicvenţa. Ajunge să devină mediul lui, chiar mediul lui firesc. Din moment ce nu dobândeşte nici o stimă de sine (de care are absolută nevoie atunci când e adolescent) din procesul de învăţare, va începe să caute respectul în anturajul lui. Va urmări să se impună în anturaj cu forţa, care se presupune că reprezintă masculinitatea, bravura, astfel încât să obţină cel puţin de acolo un anumit respect de sine.

La fel şi cu adolescenţii care sunt împinşi la marginea procesului de învăţământ: este ca şi cum societatea le-ar trimite mesajul „mergem mai departe şi fără tine”, „nu există ceva în viaţă pentru tine care să îţi dea sens”. Iar omului îi trebuie mult ca să-şi recapete forţele în urma acestui impas.

Într-un final, aceşti tineri care au format găşti, fie ale stadioanelor, fie pur şi simplu pentru furturi, au găsit în fapt ceva ce nu aflau în altă parte. Prin urmare, aveau nevoie din altă parte de respectul de sine. De asemenea, au nevoie să se bucure de aprecierea altora. Omul nu poate să trăiască fără respectul de sine la aceste vârste, s-ar prăbuşi. Şi atunci îşi va lua respectul de sine într-un mod negativ.

Aici aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că avem copii şi adolescenţi care nu se implică în procesul de învăţare fiindcă acest proces nu a putut să îi integreze. Este un eşec al sistemului că nu a putut să integreze aceşti copii în procesul de instruire, având ca rezultat apariţia mâniei, a reacţiilor de împotrivire, iar pentru unii dintre ei, mânia va lua şi forma violenţei. Aşadar un copil supărat, un copil nefericit, care nu primeşte bucurie de niciunde, nici recunoaştere, nici laudă, se va identifica mai mult cu această latură negativă, astfel încât să aibă parte de laudă de la cei de un cuget cu el, am spune de la anturaj.

Cred că o mare parte a violenţei şi criminalităţii la copii şi adolescenţi are în spate insuccesul şi cred că statisticile sunt de acord în privinţa acestui lucru. Pentru că, prin excelenţă, la aceşti copii şi adolescenţi care iau parte la violenţa organizată se observă din statistici că au rezultate şcolare foarte scăzute. Un şcolar care simte că reuşeşte, care primeşte satisfacţie din procesul de învăţare, nu are motiv să se refugieze în violenţă.

Cred că trebuie să ne preocupe foarte mult acest subiect şi mă îngrijorează faptul că astăzi discuţiile despre educaţie se referă doar la soluţionări de suprafaţă. Fiecare guvern îşi face reclamă cu câte noi săli de clasă a făcut, cu cât a mărit fondurile pentru educaţie, iar opoziţia, la rândul ei, spune că nu e destul sau vorbesc de modificări la anumite materii şcolare, elimină ore de la o materie şi adaugă la alta. Şi nu se preocupă nimeni de modul în care se predau lecţiile, ce fel de cadre didactice avem sau cum am vrea să fie ele. Nu cumva ar trebui să existe un filtru în numirea cadrelor didactice, un control, nu ar trebui să aibă loc o examinare şi o selecţie, nu cumva ar trebui ca programa şcolară să prezinte creativitate, în afara materiei standard să existe metode de atragere şi de stimulare a creativităţii la copii ?

Dacă am face aceste lucruri, cred că s-ar revigora şcoala, viaţa şcolară, colectivitatea şcolară şi am integra în procesul de învăţământ şi alţi copii. Orice copil care nu a fost integrat în procesul didactic va fi o problemă pentru întreaga societate, decenii la rând. Acest lucru trebuie să-l conştientizăm şi să dăm prioritate absolută acestei probleme a şcolii de azi. Cadrul didactic, cred, ar trebuie să-şi asculte mai mult inima şi să îndrăznească. Avem nevoie de îndrăzneală şi de imaginaţie, de iubire, de ocrotire, de capacitatea de a ne pune în locul elevului, de imparţialitate şi de dreptate (fiindcă adolescenţii se revoltă foarte tare în faţa nedreptăţilor ce se petrec în şcoli, fără voia noastră, desigur).

Pe toate acestea, cadrul didactic trebuie să le aibă în vedere. Dar mai presus de toate, în afară de osteneala pe care o vor depune anumiţi oameni, există o problemă generală de concepţie a sistemului educaţional: aceea a dobândirii unui sistem de învățământ cuprinzător, în care să poată avea loc copii cu diferite caractere, un sistem care să ofere o diversitate a modurilor de predare. Fiindcă nu toţi copiii învaţă la fel. Şi, bineînţeles, să avem un sistem educaţional care să permită, prin diferite stimulente şi, în acelaşi timp, prin criterii aspre de selecţie, să avem profesori mai buni, cei mai buni oameni ai societăţii, pentru a construi o zi de mâine mai bună.

Sursa: Protoprezbiterul Vasílios Thermós, Avem nevoie de familie?, editura Armós, pp. 149-159.