Limpezime sau iluzie?

Limpezirea conştiinţei noastre creştine, ca scop al vieţii noastre duhovniceşti, se dobândeşte, după cum ştim, prin lucrarea trezviei şi privegherii.

Limpezirea aceasta este o lucrare niptică neîntreruptă, nu o calitate a vieţii duhovniceşti, o imagine statică, invariabilă, a conştiinţei de sine. Limpezimea şi trezvia, ca termeni ai vieţii duhovniceşti, nu sunt esenţial diferiţi. Ambii termeni descriu un demers de clarificare duhovnicească. Probabil că diferenţa rezidă doar în faptul că noi tindem să considerăm limpezirea drept un rod al trezviei. În această conjunctură, trezvia este calea care ne duce pe domeniul luminos al vieţii duhovniceşti care este numit limpezire a conştiinţei noastre creştine! Acest lucru înseamnă, iarăşi, că, dacă trezvia nu este autentică, nu ajungem niciodată la limpezirea autentică a conştiinţei noastre creştine. Dacă nu ştim să rămânem treji în mod autentic, conştiinţa noastră de sine nu este limpede „în Hristos Iisus”, ci o iluzie care păstrează o aparenţă creştină!

Această iluzie o trăim noi, toţi creştinii care uităm că există diavol! Mulţi dintre noi, este adevărat, încercăm să păstrăm, prin rugăciunile noastre, prin frecventarea bisericii, prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii şi prin lupta de a ţine poruncile lui Dumnezeu, un dialog cu Iisus, care ne adevereşte faptul că viaţa duhovnicească înaintează firesc, în cadrele soteriologiei ortodoxe. În tot acest demers, însă, este posibil să uităm de satana sau să-i acordăm un loc periferic!

Printre altele, este adevărat că însuşi diavolul se strecoară, cu şerpească virtuozitate şi graţie, pe cât îi este cu putinţă, în cel mai periferic colţ al vieţii duhovniceşti. Lucrarea lui principală este falsificarea identităţii proprii („falsa identitate”), insinuarea ideii că nu există. Astfel, demitizarea prezenţei şi influenţei demonice este considerată, chiar şi de unii creştini, protejare a demnităţii spiritului uman! Orice cuvânt în privinţa demonizării emană, în concepţia acestora, un iz de concepţie şi conştiinţă medievală. Dar exact în conştiinţa creştină care apără o astfel de idee, acţiunea demonică se dovedeşte a fi prezentă oficial. Pentru că elementul demonic este prezent în cel mai dinamic mod acolo unde convingerea că nu există demonizare este susţinută cu perseverenţă.

Cu toate acestea, în Evanghelia lui Hristos există multe texte care accentuează prezenţa vrăjmaşului. Evanghelia descoperă şi demască influenţa satanei, pe care, datorită scopului său unic de a împiedica şi de a zădărnici lucrarea lui Hristos, îl caracterizează drept „antihrist”. Această caracterizare, bineînţeles, indică o corespondentă egalizare a influenţei lui cu lucrarea lui Hristos. Antihristul este o prezenţă şi o influenţă demonică ce se întinde pe toată lungimea şi lărgimea lucrării lui Hristos având unicul scop de a zădărnici consecinţele mântuitoare ale acestei lucrări a lui Hristos asupra sufletelor oamenilor, îndeosebi ( şi „cu putere”) asupra creştinilor.

Principala activitate a satanei, ca antihrist, este de a pătrunde acolo unde nu-i este cu putinţă să-şi bage coada şi nici nu este chemat. Adică, acolo unde prezenţa Domnului este lucrătoare şi binevenită, acolo antihristul se zoreşte, cu satanică promptitudine, spre a nega prezenţa lui Hristos. Negarea aceasta este lucrată în multe modalităţi născocite de duhul demonic neobosit. Dacă trebuie, acest duh poate lucra la negarea lui Hristos chiar predicându-L pe Hristos. Exemplul aventurii Sfântului Apostol Pavel din Filippi este tipic. Demonul a început neinvitat să facă publicitate lucrării Apostolului neamurilor, bineînţeles, cu bune intenţii. De aceea l-a şi chemat la ordine Apostolul. Demonul a abandonat-o pe tânăra fată, iar fata a abandonat ocupaţia bănoasă de a fi demonizată.

Dar negarea lui Hristos nu se lucrează totdeauna cu o aşa demonică claritate. Din contră, diavolul evită să iasă la rampă. Preferă să lucreze în întunericul trândăviei şi al acediei omului. De aceea, atunci când dispreţuim sau ignorăm seducţia demonică care alunecă înlăuntrul nostru complet pe nebănuite, ajungem să-l negăm pe Hristos chiar în momentul când (credem că) I ne închinăm sau Îi slujim (vezi Matei 7:22-23)!

Din acest motiv, o mare parte a activităţii Domnului, pe durata prezenţei lui pe pământ, este dedicată deconspirării influenţei ascunse şi nebănuite a demonilor. Domnul insistă asupra acestei deconspirări, pentru că ştie că, dacă ucenicii Lui (din orice epocă) nu vor înţelege realitatea acestei influenţe ascunse, nu vor putea sta de vorbă împreună cu El într-un mod mântuitor. Diavolul este un seducător şi un impostor! Iar cea mai mare înşelăciune a lui este aceasta: să te convingă că nu există! Că este un mit! Că este o emanaţie, un reziduu al fanteziilor medievale!

Astfel, deci, uşurinţa cu care acţionează înşelarea demonică denotă că, pentru a-L descoperi cum trebuie pe Hristos şi pentru a dobândi o limpezire autentică a conştiinţei noastre creştine, trebuie să-l demascăm mai întâi pe diavol. Căci, dacă diavolul are capacitatea de „a se preface în înger de lumină” (II Corinteni 11:14), înţelegem cât de uşor putem să încurcăm lucrurile şi să credem că ne închinăm lui Hristos, atunci când, de fapt, slujim evidenţei demonice. Autoamăgirea aceasta este mai mult decât tragică! Este o conlucrare fără de voie la osânda veşnică!

Ca o ultimă concluzie, trebuie să reaprindem în sufletul nostru flacăra trezviei şi nevoia de a descoperi înlăuntrul nostru culoarele duhovniceşti pe care şarpele demonic circulă şi acţionează metodic la zădărnicirea acţiunilor mântuitoare ale Domnului.

Din acest motiv, acceptarea existenţei reale a elementului demonice înseamnă a avea capacitatea unui dialog limpede cu Iisus, iar respingerea sau ignorarea acestui element ascunde în sine o respingere paralelă a noastră de către Domnul, de genul „depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23).

Demascarea unei astfel de autoamăgiri, în vremea aceasta, este o dovadă de trezvie faţă de iad şi osândă şi o trezire a vigilenţei înaintea mărturiei şi subordonării faţă de elementul demonic!

Sursa: Ιoánnis Kornarákis, I Theía Leitourgeía tis ypárxeos, ed. Kyriakidis, Thessaloníki, pp. 55-59