Mişcarea isihastă şi cea filocalică

Cele două curente

Două mari curente ale monahismului ortodox, cel isihast şi cel filocalic, au avut repercursiuni din cele mai importante în viaţa şi evoluţia nu doar a monahismului, ci a întregii Biserici Ortodoxe. Este vrednic de a fi semnalat faptul că amândouă curentele îşi au originea în Sfântul Munte şi au legătură cu el.

Mişcarea isihastă

Cel dintâi curent, cel isihast, a avut loc în secolul al XIV-lea. În această perioadă critică, de maximă înflorire a spiritului raţionalist şi de răspândire a scolasticii apusene, mişcarea isihastă a salvat şi a scos în evidenţă identitatea Bisericii Ortodoxe şi a popoarelor ortodoxe. Exprimându-se în principal prin monahul athonit Grigorie Palama, ajuns apoi, în consecinţă, arhiepiscop al Thessalonicului, mişcarea isihastă a evidenţiat caracterul empiric al credinţei creştine şi s-a opus învăţăturii intelectualiste a lui Varlaam Calabrezul şi a celor de aceeaşi opinie cu el.

Impunerea curentului isihast a dat noi forţe Bisericii Ortodoxe. Duhul isihast s-a răspândit repede, nu doar pe teritoriul, în acea vreme, deja restrâns al Imperiului Bizantin, ci în toată lumea ortodoxă, dând un suflu nou în viaţa şi administraţia bisericească, punând în planul secund revendicările naţionale şi dăruind credincioşilor un sprijin duhovnicesc puternic împotriva nenorocirilor şi pericolelor care ameninţau imperiul.

Încă din 1325, înainte de izbucnirea conflictului dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam, Cuviosul Grigorie Sinaitul a adus isihasmul în Bulgaria, iar ucenicul lui şi continuatorul tradiţiei, monahul bulgar Theodosie a înrădăcinat şi mai mult isihasmul în pământul bulgăresc. Lucrarea sa a fost continuată de ucenicul celui din urmă, Efthimie, care avea să ajungă patriarh de Târnovo (1375-1393). În perioada cât a slujit ca patriarh, Târnovo a devenit un centru de iradiere a isihasmului în ţările slavone.

În Serbia

În Serbia, isihasmul s-a extins cu putere. Sârbii au fost cei dintâi care au tradus operele Sfântului Grigorie Palama şi l-au cinstit ca sfânt încă dinainte de recunoaşterea oficială. Influenţa isihasmului este vădită şi de arta şi civilizaţia sârbă, la fel ca în întreaga peninsulă Balcanică.

În Ţările Române

Şi în Ţările Române, duhul isihast s-a răspândit rapid în toate straturile sociale. La aceasta a contribuit cunoscutul isihast Nifon, mitropolit al Ungrovlahiei şi fost patriarh al Constantinopolului. Voievodul Neagoe Basarab (1512-1521), ucenic al lui Nifon, a alcătuit Învăţătura către fiul său, Theodosie, considerată un monument naţional, dar şi o lucrare isihastă românească. Având la îndemână exemplele anterioare ale împăraţilor bizantini (Vasile Macedoneanul, Manuil al II-lea etc.), care puseseră în scris o serie de sfaturi pentru succesorii lor, Neagoe prezintă tipul monarhulul isihast, ajungând până la patriarh, episcopi, egumeni, boieri şi săraci. Astfel, în paralel cu Principele lui Machiavelli (1469-1527), este prezentat omul de stat isihast, hrănit de tradiţia ortodoxă. Încredinţarea autorului este că desăvârşirea creştină poate fi dobândită şi fără a te lepăda de lume.

În Rusia

Impresionante au fost şi consecinţele isihasmului asupra Rusiei. În afară de influenţele avute asupra politicii bisericeşti din Rusia, el a influenţat şi anumite mişcări duhovniceşti, cu consecinţe remarcabile în viaţa socială. Cuviosul Nil Sorski, care şi-a început demersul duhovnicesc în Rusia, dar nemulţumit fiind de situaţia duhovnicească de acolo, a venit în Sfântul Munte, unde a rămas mulţi ani. S-a străduit să cunoască şi să trăiască tradiţia isihastă, pe care a vrut să o aducă şi în patria sa. Concentrând interesul vieţii monahale asupra omului interior şi încercând să menţină autentică simplitatea şi sărăcia caracteristice perioadei apostolice, el a provocat o reacţie foarte puternică din partea monahilor iosifiţi care predominau în Rusia. Cuviosul Iosif din Volok, care accentua spiritul comunitar al vieţii duhovniceşti şi acorda mare atenţie comportamentului exterior al monahilor, vedea mânăstirile ca pe nişte centre de pregătire pentru viitorii conducători bisericeşti. Iosif şi adepţii lui susţineau necesitatea existenţei proprietăţii mânăstirilor pentru a putea efectua activităţi sociale, în vreme ce Nil şi adepţii săi apărau lipsa de proprietate. În 1515 a început conflictul dintre cele două tabere ce avea să dureze peste 50 de ani, încheindu-de prin dominaţia iosifiţilor. Prin acest rezultat, tradiţia isihastă a fost lăsată deoparte, într-o oarecare măsură monahismul a intrat în paragină şi s-a deschis calea pentru intrarea duhului apusean şi a secularizării vieţii bisericeşti şi sociale.

Mişcarea filocalică

Curentul filocalic, cunoscut îndeosebi cu numele de mişcarea Colivazilor, a început tot în Sfântul Munte, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, şi a fost unul dintre cele mai importante evenimente duhovniceşti din perioada turcocraţiei. Acest curent a adus înnoirea duhului isihast, exercitând o influenţă majoră asupra lumii ortodoxe. Scopul mişcării filocalice a fost întărirea duhovnicească a ortodocşilor prin valorificarea tradiţiei patristice şi a vieţii liturgice. Sfinţii Macarie al Corintului (1731-1805) şi Nicodim Aghioritul (1749-1809) au editat Filocalia pentru prima oară în 1782. Tot ei au fost aceia care au editat şi Adunarea lui Pavel Everghetinós, iar Sfântul Nicodim a editat şi alte scrieri; el a încercat şi reeditarea Operelor Sfântului Grigorie Palama, dar manuscrisele trimise la Viena pentru tipărire s-au pierdut. Mişcarea filocalică a contribuit esenţial la reînnoirea vieţii duhovniceşti şi la reconectarea poporului grec la rădăcinile lui duhovniceşti. În acest duh filocalic se găsesc şi doi scriitori importanţi, Aléxandros Papadiamándis şi Aléxandros Moraitídis.

Răspândirea în lumea ortodoxă

Răspândirea duhului filocalic în Moldova şi în Rusia a fost întreprinsă de Paisie Velicikovski (1722-1794). După o scurtă şedere în mânăstiri din patria sa şi din Moldova, Paisie, pe atunci cu numele Platon, s-a dus în Sfântul Munte. Acolo a trăit ca pustnic şi ca stareţ al unei comunităţi, la Schitul Sfântului Ilie de lângă Mânăstirea Pantokrátoros. Pe durata şederii sale în Sfântul Munte, el a intrat în legătură cu pionierii mişcării filocalice şi a început să se ocupe de culegerea şi traducerea textelor ascetice. În 1763 s-a întors împreună cu obştea sa, în Moldova, unde a alcătuit mari obşti de monahi, în paralel cu îndatoririle lui monahale îngrijindu-se şi de traducerea Filocaliei. Acasta a fost publicată în slavonă la Moscova, în 1793, la doar 11 ani după prima ediţie în greacă de la Veneţia (1782), cea a Sfântului Nicodim Aghioritul, răspândindu-se cu repeziciune nu doar printre monahi, ci şi printre laici.

Mişcarea filocalică a influenţat adânc viaţa religioasă şi socială din Rusia. La acest lucru a contribuit şi instituţia bătrânului duhovnicesc, a stareţului, dintre multele centre monastice remarcându-se cele de la Sarov şi Optina. Rugăciunea lui Iisus s-a răspândit în toate straturile sociale ale poporului rus, dezvoltându-se o adâncă evlavie populară. Caracteristică este apariţia, în anul 1853, a cărţii Pelerinul rus, scrisă de un autor necunoscut şi răspândită rapid în toată lumea ortodoxă. Astfel, după criza prin care a trecut tradiţia ortodoxă în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea în urma puternicelor influenţe apusene, şi după căutarea unor noi orientări în secolul al XVIII-lea, o nouă realitate a ieşit la iveală. Alături de raţionalişti şi de adepţii idealismului german au apărut slavofilii, care s-au reconectat la izvoarele bizantine ale ortodoxiei slave. Din cercul slavofililor au provenit o pleiadă de scriitori şi filosofi ruşi, precum Dostoievski şi Berdiaev, care au marcat prin prezenţa lor viaţa spirituală şi socială din Rusia, dar şi din Europa în epoca modernă. Demnă de remarcat, în cele din urmă, este şi influenţa mişcării filocalice în România, precum şi în restul lumii ortodoxe, unde roadele au apărut, însă, ceva mai târziu.

Sursa: Gheórghios I. Mantzarídis, Profesor Onorific de teologie al Universităţii din Tesalonic, Sociologia creştinismului, ed. Pournarás, Tesalonic, p. 133-138.