Teologia isihastă

Isihasmul nu constituie un fenomen sezonier sau periferic al istoriei Bisericii Ortodoxe, ci este unul dintre pilonii de bază ai tradiţiei monahale, pecetluind de-a lungul vremii caracterul vieţii ei duhovniceşti. Încă din primele veacuri ale istoriei Bisericii, isihia a fost strâns legată de dezangajarea omului de preocupările anxioase şi de tulburarea lumii, precum şi de întoarcerea omului către Dumnezeu.

Isihia nu înseamnă moliciune sau nemişcare, ci o trezire şi o intensă activitate pe tărâmul vieţii duhovniceşti. Ea constituie o reorganizare şi o resetare internă şi se cultivă prin reculegere, concentrare, atenţie şi comuniune cu Dumnezeu. Viaţa isihastă, deşi este stimulată de fuga în pustie, nu este caracterizată de aversiunea faţă de lume, ci de ataşarea de dragostea lui Dumnezeu. Isihastul se izolează în pustie pentru a cuprinde întru el întreaga lume. Viaţa isihastă poate fi cultivată, într-o anumită măsură, şi în oraşe, aşa după cum reiese din istoria Ortodoxiei. Tatăl Sfântului Grigorie Palama, Constantin, trăia o viaţă isihastă la Constantinopol, ca senator şi membru al curţii imperiale. Ceea ce pretinde viaţa întru isihie este dezlegarea de ataşamentul pătimaş faţă de lume şi deplina întoarcere spre Dumnezeu.Isihia nu înseamnă moliciune sau nemişcare, ci o trezire şi o intensă activitate pe tărâmul vieţii duhovniceşti. Ea constituie o reorganizare şi o resetare internă şi se cultivă prin reculegere, concentrare, atenţie şi comuniune cu Dumnezeu. Viaţa isihastă, deşi este stimulată de fuga în pustie, nu este caracterizată de aversiunea faţă de lume, ci de ataşarea de dragostea lui Dumnezeu. Isihastul se izolează în pustie pentru a cuprinde întru el întreaga lume. Viaţa isihastă poate fi cultivată, într-o anumită măsură, şi în oraşe, aşa după cum reiese din istoria Ortodoxiei. Tatăl Sfântului Grigorie Palama, Constantin, trăia o viaţă isihastă la Constantinopol, ca senator şi membru al curţii imperiale. Ceea ce pretinde viaţa întru isihie este dezlegarea de ataşamentul pătimaş faţă de lume şi deplina întoarcere spre Dumnezeu.

Ataşament

Rugăciunea minţii sau a inimii ocupă un loc central în isihasm, iar ea se înfăptuieşte prin invocarea numelui lui Hristos: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !”. Această rugăciune, prin concizia ei, ajută la concentrare şi la ataşamentul neîmprăştiat faţă de Dumnezeu. Prin repetarea continuă şi prin harul lui Dumnezeu, rugăciunea se mută treptat de pe buze în inima omului.

Aşa după cum scrie unul dintre teologii isihaşti, Cuviosul Ioan Sinaitul, invocarea numelui lui Iisus constituie arma principală a credinciosului în lupta lui împotriva celui viclean: „…chemarea numelui lui Iisus; căci nu există în cer şi pe pământ o armă mai puternică” (Scara, cuvântul XXI). Prin această rugăciune, credinciosul înfruntă ispitele şi luptă împotriva patimilor. Iar atunci când rugăciunea se înrădăcinează în inimă, patimile sunt smulse, iar omul se linişteşte în Dumnezeu şi este eliberat.

Isihasmul a fost combătut intens în secolul al XIV-lea de către monahul Varlaam, grec la origine, care a venit din Calabria Italiei la Constantinopol şi apoi la Tesalonic. Cel care a polemizat cu Varlaam şi cu cei care îi împărtăşeau opiniile a fost Sfântul Grigorie Palama, cel care a reuşit să fundamenteze teologic viaţa isihastă. Astfel, isihasmul şi teologia isihastă s-au legat strâns de numele Sfântului Grigorie Palama şi de epoca lui.

Dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai teologiei isihaste au fost socotiţi, încă din vremea Sfântului Grigorie Palama, Cuviosul Macarie Egipteanul, monahul Evagrie, Cuviosul Marcu Ascetul, Diadoh episcopul Foticeii, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Ioan Sinaitul, Cuviosul Simeon Noul Teolog, Cuviosul Ioan Sinaitul şi alţii.

Scopul isihasmului este să-l conducă pe om la o relaţie personală şi la o comuniune cu Dumnezeu. Pentru ca acestea să fie puse în faptă, însă, este necesară întoarcerea omului întru sine însuşi, este nevoie de a evada din extroversiunea alienantă şi din alipirea de lume, precum şi căutarea unităţii lăuntrice şi a curăţiei. Doar astfel este posibilă restaurarea omului ca făptură „după chipul şi după asemănarea” lui Dumnezeu şi oglindirea întru sinele omului a Dumnezeului celui Viu.

Ca o ultimă consideraţie, isihasmul nu urmăreşte nimic altceva decât să-l readucă pe om înapoi la starea lui naturală. Să-l reinstaureze în acea stare din care îi este cu putinţă să urmeze poruncile lui Dumnezeu. Aceste porunci, care sunt rezumate de Hristos în dubla poruncă a iubirii („Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” Luca 10,27), îi cer omului să îşi întoarcă întreaga sa existenţă spre Dumnezeu şi spre aproapele. Cum însă, ar putea să facă acest lucru, dacă nu se eliberează din dependenţa de lume şi nu se adună din dezbinarea în care se găseşte ? Cum ar putea omul să-şi dăruiască inima, mintea, sufletul şi întreaga lui existenţă lui Dumnezeu, şi cum ar putea să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, când el însuşi este împărţit şi prizonier patimilor şi dorinţelor ?

Caracter

Teologia isihastă, ca teologie ortodoxă, are un caracter empiric. Ea uneşte cunoaşterea cu trăirea şi, astfel, susţine şi inspiră viaţa. Această teologie a constituit un punct de sprijin şi un suflu nou pentru ortodoxie în perioada ce a urmat [după controversa isihastă] şi până astăzi, nu doar în lumea greacă, ci şi în cea slavă. Poporul ortodox s-a sprijinit pe isihasm în îndelungata perioadă a robiei şi tot isihasmul a fost acela care i-a inspirat pe Noii Mucenici. Celebra Filocalie publicată în 1782 de Sfântul Nicodim Aghioritul, cuprinzând textele esenţiale cu conţinut isihast, a avut un impact uriaş şi a fost rapid tradusă în slavonă, constituind busola vieţii duhovniceşti a monahilor şi a laicilor din întreaga ortodoxie.

Tradiţie

Isihia, cultivată îndeosebi în cadrul monahismului ortodox, nu se mărgineşte doar la pustie, ci şi-a făcut loc şi în viaţa de zi cu zi a credincioşilor din lume. Acest lucru este întărit de întreaga tradiţie a ortodoxiei. În epoca noastră tulbure, tradiţia isihastă este mai actuală şi mai necesară decât oricând. Ea poate ajuta omul neliniştit şi obosit să-şi găsească împăcarea şi sănătatea sufletească, să-şi găsească sensul şi împlinirea vieţii sale.

Dacă omul nu se întoarce întru sine însuşi, el nu poate să-şi regăsească propria identitate, nici să-L găsească pe Dumnezeu. Celui care se cunoaşte pe sine însuşi, notează Sfântul Isaac Sirul, „i se dă cunoaşterea a toate” (Isaák Sýros, Logos 16, ed. Spetsiéris, Atena 1985, p. 58). Întorcându-se întru sine însuşi [venindu-şi în fire] şi descoperind chipul lui Dumnezeu care există înăuntrul său, omul este condus spre arhetipul existenţei lui, la Creatorul lumii, al universului. Lumina lui Hristos îndepărtează tulburarea şi dezordinea din sufletul omului şi face vădită ipostaza lui „cea după chipul lui Dumnezeu”.

Sursa: I Kathimeriní, 25 decembrie 1992, «Eptá iméres» – supliment dedicat Tesalonicului bizantin, p. 8