O abordare psihanalitică şi teologică a torturilor

Problematica torturilor judecată din punct de vedere psihologic şi teologic ne conduce inevitabil la subiectul urii şi al sadismului. Cum poate un om să născocească moduri care să provoace durere fizică sau psihică unui alt om? Evident, doar dacă îl consideră duşmanul său. Teologic vorbind, răspunsul trebuie să includă şi evenimentul căderii omului din unitatea originară paradisiacă pe care o avea cu Dumnezeu şi cu aproapele său. De atunci a început să îi vadă pe ceilalţi oameni ca pe o ameninţare. De atunci firea umană a rămas scindată în două, orientată, pe de o parte, spre propriul sine, iar, pe de alta, spre al aproapelui. Duşmănia şi sadismul semnalează unul dintre exclusivismele fiinţei umane. Creştinii au simţit aceste acţiuni asupra lor încă din primul moment al apariţiei creştinismului.

Torturarea deţinuţilor de la Aiud

Subiectul care ne preocupă depăşeşte psihologia individuală şi psihopatologia, deoarece se referă la comportamente colective. Ce este acel ceva care împinge anumite grupuri (guverne, poliţia sau armata) să exercite violenţa asupra oamenilor şi, bineînţeles, de cele mai multe ori să o şi justifice. Ce căi emoţionale şi raţionale au fost străbătute, ca să ajungă cineva în asemenea hal, încât să pervertească valoarea omului?

Am purtat destule discuţii asupra dilemei dacă această ură se află în interiorul firii umane sau dacă pătrunde din afară, din structurile sau mentalităţile societăţii. Şi încă ceva: nu cumva toţi dispunem de predispoziţia de a exercita o puternică violenţă fizică sau psihică şi, pur şi simplu, ne protejează circumstanţele? Sau, nu cumva, violenţa este “un privilegiu” al unora marcaţi de o psihopatologie gravă?

Robert Jay Lifton a încercat să răspundă la aceste întrebări în cartea sa The Nazi doctors. El este de părere că “nimeni nu e rău din naştere, criminal sau dictator, însă, în anumite condiţii, fiecare este capabil să devină un criminal sau un dictator”. În concluzie, aşază drept premisă influenţa reciprocă dintre partea rea a sufletului nostru, pe de o parte, şi a organelor de stat sau a conducătorilor cu ideologiile lor, pe de altă parte. Istoria nu creează răul, dar îi permite să iasă la suprafaţă. Ideologiile şi revoluţiile, mai ales, se joacă cu focul, deoarece creează condiţiile favorabile ieşirii la suprafaţă a sălbăticiei lăuntrice.

Melanie Nlein a contribuit de asemenea la dezvoltarea teoriei psihanalitice despre exercitarea torturilor. Fiind afectată şi ea de suferinţele celui de-al doilea război mondial, s-a aplecat asupra sensului răului şi al duşmăniei lăuntrice. Foarte pe scurt prezint teoria ei despre atitudinea schizofrenico-paranoică a pruncului, teorie potrivit căreia acesta trăieşte intensitatea propriilor impulsuri agresive ce nu s-au constituit încă într-un întreg cu cele bune, dar şi iritaţiile frustrării sau ale durerii care vin din exterior şi care sunt trăite ca atacuri. Un reper determinant pentru o dezvoltare psihică firească îl constituie depăşirea poziţiei următoare, care este depresia, în care viaţa sufletească uneşte impulsurile bune şi rele şi le aduce la o normalitate organizându-le, cu rezultatul că răul este recunoscut şi ca realitate lăuntrică. Acest lucru va permite mai târziu maturizarea, asumarea responsabilităţii, a vinovăţiei, pocăinţa.

Cei mai mulţi dintre cei  care exercită sistematic violenţa, în realitate nu au depăşit starea de depresie. Această infirmitate a dezvoltării lor sufleteşti conduce la două consecinţe: pe de o parte, menţine o ură puternică şi capabilă să acţioneze fără a fi reţinută de sentimentele de bunătate, iar pe de altă parte scoate la vedere ura faţă de ceilalţi, care sunt răspunzători, chipurile, de toate problemele şi din acest motiv trebuie pedepsiţi. În plus, această ură împiedică regretul care în mod firesc urmează faptei de violenţă: care dintre dictatori sau torţionari şi-au cerut vreodată iertare cu sinceritate?

Nu este deloc întâmplător că, de regulă, torturile se manifestă în mijlocul unei ideologii de stat sau de război, ideologie care se referă la duşmani, la pericolul care aparent legalizează supliciile. Exercitarea legală a torturilor impune existenţa unei suprastructuri colective care să convingă şi pe viitorii torţionari să continue. Aici vedem rolul hotărâtor al manipulării mentale care urmăreşte să înfrumuseţeze ura individuală. Nici un mecanism al violenţei nu poate să stea în picioare fără această manipulare.

În articolul cu titlul The organization of evil, psihologul politician C. Fred Alford explică demersul despre care vorbim. „Ideologia dă anxietăţii un nume şi un sens. Despărţite – teroarea şi ideologia –, scad anxietatea, o menţin la un nivel mai uşor de gestionat şi nu-i permit să dezorganizeze sinele. Problema stă în faptul că ideologiile săvârşesc toate acestea întărind scuturile paranoico-schizofrenice (scindarea personalităţii, promovarea de sine, idealizarea) şi nu pe cele deprimante”. Aceste scuturi impun în aceeaşi măsură şi deformarea adevărului.  Tucidide  a arătat aceste lucruri cu mult timp înainte, studiind războiul: „Ca să se potrivească cu schimbările evenimentelor a trebuit ca şi cuvintele să-şi schimbe sensurile obişnuite. Ceea ce de obicei era descris drept un atac nechibzuit acum e considerat o faptă de curaj”. Pentru a săvârşi ceva foarte rău nu e destul să ignorăm binele. Trebuie cumva să transformăm răul în bine. În anumite cazuri (nazismul, Iranul, dictatura elenă) această denaturare a realităţii a ajuns în punctul în care violenţa de stat a fost asimilată cu intervenţia medicală indispensabilă şi salvatoare!

Cu cât mai sadică e structura subiectului, cu atât are mai multă nevoie de pretexte ideologice pentru a nu apuca să simtă sentimentul de vinovăţie care survine în mod îndreptăţit. Sadicul care resimte vinovăţia caută psihoterapia, fapt ce denotă progres către starea de depresie. Această problematică ideologizare ridică uriaşe semne de întrebare referitoare la felul cum se poate structura identitatea naţională pe baza unui duşman „periculos”.

Sunt de părere că legătura dintre factorii psihanalitici şi socialo-politici ca interpretare a violenţei interioare şi exterioare funcţionează şi din alt motiv: explică suficient de bine fenomenul prin care o anumită schimbare politică înlocuieşte în lagăre torţionarii cu victimele. Aşa cum s-a întâmplat şi cu multe revoluţii care au luat puterea şi au adoptat atât metodele  tiranice, cât şi regimul politic pe care tocmai îl răsturnaseră. Aşa observăm şi grupuri care au fost prigonite şi supuse torturilor şi care, atunci când au ajuns la putere, la rândul lor, au trecut la tortură împotriva foştilor adversari.  Şi toate acestea se întâmplă, pentru că nici un om nu este imun la structurile sufleteşti patologice şi nici un conducător nu poate să fie, prin definiţie, invulnerabil la ispita ideologizării.

Această generalizare poate să avanseze, dacă vrem, şi o abordare mai smerită a problemei pe care o discutăm. Evoluţia sufletească nu poate fi caracterizată prin scheme „alb-negru”. Cunoaşte retrageri şi eşalonări, fapt care ne face pe toţi, mai mult sau mai puţin, să cedăm urii şi urmărilor ei. C. Fred Alford încheie întrebând: “Adevărata întrebarea  nu este dacă există un Eichmann în fiecare din noi, deoarece există. Adevăratele întrebări sunt: cât de bine a fost încorporat în sinele nostru acel ceva căruia îi pasă şi iubeşte? Cât putem să suportăm oscilaţia provocată de aceste două puteri interioare? Şi, cum pot instituţiile şi conducătorii politici să stimuleze maturizarea supuşilor lor?”.

Tocmai pentru că această nelinişte se generalizează, tradiţia noastră teologică se interesează nu numai de comportamentele noastre exterioare, ci mai ales de omul lăuntric, din care face parte şi inconştientul. Maturitatea marilor Sfinţi ai Bisericii a ajuns la o înaltă cucerire a responsabilităţii personale, accentuând cu precădere asupra unei  atente şi sincere cercetări de sine şi asupra pocăinţei. Această slăbire a imboldurilor este un rezultat al cuvintelor lui Hristos: “În Vechiul Testament porunca era «să nu ucizi». Eu vă spun să nu urâţi şi să iubiţi, fiindcă din inima omului ies uciderile” (Matei 5, 22-23 şi 15-17). În continuarea acestei atitudini evanghelistul Ioan scrie: “Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni.” (1 Ioan 3.15). Din acelaşi motiv observăm în rugăciunile sfinţilor propoziţia “sunt ucigaş”. În realitate, Sfinţii n-au lăsat niciodată în inima lor loc de ură. Însă au simţit adânc unitatea firii umane, de aceea şi-au considerat propriul sine părtaş la patimile ei. Îndată ce dragostea se răceşte şi se instalează raţionamentele, s-a inaugurat drumul care poate conduce la ură şi la sadism.

Scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii atribuie caracteristici demonice fiecărei acţiuni sau situaţii care introduce ura în locul iubirii dintre oameni. „Începătorul răutăţii instalat în fiară îi preschimbă, pentru a nu spune chiar că îi face pe cei în care locuieşte să dobândească obiceiul demonilor şi pe om îl face ucigaş de om, cel ce dintru început a fost ucigaş şi urâtor de om şi împotrivitor al Dătătorului de viaţă Hristos”.

Altfel spus, în câteva cuvinte, oricine îl urăşte pe aproapele său, pe Hristos Îl urăşte. Respingerea urii şi instalarea solidarităţii (sociale, naţionale, politice şi a oricărei alteia) – nu cred că ar putea fi găsită o bază mai puternică.

Sursă: Părintele Basileios Thermos, «Οι δικοί μου ξένοι» [„Proprii mei străini”], ed. En plo, pp. 195-201.